Prieteni, dacă Ion Creangă și Mihai Eminescu ar fi avut un copil, apăi el nu putea să fie decât colegul nostru de comentarii cunoscut sub numele de Claudiu.

De ce zic asta? Lasă c-o să înțelegeți voi după ce-o să citiți mai jos. 😁

…

Capitolul 1: Fântâna Dracului și Porcul Fermecat

În inima Ardealului, unde dealurile se unduiesc ca niște țâțe de babă beată, zăcea un sat rupt în două de un pârâu murdar și de o ură veche cât lumea. Troglodiții din Deal, că așa se chemau ei cu mândrie, priveau de sus – la propriu – spre Troglodiții din Vale, niște amărâți care se bălăceau în noroiul de la poale. Războiul ăsta era mai vechi decât podul de peste pârâu, care se prăbușise de trei ori în ultimii zece ani, de fiecare dată din cauza vreunui bou beat care-l luase la picior cu căruța plină de vin. „Noi suntem sus, voi sunteți jos, ca rahatu’ în hazna!” urlau cei din Deal. „Ba voi sunteți cocoțați ca găinile pe gard, iar noi bem apă curată din izvor!” replicau cei din Vale, deși izvorul lor era plin de broaște și de câte un mort de la beție care cădea noaptea în el.

Vasile Fîț era regele Troglodiților din Deal, sau cel puțin așa credea el. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu burta cât un butoi de țuică și cu mustața răsucită ca niște coarne de drac, Vasile era genul ăla de țăran care-și petrecea zilele certându-se cu găinile și nopțile visând la cum să fure pământul vecinului. Numele lui, Fîț, venea de la bunicu-su, care fusese un fătălău notoriu, dar Vasile îl purta cu mândrie, zicând că „fîț” înseamnă „viteaz” în limba strămoșilor. Nimeni nu-l credea, dar nimeni nu îndrăznea să-l contrazică, că Vasile avea un pumn cât un ciocan de bătut covoare și o gură care scuipa înjurături ca o mitralieră defectă.

Dimineața aia de vară începea ca oricare alta în Troglodiții din Deal: cu găinile cotcodăcind, cu câinii lătrând la nimic și cu Vasile ieșind din casă cu pantalonii în vine, răcnind la nevastă-sa: „Mărie, fă-mi un ceai de mușețel, că iar m-a durut burta de la fasolea aia stricată pe care mi-ai dat-o aseară! Sau era de la țuica lui Ion? Futu-i, femeie, tu vrei să mă omori ca să te măriți cu primarul ăla corupt?”

Măria, o femeie slabă și uscată ca o scândură de gard, îi răspunse din bucătărie: „Vasile, tu ești prost ca noaptea! Fasolea era bună, țuica era proastă, și primarul e corupt, da’ măcar are bani. Tu ce ai? O vacă șchioapă și un porc care arată ca un drac împăiat!”

Porcul ăla era mândria lui Vasile. Îl chema Napoleon, după un împărat pe care Vasile îl auzise la radio, și era un godac gras, cu blana neagră și cu un rât care sforăia mai tare decât Vasile după o beție. Napoleon nu era orice porc: era un porc fermecat, zicea Vasile. „Ăsta-mi aduce noroc! De când l-am cumpărat de la țiganul ăla din Vale, am câștigat la loto… ei, nu chiar, da’ am găsit o sută de lei în curte!” De fapt, suta aia era de la el însuși, căzută din buzunar când se îmbătase, dar detaliile nu contau în Troglodiții din Deal.

Satul era un haos frumos, cu bunele și relele lui. Bunele: aerul curat, care te făcea să uiți de poluarea din orașe, merele dulci din livezi și țuica care te băga în comă cu un singur pahar. Relele: drumurile pline de gropi, unde căruțele se răsturnau zilnic, școala care avea un singur învățător beat mort și primăria, un cuib de corupție unde primarul, un nesimțit pe nume Gheorghe Bălălău, fura tot ce prindea. Bălălău era un tip gras, cu ochi șireți și cu o nevastă care-l bătea cu făcălețul pentru că se culca cu secretara. Corupția lui era legendă: luase bani europeni pentru un pod nou, dar podul era tot ăla vechi, reparat cu scânduri furate de la gardurile oamenilor. „Podul e solid!” zicea el. „Da’ de ce scârțâie ca un mort în coșciug?” întrebau sătenii. „Că așa vrea Uniunea Europeană, să fie ecologic!” răspundea el, și toată lumea râdea, dar nimeni nu făcea nimic.

Prostia sătenilor era ca o boală contagioasă. Ion, vecinul lui Vasile, credea că pământul e plat și că americanii au pus cipuri în vaccinuri ca să controleze vacile. „Vaca mea nu mai dă lapte de când am vaccinat-o!” se plângea el. „Ba dă, da’ tu bei țuică în loc de apă și uiți să o mulgi!” îi zicea Vasile. Apoi era baba Floarea, care vindeca toate bolile cu ceai de urzici și cu descântece. „Ai dureri de cap? Pune-ți o frunză de varză pe frunte și spune ‘Drace, du-te-n pizda mă-tii!'” Și lumea o credea, că deh, tradiție.

Dar războiul cu Troglodiții din Vale era ce-i mai bun. Totul începuse acum o sută de ani, când un bou din Deal furase o capră din Vale, sau invers, nimeni nu mai știa exact. Acum, orice scânteie aprindea focul. Ultima oară, un puști din Vale aruncase cu pietre în găinile din Deal, și Vasile răcnise: „Futu-vă mamele, valeților! Vă tai porcii și vă beau țuica!” Iar cei din Vale răspunseseră cu o ploaie de ouă stricate peste garduri.

În dimineața aia, Vasile se îndrepta spre primărie, cu Napoleon legat de o sfoară, că porc-ul trebuia să pască iarba de pe marginea drumului. „Hai, Napoleoane, că mergem să-l vedem pe Bălălău ăla nesimțit. Mi-a promis un hectar de pământ dacă votez cu el la alegeri, da’ acum zice că a uitat. Futu-i, corupția asta o să ne îngroape pe toți!”

Pe drum, trecu pe lângă casa lui Ion, care stătea pe prispă și fuma o țigară răsucită din ziar. „Vasile, ai auzit? Bălălău a furat bani pentru fântâna nouă, da’ fântâna e tot aia veche, plină de broaște!”

„Știu, bă, Ion! O să-i zic eu! O să-i bag porcu’ ăsta în birou să-i mănânce hârtiile!”

Ion râse: „Da’ porcu’ tău e prost ca tine, Vasile. Ultima oară când l-ai dus la primărie, s-a cacat pe covorul lui Bălălău și primarul a zis că e artă modernă!”

Vasile mormăi: „Artă pe dracu’! Ăla e porc fermecat, bă! O să văd eu cum îl fac pe Bălălău să plătească.”

Când ajunse la primărie, o darapanatura de cărămidă cu un steag rupt fluturând în vânt, Vasile intră trântind ușa. Bălălău stătea la birou, cu picioarele pe masă, numărând niște bani dubioși. „Ce vrei, Fîț? Iar vii să te plângi?”

„Vreau hectarul ăla, primare! Și repară drumu’ ăla plin de gropi, că ultima oară mi-am rupt osul din cur când am căzut cu căruța!”

Bălălău râse, arătându-și dinții galbeni: „Hectar? Care hectar? Eu nu știu nimic. Și drumul e bun, e off-road, turistic! Veniți turiști din București să vadă cum trăim noi, autentici!”

„Autentici pe plua mea!” urlă Vasile. „Tu furi bani europeni și noi murim de foame! Și ce-i cu fântâna? Ai luat un milion de lei pentru ea și e tot aia veche, Fântâna Dracului, unde se îneacă bețivii noaptea!”

Bălălău se ridică, roșu la față: „Taci, bă, că te bag la pușcărie! Am acte! Fântâna e renovată, da’ invizibil. E tehnică nouă, din Germania!”

Vasile scoase un râgât sonor: „Invizibil? Ca plua ta mică, primare? Hai, Napoleoane, arată-i ce înseamnă renovare!”

Și porcul, ca și cum ar fi înțeles, se năpusti în birou, răsturnând hârtiile și mușcând din piciorul lui Bălălău. Primarul urlă: „Ajutor! Porc posedat! Chem poliția!”

Dar poliția era unchiul lui Bălălău, așa că nu venea niciodată. Vasile râdea în hohote, în timp ce Napoleon făcea ravagii. „Asta-i pentru corupție, nesimțitule! Și pentru războiul cu Valea! O să vă unim noi, da’ sub pământ!”

Afara, sătenii se adunaseră, atrași de țipete. Ion striga: „Bravo, Vasile! Dă-i la muie primarului!” Baba Floarea descânta: „Drace, ieși din porc! Sau intră în primar!”

Dar Vasile nu știa că în Vale, un plan sinistru se urzea. Un plan cu o capră otrăvită și o nevastă infidelă.