Articol scris de Claudiu.

…

CAPITOLUL I: În care se naște un personaj care nu a cerut nimic din toate astea

Miercuri, la ora 7:43 dimineața, Grigore Paltin-Văcescu s-a trezit cu convingerea fermă că este un scaun.

Nu metaforic. Nu în sensul că se simțea exploatat sau ignorat sau că viața îl transformase într-un obiect de mobilier sufletesc. Ci în sensul că, uitându-se la mâinile sale, a numărat patru picioare și un șezut tapițat în catifea bordo.

A stat așa vreo douăzeci de minute, liniștit, contemplând tavanul.

Apoi soția lui a intrat în dormitor.

– Grigore, cafeaua e gata.

– Sunt un scaun, a spus Grigore.

– Da, știu, a răspuns ea și a ieșit.

Aceasta era căsnicia lor după douăzeci și doi de ani: o serie de declarații absurde și confirmări impasibile. Mihaela Paltin-Văcescu era femeie practică. Dacă soțul ei era scaun, soțul ei era scaun. Cel puțin nu umbla haihui prin casă.

Grigore s-a ridicat din pat – ceea ce a constituit, în sine, un act de erezie față de propria sa convingere – și s-a dus la baie. S-a privit în oglindă. Era un bărbat de patruzeci și șapte de ani cu o față pe care timpul o tratase nu cu cruzime, ci cu neglijența unui chiriaș prost. Pomeții existau. Nasul fusese acolo toată viața. Ochii aveau culoarea filozofiei germane: un gri care nu se hotărăște.

– Nu ești un scaun, i-a spus oglinda.

– Nici tu nu ești o oglindă, a ripostat Grigore.

Oglinda nu a avut nimic de adăugat. Oglinzile pierd întotdeauna disputele cu oamenii dispuși să le ducă până la capăt.

 

CAPITOLUL II: În care statul român intervine, așa cum face întotdeauna, la momentul cel mai inoportun

La ora 9:15, Grigore Paltin-Văcescu a primit o scrisoare oficială de la Oficiul Național de Evidență a Persoanelor, Biroul subsecțiunii de cazuri existențiale neclasificate.

Scrisoarea era scrisă pe hârtie cu antet auriu și miroase a birocrație și o ușoară disperare instituțională.

Stimate Dle. Paltin-Văcescu Grigore,

Vă informăm că, în urma unui audit intern de rutină, s-a constatat că existența dumneavoastră nu a fost reînnoită conform Legii 2847/2019 privind Recertificarea Anuală a Ființelor Umane. Certificatul dumneavoastră de existență a expirat pe data de 14 noiembrie, ora 03:27.

Aveți la dispoziție 30 de zile pentru a vă reînnoi existența sau, în caz contrar, veți fi trecut în categoria „Persoane Speculative” și taxat corespunzător.

Cu stimă,

Dl. Fănică Bobocel,

Inspector Șef de Gradul IV al Existenței

Grigore a citit scrisoarea de trei ori. Apoi a mai citit-o o dată pentru că era genul de om care recitea lucrurile absurde în speranța că vor deveni normale. Nu deveneau.

A sunat la numărul de telefon din subsol.

Tonul de apel a sunat de unsprezece ori. Apoi a răspuns cineva care mânca.

– Biroul Existenței, bună ziua, cum vă pot ignora?

– Am primit o scrisoare că existența mea a expirat.

– Da, normal. Aveți codul numeric personal?

– 1-7-7-3…

– Ah, da. Paltin-Văcescu. Grigore. Născut în Ploiești, semn zodiacal Berbec, ați decedat spiritual pe 14 noiembrie la 3:27.

– Nu mi-am dat seama.

– Puțini își dau seama. Ce făceați la 3:27?

– Dormeam.

– Tipic. Oamenii mor cel mai des în somn. Din punct de vedere birocratic, evident.

– Și ce trebuie să fac?

Funcționarul a mestecat ceva. Probabil un covrig. Poate existența cuiva.

– Trebuie să veniți la ghișeu cu: actul de identitate, certificatul de naștere, două fotografii color pe fond alb sau albastru, o declarație notarială că intenționați să existați în continuare, și dovada că ați existat efectiv în ultimul an calendaristic. Chitanțe, martori, ceva.

– Dovada că am existat?

– Da. Facturi, contracte, poze, iubiri nefericite – orice. Statul recunoaște ca dovadă de existență și durerea cronică, dar trebuie confirmată de un medic specialist în suferință existențială.

– Există medici specialiști în suferință existențială?

– Nu. De aceea e atât de greu să dovedești că ai suferit. Veniți la ghișeu 7, de luni până joi, între 9 și 11, cu excepția primei miercuri din lună când ghișeul există și el mai puțin.

A închis.

 

CAPITOLUL III: În care Grigore întâlnește un filosof și amândoi regretă

Coada de la Biroul Existenței se întindea pe două coridoare și jumătate din sufletul național.

Grigore s-a așezat la coadă în spatele unui bărbat foarte înalt care citea Schopenhauer cu o expresie de om care a câștigat un pariu prost.

– Și dumneavoastră existența? a întrebat Grigore, pentru că la cozi oamenii vorbesc.

– Nu, a spus bărbatul. Eu sunt deja trecut la „Persoane Speculative”. Vin să contest.

– Și cum e să fii speculativ?

– Cam la fel ca înainte. Lumina trece prin mine puțin mai ușor. Câinii latră mai puțin. Taxa e mai mare.

A întors o pagină.

– Schopenhauer spune că existența e suferință, a continuat bărbatul fără să fie întrebat. Dar Schopenhauer nu a trebuit niciodată să stea la coada Biroului Existenței, ceea ce ar fi adăugat un capitol întreg despre suferința administrativă.

– Credeți că există un sens? a întrebat Grigore.

– Al cozii?

– Al existenței.

Bărbatul a închis cartea și l-a privit cu ochii unui om care a contemplat această întrebare atât de mult încât a ajuns de cealaltă parte și a găsit acolo un bar.

– Existența are exact atât sens cât îi atribui tu, iar tu îi atribui sens pentru că îți e frică să nu-i atribui, și îți e frică pentru că dacă nu are sens atunci toată această coadă e absolut gratuită, ceea ce e, de fapt, cea mai liberatoare concluzie posibilă.

– Și ce faceți cu libertatea asta?

– Stau la coadă, a spus bărbatul. Ce să fac altceva?

S-au privit un moment.

– Aristotel, a spus bărbatul, întinzând mâna.

– E numele dumneavoastră?

– Nu. Dar numele meu nu mi s-a potrivit niciodată, așa că am ales altul. La Biroul Existenței îl acceptă, îl notează, și îl pierd imediat în sistem.

 

CAPITOLUL IV: În care apare un contabil și lucrurile devin cu adevărat înfricoșătoare

La ghișeul 7 stătea o femeie de vreo cincizeci de ani cu părul prins strâns și ochii unui om care a văzut prea multe cereri de rambursare.

Se numea, după ecuson, Doamna V. Crăciun, deși nimic din înfățișarea sau comportamentul ei nu sugera nicio legătură cu sărbătorile de iarnă.

– Următor, a strigat ea, deși Grigore era singurul la ghișeu.

– Bună ziua. Am primit această scrisoare că…

– Actele.

Grigore a pus dosarul pe ghișeu. Doamna V. Crăciun l-a privit cu suspiciune, ca și cum documentele erau vinovate de ceva.

– Declarația notarială lipsește.

– Notarul mi-a spus că nu poate notarializa intenția de a exista deoarece nu are un formular standardizat pentru asta.

– A trimis o adresă?

– Mi-a dat o hârtie manuală.

– Hârtia manuală nu e adresă. Adresa are număr de ieșire.

– Cum obțin numărul de ieșire?

– Notarul îl pune.

– Dar notarul spune că nu are formular.

– Atunci obțineți formularul de la noi și mergeți cu el la notar.

– Aveți formularul?

– Nu. E la Direcția Generală. Trebuie să cereți prin cerere.

– O cerere pentru un formular pentru o declarație pentru a certifica intenția mea de a exista.

– Corect.

– Și dacă depun cererea azi?

– Răspunsul vine în 30 de zile.

– Dar termenul de reînnoire a existenței e tot 30 de zile.

Doamna V. Crăciun l-a privit cu compasiunea unui geolog care explică plăcilor tectonice că nu e vina lor.

– Da, a spus ea. E o problemă de sistem.

– Și cum se rezolvă?

– Nu se rezolvă. Se depune cerere de prelungire a termenului de inexistență contestată.

– Și aceea…

– Durează 45 de zile. Dar trebuie depusă înainte de expirarea termenului de 30 de zile, nu după.

Grigore a simțit ceva în el alunecând. Nu sufletul. Ceva mai concret. Probabil logica.

– Doamnă Crăciun, i-a spus el cu blândețea unui om care vede abisul dar decide să-i zâmbească, înseamnă că e imposibil să-mi reînnoiesc existența în termenul legal.

– Matematic, da.

– Deci sunt condamnat să rămân speculativ.

– Sau vă autodeclarați inexistent și plătiți amenda.

– Cât e amenda?

– Pentru o persoană de vârsta și venitul dumneavoastră: 847 de lei sau echivalentul în regrete.

– Și dacă plătesc în regrete?

– Avem un formular și pentru asta.

 

CAPITOLUL V: În care Grigore moare pentru prima dată și nu e atât de dramatic pe cât se aștepta

Ieșind de la Biroul Existenței, Grigore Paltin-Văcescu s-a oprit pe trotuar și a decis să moară.

Nu dramatic. Nu cu gesticulații. Pur și simplu a decis că, din moment ce existența lui era speculativă din punct de vedere legal, putea trage concluzia logică și să dispară.

A așteptat.

Nimic.

Un porumbel s-a uitat la el cu dezinteres.

– Nu merge, a zis Aristotel apărând lângă el, ca și cum fusese acolo tot timpul sau poate nu fusese nicăieri și acum era.

– Nu mor.

– Oamenii nu mor la comandă. E singurul lucru pe care nu-l pot controla și tocmai de aceea îl doresc atât de mult. Dacă moartea ar putea fi programată, nimeni nu ar mai vrea-o.

– Ai o teorie pentru orice.

– Nu. Am cuvinte pentru orice. Teoria e altceva. Teoria presupune să ai dreptate uneori.

Au mers împreună pe stradă. Soarele era din acela care nu decide nimic: nici cald nici rece, nici iarnă nici vară, o medie statistică de soare.

– Ce faci cu viața ta? a întrebat Aristotel.

– Încerc să o reînnoiesc.

– Nu, vreau să zic în general.

Grigore s-a gândit. Era genul de întrebare la care se pregătea să răspundă de douăzeci de ani și nu găsise răspunsul corect pentru că nu exista răspunsul corect, exista doar răspunsul pe care îl poți trăi.

– Lucrez în asigurări, a spus el.

– Asigurări.

– Vând oamenilor sentimentul că viitorul e controlabil.

– Și e?

– Nu. Dar le place să plătească pentru iluzie. Iluzia e mai ieftină decât terapia și mai ușor de dospit decât religia.

Aristotel a oftat ca un om care a citit prea multă filozofie și nu destulă ficțiune.

– Știi care e diferența dintre un asigurator și un filosof?

– Spune.

– Filosoful îți spune că viitorul e incert și te lasă cu asta. Asiguratorul îți spune că viitorul e incert și îți ia bani pentru asta. Asiguratorul e mai cinstit.

 

CAPITOLUL VI: În care soția lui Grigore face ceva complet rațional și tocmai de aceea pare cel mai absurd lucru din nuvelă

Mihaela Paltin-Văcescu, în timp ce soțul ei își contesta existența la birouri de stat, vopsea pereții dormitorului în verde.

Nu pentru că voia verde. Pentru că verdele era singurul tub de vopsea pe care îl aveau și, în lipsa unui motiv mai bun, absența unui motiv e deja un motiv.

Vopsea metodic, cu pensulă lată, în tăcere.

La un moment dat, a sunat telefonul. Era mama ei.

– Mihaela, ce face Grigore?

– Încearcă să dovedească că există.

– Și tu?

– Vopsesc.

– De ce verde?

– De ce nu verde?

O pauză. Mama ei a digerat asta.

– Știi că tatăl tău a murit și el o dată din punct de vedere birocratic. Era prin `94. A trebuit să meargă cu o sticlă de vin la registratură.

– Și a funcționat?

– A trebuit să lase și sticla. Dar a existat mai departe.

Mihaela a continuat să vopsească. La un moment dat a realizat că zugravea nu peretele, ci ceva dinăuntru, ceva care cerea atenție și culoare și mișcare ritmică a brațului. Terapia de care nu știa că are nevoie.

La ora cinci, când Grigore s-a întors acasă cu o expresie de om care a pierdut un argument cu un sistem și totuși s-a simțit, misterios, eliberat, dormitorul era verde.

– Ce crezi? a întrebat Mihaela.

– E verde.

– Da.

– De ce?

– De ce nu?

Grigore s-a uitat la pereți. Verde ca speranța sau ca bila sau ca natura care nu cere nicio hârtie nimănui pentru a exista.

– Îmi place, a spus el.

Și i-a plăcut. Și ăsta a fost singurul lucru din ziua aceea care a fost simplu și adevărat și suficient.

 

CAPITOLUL VII: În care apare Dumnezeu, care are și el probleme administrative

A doua zi, la cafea, Grigore a găsit în bucătărie un bărbat pe care nu-l invitase.

Bărbatul era îmbrăcat în costum gri, purta ochelari fără ramă și citea ziarul cu concentrarea unui om care caută să vadă dacă lucrurile o iau bine sau prost.

– Cine ești? a întrebat Grigore, fără să se surprindă prea tare. Zilele recente îl obișnuiseră cu intruziunile.

– Mă numesc Gabriel. Sunt un funcționar superior.

– De la Biroul Existenței?

– Mai de sus.

Grigore s-a uitat la el. Gabriel nu părea divin. Părea obosit, ce e drept, cu oboseala cuiva care gestionează un proiect prost planificat de la bun început și nu poate da înapoi.

– Ești trimis de…?

– Da.

– Și?

Gabriel a pliat ziarul.

– Există o eroare în dosarul tău. Nu existența ta a expirat. Existența Biroului Existenței a expirat. Biroul nu are autorizație să funcționeze de fapt din 2017. Tot ce fac ei nu are nicio valoare legală. Din punct de vedere divin, ești perfect în regulă.

– Asta e o ușurare enormă.

– Da, dar tot trebuie să plătești taxa.

– Dar ați spus că biroul nu are autorizație.

– Taxa o colectăm noi. Biroul era un intermediar neautorizat. Noi avem formulare proprii.

– Câtă e taxa?

Gabriel a scos un bloc-notes.

– Pentru un bărbat de patruzeci și șapte de ani, domiciliat în România, cu un nivel mediu de fericire de 34%, cu 2,3 momente de grație înregistrate în ultimul an, un câine mort în clasa a cincea, un vis recurent despre un tren care nu ajunge nicăieri, și o convingere intermitentă că ești un scaun…

– Știți și asta?

– Știm tot. Taxa e: o mărturisire completă a unui lucru pe care nu l-ai spus nimănui, un act de generozitate fără martor, și să nu mai folosești cuvântul „basically” în română.

– Nu folosesc cuvântul „basically”.

– O să-l folosești. Toți îl folosesc.

Gabriel și-a luat ziarul și s-a ridicat.

– Problema voastră, a oamenilor, e că vreți existența garantată. Dar existența nu e un produs. E o activitate. Nu poți certifica o activitate. Poți doar să o practici.

– Ăsta e un sfat sau o amenințare?

– E o concluzie. Sfaturile le dăm contra cost. Amenințările le dăm pe fond propriu.

Și a ieșit pe ușă, care s-a închis liniștit în urma lui.

 

CAPITOLUL VIII: În care nuvela se termină, deși nu are un motiv bun să o facă

Grigore Paltin-Văcescu nu și-a reînnoit existența.

Nu pentru că nu a vrut, ci pentru că a înțeles că reînnoirea existenței e ca și cum ai cere cuiva să confirme că apa e udă: actul de confirmare nu schimbă nimic, dar creează iluzia că cineva e responsabil.

A continuat să lucreze în asigurări. A continuat să vândă iluzia că viitorul poate fi îmblânzit cu semnături și polițe. A continuat să se trezească câteodată cu convingerea că e un scaun și a continuat să o lase să treacă.

Soția lui a vopsit și livingul în verde. Și holul. La bucătărie s-a oprit pentru că verdele și galbenul faianței intrau în conflict ideologic.

Aristotel a dispărut cum apăruse: fără anunț, fără adresă de contact, fără cerere. Undeva în sistem era înregistrat probabil ca „Persoană speculativă cu tendințe filosofice nereglementate.”

Biroul Existenței continuă să funcționeze. Doamna V. Crăciun continuă să ceară adrese acolo unde există doar hârtii manuale. Fănică Bobocel continuă să mănânce covrigi la telefon. Formularul pentru declarația notarială de intenție existențială nu a fost creat încă, dar există un grup de lucru interdepartamental care se întrunește trimestrial pentru a discuta posibilitatea creării lui.

La ultima ședință a grupului de lucru, cineva a ridicat problema dacă grupul de lucru însuși are existența legal înregistrată.

Ședința a fost suspendată pe termen nelimitat.

Undeva în univers, Gabriel a notat ceva în bloc-notes și a oftat.

Iar Grigore, în seara aceea, a privit pe fereastra verde-reflectantă a propriei vieți și a realizat că absurdul nu e opusul sensului. Absurdul e sensul cu simțul umorului. Că birocrația nu e o anomalie – e metafora perfectă a oricărei mari instituții care promite că poate administra ceea ce nu poate fi administrat: timpul, iubirea, frica, speranța, identitatea, moartea.

Că suntem cu toții, în cel mai precis sens posibil, persoane speculative.

Și asta e bine.