Nu știu dacă ați văzut zilele trecute acest comentariu care pe mine m-a lăsat un picuț cu gura căscată:

Mie mi-a luat 2 ani de când am început să citesc până la primul comentariu. La mine motivul a fost vârsta mea. Aveam 15 când am început să citesc, dar am comentat abia de la 17 cu altă adresă de mail. Pe cea pe care o folosesc acum am făcut-o în ultima lună de liceu. Pur și simplu am considerat că sunt prea tânără pentru a putea expune un punct de vedere pentru subiectele puse în discuție.
Azi am făcut 24 de ani, deci am crescut cu blogul.

Băi, nu știu, dar mi s-a părut incredibil că un copil de 15 ani citea bloguri. Efectiv nu reușeam să vizualizez imaginea unei adolescente care își spune „hai să vedem ce-a mai scris ăsta” și-mi deschide blogul.

Ăsta a și fost motivul pentru care am rugat-o pe Ana-Maria să scrie despre asta, dacă are timp și chef. Mă interesa extrem de tare să aflu cum s-au întâmplat lucrurile, cum a ajuns pe blogul meu la vârsta aia și, mai ales, de ce a rămas.

N-aveți idee ce mă bucur c-a fost de acord și că chiar a scris în aceeași seară. Aveți mai jos povestea.

V-am lăsat-o exact cum mi-a fost trimisă, i-am dat doar copy/paste din email, pentru că așa veți afla și voi că adolescenta de 15 ani este astăzi profesoară. Prieteni, mi s-a făcut pielea de găină acum când scriu asta.

Bună seara!

Am promis un text legat de cum am început să citesc pe blog la 15 ani. L-am scris acum, deoarece am puțin timp singură după încheierea petrecerii aniversării de 24 de ierni. Este lung, deoarece îmi place să vorbesc și să explic detaliat, acesta fiind și unul din motivele pentru care astăzi sunt profesor.

În toamna anului 2017 începuse o nouă etapă în viața mea și anume liceul. Cea mai importantă schimbare a fost faptul că aveam nevoie de 30 de minute pentru ajunge acolo cu mijloace de transport în comun de la 3 minute de mers pe jos până la școala unde îmi tocisem 8 ani coatele.

Pentru cei care cunosc Bucureștiul aveam de ajuns de la Morarilor (cartierul Pantelimon) până la Colegiul Național Mihai Viteazul pe Pache Protopopescu. În perioada respectivă tramvaiul 55 nu era pus încă pe linie (nu că s-au îmbunătățit cu mult lucrurile după apariția lui, având în vedere că îl vedeam la fel de des precum zâmbete pe fețele oamenilor dimineața când merg la muncă), ceea ce mă aducea la următoarele două variante posibile de transport: un autobuz în care te urcai doar dacă voiai să ieși strivit după 6 stații și un alt autobuz + un troleibuz în această ordine, în care puteai respira pe parcursul celor 9 stații.

Am mers de la ora 7:20 în primul an de liceu către cimitirul tinereții mele (nu regret nicio secundă din cei 4 ani petrecuți acolo, dar nici nu l-aș putea descrie mai bine altfel) folosind doar a doua variantă. Sunt puține lucruri pe care le urăsc visceral mai mult decât aglomerația, iar așteptarea troleibuzului cele 8-10 minute nici măcar nu se apropie de top 20.

Am făcut această introducere lungă pentru a putea înțelege că 5 zile pe săptămână, aveam un interval de minim 8 minute, începând cu aproximativ 7:30 dimineața, în care singura mea ocupație era să stau într-o stație.

Apoi mai erau 10 minute de drum până în spatele liceului, în troleibuz având posibilitatea să stau pe scaun. Și cum internet și cont de Facebook aveam, derulam postări 20 de minute pe zi, adică 100 de minute pe săptămână.

Cu timpul am mai citit și câte un capitol dintr-o carte, dar la început puteam procesa doar texte scurte, că nu eram complet trează până la 8:30-9:00. Azi așa, mâine așa și am ajuns la finalul lunii noiembrie să dau peste un link către un blog printre sutele de linkuri de la posturi de știri pe care le urmăream (am redus numărul lor la 7 în 2020, dar atunci erau peste 15, ca să am conținut variat). Apreciase postarea o învățătoare din școala generală și algoritmul mi-o recomandase și mie. Articolul era despre prietenia dintre femei și bărbați.

Ei bine, eu sunt excepția care întărește regula. Aveam la vremea respectivă doi prieteni băieți, colegi de clasă cu mine, cu care nu am dezvoltat o relație mai profundă. Cu unul mai țin legătura, iar el a fost omul potrivit la momentul nepotrivit, dar asta e deja material pentru un alt articol, iar eu mi-am dat seama mult mai târziu.

Ulterior, m-am mai împrietenit cu un alt coleg de liceu în tramvai când mă întorceam acasă și cu doi colegi de serie în facultate, cu care încă sunt prietenă până în ziua de azi, iar ei toți în relații. E de menționat că toți suntem heterosexuali și că înfățișarea nu e o problemă. Cel puțin la ei, că eu aș fi subiectivă în cazul meu.

Revenind, am citit articolul și apoi comentariile publicate. A fost o dimineață în care am zâmbit mult. Am ajuns acasă și am citit până la articolul din ziua respectivă și apoi și din urmă. Am găsit conținut care mi-a plăcut, inclusiv guest post-uri (atunci scria Elena în mod constant). Articolele erau bune, dar comentariile adăugau un plus de valoare. Așa că am început să citesc regulat și după 1 an am ajuns la zi.

Au fost zile când am sărit peste el, dar am citit ulterior. În 2019 făceam parte dintr-o comunitate de cititori, formată într-o proporție foarte mare din adulți cu cel puțin 10 ani mai în vârstă față de mine. Primul articol la care am comentat, cu multe emoții, a fost publicat în mai 2021 (mult mai târziu decât îmi aminteam eu) la 19 ani cu o jumătate de lună înainte de a finaliza liceul. Era legat de evaluarea profesorilor și am dat și eu exemple de modele din acest domeniu cu pseudonimul AMC. Știam de atunci că urma să fiu profesor de informatică și TIC.

Apoi am mai prins curaj și am comentat în iulie 2021 la un articol legat de cadre didactice care au bătut elevii în excursie. Ulterior mi-am schimbat numele folosit în Ana-Maria și am început să scriu mai des în perioada facultății, dar cu o altă adresă de mail. Primul articol unde am inaugurat o oarecare constanță a fost un guest post din 2022 legat de întârzierea la careu.

Scriu când am ceva relevant de spus sau de făcut o urare. Nu e zilnic, deoarece nu mă pricep la toate subiectele abordate și e mult mai dificil în timpul săptămânii. Am observat că am comentat mult și constant la Iulia și Claudiu, în special datorită faptului că sâmbăta am un program mai lejer.

Dacă ar fi să aleg un lucru care m-a făcut să rămân fidelă blogului, ar fi comunitatea creată. Am văzut oameni care au venit și au plecat, dar și care sunt de pe la începuturi și încă prezenți, deși nu scriu des.

Seară plăcută și sărbători fericite!

sursa foto: freepik.com