Zice Claudiu că ar avea o provocare, dar n-am înțeles exact dacă e pentru voi sau pentru el. 🤷♂️
…
Stai.
Înainte să-ți răspunzi reflex, cu ceea ce crezi că ar trebui să dorești, respiră adânc. Pentru că întrebarea asta nu e despre mine. E despre tine. Despre cine ești când nimeni nu te vede. Despre ce te ține treaz noaptea. Despre ce nu îndrăznești să spui cu voce tare.
Hai să fim brutal de sinceri.
Știi momentul ăla de sâmbătă dimineață când scrollezi fără scop? Când cafeaua se răcește în cană și tu cauți ceva – nu știi ce, dar simți că lipsește? Acel gol pe care îl umpli cu distracții, cu știri despre alții, cu vieți paralele de pe social media?
Ce-ar fi dacă sâmbetele ar deveni altceva?
Nu îți vând nimic. Nu îți promit rezolvări. Îți cer ceva mult mai greu: să recunoști ce vrei cu adevărat.
Întrebarea pe care n-o pui niciodată.
De ce citești? Nu răspunsul automatic – „să învăț ceva”, „să mă informez”, „să mă relaxez”.
Ci adevărul tău. Cel pe care ți-e frică să-l recunoști.
Poate vrei să te simți mai puțin singur. Poate cauți permisiunea să fii furios. Sau trist. Sau confuz. Poate vrei cineva să-ți spună că e normal să nu ai toate răspunsurile. Că poți fi contradictoriu. Că poți să te răzgândești.
Poate vrei să te simți văzut.
Experimentul
În 2026, fiecare sâmbătă, am de gând să scriu. Dar nu despre ce cred eu că vrei. Despre ce-mi spui tu că ai nevoie.
Și aici vine partea incomodă: trebuie să fii sincer cu tine înainte să fii sincer cu mine.
Deci te provoc:
Închide ochii pentru 30 de secunde. Ce gând revine obsesiv? Ce întrebare nu-ți dai pace? Ce subiect eviți pentru că e prea adevărat, prea personal, prea aproape de os?
Acum scrie-l. Aici, în comentarii. Nu pentru mine – pentru tine. Pentru că odată ce îl scrii, devine real. Devine posibil.
Ce NU voi face
Nu voi scrie platitudini reconfortante. Nu voi pretinde că am răspunsuri pe care nu le am. Nu voi transforma sâmbetele tale într-un TED talk motivațional ieftin.
Ce VOI face
Voi scrie despre ce contează cu adevărat. Despre paradoxurile pe care le trăim dar nu le recunoaștem. Despre ipocriziile noastre colective. Despre frumusețea și dezgustul de a fi uman în 2026.
Dar numai dacă îmi spui ce să abordez.
Singura regulă
Fără „ar fi interesant dacă ai scrie despre…”. Fără formulări politicoase. Fără ascundere în spatele abstractizărilor.
Spune-mi ce te doare. Ce te înspăimântă. Ce nu îndrăznești să gândești până la capăt.
Poate e vorba despre:
- Singurătatea în era conexiunii totale
- Frica de propria ta mediocritate
- Faptul că nu mai simți nimic intens
- Contradicțiile dintre valorile tale declarate și alegerile tale reale
- Teama că viața ta nu înseamnă nimic
- Furia pe care o înghiți zilnic
Sau poate e altceva. Ceva la care nu m-am gândit. Ceva specific ție.
Ultimul lucru
Dacă acum gândești „o să comentez mai târziu”, nu vei face-o niciodată. Știi asta. Eu știu asta.
Momentul e acum. Când încă simți ceva. Când întrebarea e vie.
Așa că ia o decizie: rămâi spectator sau devii parte din conversație?
Relațiile de prietenie de lungă durată
Sunt curioasă ce motivații au oamenii să fie prieteni pe durate lungi de timp. Eu am câteva variante, deoarece am astfel de prieteni, dar aș vrea să aflu și alte păreri.
Acum nu mai deruleze știri pe Facebook. Sunt ani de când am renunțat la obicei. Citesc mult cărți tipărite (romance și acțiune) și vorbesc cu alți oameni. De preferat fără să ne despartă un ecran.
Am o experienta neplacuta pe tema asta. Poate fi un subiect.
În momentele de singurătate, mă bântuie o dilemă. Pe care oamenii s-au ferit s-o abordeze la modul serios, dar un autor entuziast ar putea-o utiliza drept sursă de material nesecat pentru ceva vreme.
Oare care or fi ultimele zecimale ale lui Pi?
Asta chiar e o provocare. Daca scriu despre asta, te compromiti la 20 de flotari y 30 de genoflexiuni? In direct si in reluare.
Dacă nu-i ceva ascuns în asta, gen „flotări într-un deget” sau ” genuflexiuni cu un blogger nonbrașovean în spinare”, cred că mă compromit zilnic din principiu, cât să nu ruginesc prea tare.
Îți spun ce am eu nevoie acum, asta nu înseamnă că trebuie să o faci. Am nevoie de optimism, de umor fin, de subiecte pozitive. Pentru că tocmai mi-am pierdut soțul și vreau să mai și zâmbesc din când în când. Nu știu dacă este bine dar asta simt eu în momentul ăsta.
Mulțumesc! ❤️
Imi pare rau! Nu vreau sa stiu ce e in sufletul tau.
Promit umorul. Subiectele pozitive… Nu stiu ce sa zic. Prefer sa tratez cu umor subiectele mai putin placute.
chiar așa om rău e, că nu mai merită căutat?
altfel, nu te îmbăta cu apă rece, @Florentina, trebuie să jelești, să-ți termini doliul, iar aici nimeni nu te poate ajuta; sunt convins că ați avut momente despre care merită să-ți amintești; Condoleanțe!
Chiar te rog! Și eu și soțul meu am tratat cu umor, uneori de neînțeles, multe probleme și situații. Și am senzația că, de acolo de unde este, în continuare mișto de mine: s-a decis să plece fix pe 1 decembrie, ca să nu uităm; în ziua de priveghi mi s-a rupt brațul drept de la ochelari, același pe care îl avea și el rupt la ochelarii lui și de lene nu l-a reparat. Vă imaginați cum am arătat eu la înmormântare: blondă cu ochelari roșii, strâmbi și care îmi cădeau tot timpul de pe nas… Bonus, reacția oamenilor care mă vedeau așa 😁
Mulțumesc pentru răspuns și pentru promisiune.
Cum să fie om rău, Doamne ferește! A fost jumătatea mea! Ne cunoaștem din clasa a noua, împreună din clasa a zecea, adică 33 de ani și am fost căsătoriți 23 de ani. Și da, am multe amintiri și toate sunt foarte frumoase. Nu caut aici alinare și nici nu vreau să fiu compătimită aici. Am spus doar că am nevoie de lucruri pozitive ca să pot trece mai ușor peste perioada asta. Chiar și în doliu, este nevoie să mai zâmbesc din când în când, altfel risc să o iau razna…
Singurătate. Într-o lume în care relațiile, de orice fel, sunt bazate în primul rând pe interes, cum ajungi să mai poți fi conectat cu adevărat cu alți oameni?
Ah, singurătatea modernă – acel sentiment existențial sponsorizat de LinkedIn și validat de Instagram.
Ironia supremă e că trăim în epoca „conexiunii”: avem 847 de contacte pe telefon, 3 mii de prieteni virtuali și totuși ne simțim singuri ca niște astronauți pierduți în spațiu. Dar cu WiFi, evident.
Legat de relațiile bazate pe interes – ei bine, ar fi naiv să credem că vreodată a fost diferit. Diferența e că acum toată lumea e transparentă în cinismul lor. Înainte măcar mai prefăceau elegant. Acum pur și simplu te adaugă pe LinkedIn cu „Salut! Am o oportunitate de business pentru tine!” Eficiență brutală.
Cum mai poți fi conectat cu adevărat? Probabil începi prin a accepta că autenticitatea e un lux pe care majoritatea nu și-l permit. E prea scump, prea riscant, prea… uman.
Dar poate tocmai recunoașterea acestui cinism împărtășit e o formă ciudată de conexiune. Doi oameni care realizează împreună cât de absurdă e toată treaba asta – asta nu-i o relație autentică? Sau e doar… o altă formă de interes mutual în validarea reciprocă a dezamăgirii?
În definitiv, poate singurătatea nu e bug-ul – e feature. Condiția umană 2.0, acum cu mai multă conștiință de sine și mai puțin optimism naiv.
Singurătatea e feature. Alegi cât, cum și când interacționezi cu lumea, internetul a adăugat doar o nouă dimensiune. Dar trebuie să înveți să te suporți pe tine, în primul rând, nu să alergi din interacțiune în interacțiune între două perioade de somn, doar ca să te eviți.
Două precizări. Prima: omul e animal social, deci socializarea merită exersată ocazional, pentru a păstra capabilitatea asta în caz de nevoie. Însă unii efectiv nu pot fără a socializa, în pandemie de exemplu s-ar fi urcat pe pereți. E mai dificil pentru ei, îmi închipui.
A doua: dacă vrei copii, atunci cam ești obligat să cauți pe cineva cu care să socializezi o bună parte a vieții. E un compromis necesar.
Știu Alina. Era puțină ironie. Nu față de ține, ci față de societatea in care trăim.
Peredhil : ai dreptate. E mult de scris pe tema asta.
Alina: un comentariu al tau a dispărut. L-ai șters?
Da, eu l-am șters, căci m-am întrebat ce sens are să ne ironizăm pe acest subiect.
Dar daca deja apăruse şi l-ai citit, il las aici: Claudiu, probabil nu m-am făcut înțeleasă și nu am înțeles nici răspunsul tău. La prima citire am perceput o notă de satiră și ironie. Nu despre conexiunile LinkedIn vorbeam.
Iar eu ți-am răspuns deja, Alina. 🙂
Intru și citesc blogul lui MV deoarece mă face să simt că nu sunt sigura „ciudata” de pe planeta asta!! Mi e frica de faptul că nu mă mai atrage nimic, nici o carte, nici un film, nici măcar o activitate. Încep cărți, filme, seriale și renunț la ele,de la început, la jumătate…depinde. Și nu e depresie, nu e anxietate, e pur și simplu prea plin. Plin de aceleași lucruri…! Pe lângă viața noastră, joburi și familie tb sa ne hrănim cu ceva creierul, iar al meu este mort de foame! Și pe urmă veniți voi,și transformați toate aceste banalități in glume, in teme și cuvinte distractive! Claudiu, ești fantastic! Cu imaginația ta cu tot! Îți mulțumesc!
Multumesc… O sa incerc sa mentin stacheta. 🙂
Pare un fel de dare de seamă ce include și scuzele oferite pentru ce va urma la editura virtuală Vasilesco.
Daca sponsorizeaza boss-ul publicare, punem de o editura! 🙂
Buna ziua! Eu as dori sa discutam despre toate cele sase puncte din „Singura regula”. Week-end frumos!
Singura regulă adevărată este flexibilitatea.
Eu mi-am pus deja toate întrebările incomode. A trebuit să înțeleg și să învăț despre mine niște lucruri ca să pot continua. Și deși nu am ales un drum ușor, mi-am găsit echilibrul și nu prea mai am întrebări existențiale.
Ai ajuns la ZEN?
băi, băi, nu-i daț apă la moară lu’ ăsta! io cred că l-a trimis Bolojan să studieze cum putem munci cu randament (implicit taxe) superior!
altfel, io n-am probleme! adică am, da’ deocamdată nu mi le permit, așa că-mi zic că-s pur și simplu prost (unii ar vota cu doo mîini), iar proștii au doar certitudini; între timp îndoielile mele stau la sertar pentru cîn’ oi avea timp de ele!
singura problemă este sănătatea copilei, s-a luat deja hotărîrea despre viitorul ei, se lucrează la asta!
dar nu înseamnă că n-o să citesc ce va scrie @Claudiu; succes!
PS am zis-o și o repet: datul pe blogul ăsta este psihologul meu personal, 24/7&free of charge!
De ce dracu nu spui? Ca asta am terminat – psiho. Scrie si vorbim. Gratis.
Psiho? Hait, deja asta-i varianta locală de Miranda. „Tot ce scrii poate fi folosit împotriva ta”.
Stai, că de fapt așa a fost tot timpul.
Peredhil: tu ai cunoscut vreun psiholog sănătos la cap?
Au
Incep sa se ocupe ideile mele deja
Singuratate cu acceptare telatii de dragul socializarii. Pina unde merge compromisul? Ca oricum nu e alb si negru, ci infinite nuante de gri.
Cum e sa te deranjezi pentru o relatie? Sa te misti de pe fotoliu si sa iti ajunga timpul, sa nu spui ˆe departe’ sau ‘nu am timp, alta data cafeaua aia’. Care e efortul acceptabil?
Daca astea ar putea avea o nuanta de umor (sarcasmul e acceptat) cred ca ar fi misto de discutat.
Doar daca promiti ca te angajezi in dezbatere. 🙂
Claudiu, Nella, ma inscriu si eu la subiectul asta, in sensul ca ma intereseaza si subiectul in sine si dezbaterea. Si ma preocupa mai ales perspectiva masculina a subiectului, ca de pe tinder nu m-am prins 🙂
Pot oferi perspectiva masculină proprie. Orice interacțiune mai lungă de o noapte sau un weekend capătă, treptat, caracter de compromis. Și de injectare a unor vulnerabilități în sistem, pentru că fie ajungi să te deschizi, în timp, față de partener, ceea ce poate fi exploatat (și va fi), fie păstrezi o distanță calculată, dar asta necesită un efort suplimentar în a masca distanța respectivă, efort care de obicei nu merită.
Dincolo de etapa satisfacerii nevoilor naturale, singura motivație suficient de puternică pentru a te angrena în asemenea jocuri ar fi copiii. Caz în care îți asumi un risc, în speranța că partenera e dispusă să și-l asume și ea, cel puțin până ajung urmașii la vârsta independenței. Îți cam pariezi o felie consistentă de viață pe rotirea unei monede, dar așa funcționează dacă ții morțiș să fericești viitorul cu genele tale. Și nu ești vreun musk, să te apuci să plătești o duzină de partenere să-ți poarte urmașii, sau alte minunății.
Peredhil: pe tine nu te invita multi la petreceri, nu? 🙂
Lasă că te invit eu.
Rămânem cu prea puțini oameni în jur pe „unda” ta. Fiecare pare să „o ia răznuț” pe vreun subiect. Oricât ai vrea să rămâi în bula ta, se face mereu mai mică. Și trebuie să faci compromisuri. Acum, nu cu cei foarte neandherthalieni sau pasionații de reptilieni și georgești. Compromisul e cheia în orice, dar trebuie să fie suportabil, punctual și dublat sau triplat de „beneficii”. Ce îmi iau eu de la omul ăla, cu ce îmi e mie bine benefic în alte moduri ca să ascult și niște inepții, controverse și apoi „să schimbăm subiectul”. Rămân puțini rău în jur, noi nouă ne putem fi de ajuns, dar nu poți trăi așa. Deși unii consideră un compromis și să se suporte pe ei înșiși. Fiecare are o limită a suportabilității cu ceilalți, doar că în ultima vreme a scăzut, așadar avem mai puțini oameni în jur.
Si atunci ajungi la concluzia mea: Prefer 1-2 prieteni cu care sa am ce discuta.
Unde se duc prieteniile alea „de-o viață” când se duc și de ce 🤦 asta după pandemie, o boală urâtă, antivaxx și 🪦, și suprema „nu vrei să evoluezi spiritual” în perioada alegerilor 🤣 chiar nu am văzut nimic în zeci de ani?!
Greu subiect. Aici umorul ar fi ca o rana deschisă. 🙂
Tare greu, eu nu am înțeles cum în câteva săptămâni oamenii ăștia au devenit de o agresivitate feroce și dușmani declarați 🤷 și nu sunt cu deficiențe de învățare ci chiar opusul.
Turism, vacanțe, sex. Nu, nu mă dor astea, doar îmi plac 😁
E o expresie în spaniolă cu care ți-aș putea răspunde. 😀
Îl rog pe Mișu să traducă 😋
Posibilul deces al soțului mă paralizează sufletește. Nu sunt absolut deloc pregătită pentru așa ceva. Deocamdată e bolnav, cu „aripile” Alzheimer-ului larg deschise asupra lui.
P.S.: Merg la psiholog, dar parcă nu e de ajuns.
Să vorbești despre asta uneori ajută.