Pe 30 octombrie 2015, niște tineri s-au dus la un concert. N-au mers la război, n-au urcat pe Everest, n-au făcut nimic extrem. Doar au vrut să asculte o trupă, să bea o bere, să râdă, să trăiască. Unii dintre ei n-au mai apucat să se întoarcă acasă. Alții trăiesc cu arsuri, traume, cicatrici (fizice și mentale) pe care România le-a ignorat și continuă să le ignore.

Zece ani mai târziu, s-a schimbat ceva? Poate doar faptul ca politicienii au aflat că pot să-și bată joc de o tragedie și să doarmă liniștiți, nimic nu li se va întâmpla. Atât. În rest, nimic.

Spitalele încă iau foc. Medicii încă își pun mâinile în cap și spun „nu avem cu ce”. Pompierii încă verifică hârtii, nu realitatea. Iar primarii încă dau autorizații pe prietenii, nu pe norme.

Au trecut 10 ani și în continuare n-avem spitalul pentru mari arși pe care TOATE guvernările au promis că-l fac. Zece ani de vorbe și promisiuni. Atât. În rest, nimic.

România nu și-a revenit din Colectiv. Pentru că România n-a vrut niciodată să se vindece. A preferat să pună o batistă pe rană, să schimbe miniștri, să mai dea o ordonanță și să zică „gata, am învățat lecția”.
Ce lecție, bă, ordinarilor? Că moartea unor copii poate fi o temă bună de campanie?

Colectiv n-a fost doar un incendiu. A fost radiografia unei țări bolnave de nepăsare. O țară în care moartea nu schimbă nimic, iar tăcerea nu doare destul.

Și, paradoxal, au obosit până și oamenii care atunci ieșeau în stradă cu lumânări și pancarte. Azi sunt aproape resemnați: „ce rost mai are?”.

Are. Sau ar fi putut avea, dacă între timp statul nu ți-a omorât până și speranța.

Au trecut 10 ani. Și totul e la fel. Poate chiar mai rău, că acum știm sigur că se poate repeta oricând. Într-un club, într-un spital, într-un bloc. Oriunde. Pentru că sistemul e tot acolo, neschimbat și batjocoritor.

N-am construit spitale, n-am făcut justiție, n-am învățat nimic. Am făcut doar campanii și-am recitat discursuri care să dea bine. Atât. În rest, nimic.

Iar 10 ani mai târziu, adevărul e că România noastră n-a uitat Colectiv, în timp ce România LOR l-a îngropat definitiv. Cu tot cu speranțele noastre.