Băi, nu știu dacă și pe voi, dar pe mine mă îngrozește faptul că mai sunt câteva zile până la 1 august.

Pur și simplu nu știu când a trecut vara asta, iar cel mai tare mă îngrozește că mi se pare c-a trecut fără să fac nimic. Doar s-au dus zilele așa, una după cealaltă, foarte rapid.

Groaznic, vă spun.

Nfine, ce voiam să vă zic este că zilele astea mă găsiți pe litoralul poporului frate și prieten bulgar, pentru că părerea mea despre litoralul românesc o știți deja.

Ho, nu săriți să întrebați „de ce Bulgaria și nu Grecia?”, c-o să fie și Grecia, dar va fi la finalul lui august.

Adică cum e mai nasol, că atunci chiar s-a dus vara de tot. Cred că știți exact ce zic.

Altfel, dacă mă invidiați pe motiv că sunt la mare, puteți să vă luați invidia și să v-o vârâți adânc în locul ăla unde nu vă bate soarele. La nici trei ore după ce-am pășit pe tărâm bulgăresc, am făcut întindere musculară (sau contractură, nu mă pricep exact) la mușchii gambei piciorului drept.

Practic, nu mă mai pot deplasa decât șontâcăind pe-aici, iar durerile atroce sunt bomboana de pe colivă. Tare, nu? Există, totuși, și o parte bună.

În altă ordine de idei, ca să înțelegeți cam cât mă duce capul pe mine și cam cum stă treaba cu fanatismul o să vă spun c-am vrut să merg la Skopje să văd meciul dintre KF Shkëndija și FCSB. Da, da, am vrut să merg în condițiile astea, în care trag de un picior pe aici.

M-am gândit că, dacă la plajă tot nu pot să ajung, nu mai bine mă duc eu să văd băieții? Că nu sunt decât 722 de kilometri de la mine de la hotel până la Todor Proeski National Arena din Skopje.

Paranteză. Nu pot să pășesc pe nisip. Nu știu dacă știți, dar pe nisip calci cu totul altfel decât pe suprafețe tari, că ți se înfundă călcâiele în nisip. Iar mie mi se înfundă mai mult decât cetățenilor care cântăresc sub un chintal.

Ei bine, în momentul în care mi se înfundă călcâiul drept în nisip, simt cum mă săgetează durerea până în creier.

De-aia am zis că e exclus să merg la plajă, dar mi-aș fi umplut timpul cu ceva. Că de condus pot să conduc, nu mă doare atât de tare când e piciorul flexat.

În plus, eu nu stau la plajă așa, ca să mă prăjesc la soare, vreau să intru în apă, să înot. Ori ce-aș putea să fac eu în condițiile astea se poate numi oricum, dar nu înot. Am închis paranteza.

Ziceam că voiam să mă duc la meciul Stelei, doar că trebuia îndeplinită o condiție obligatorie: să găsesc un hotel la câteva minute de mers pe jos de stadion. Aveam nevoie de hotel pentru că n-aveam cum să mai conduc ăia 722 de kilometri după meci, deci trebuia să dorm undeva.

Iar „undeva”-ul ăla trebuia să fie cât mai aproape de stadion, ca să nu-mi forțez piciorul la plimbări romantice sub clar de lună prin capitala Macedoniei de Nord.

Prieteni, a fost imposibil să găsesc un hotel care să aibă o cameră liberă pentru noaptea de ieri. După ce am văzut că pe Booking nu apare nimic liber, m-am apucat să sun direct la hoteluri. Știam că unele păstrează camere libere pe care nu le dau pe Booking, ca să le aibă în situații de nevoie imediată.

Nimic, absolut nimic liber, și-am sunat la șase hoteluri din proximitatea relativă a stadionului. Zic „relativă” pentru că pe măsură ce-am văzut că nu găsesc, am început să cresc distanța față de stadion. Degeaba, toate erau fullly booked.

Nu înțelegeam de unde afluxul ăsta de turiști în Skopje la sfârșit de iulie, până m-a lămurit unul dintre recepționerii cu care am vorbit la telefon. De pe 20 până pe 26 iulie se desfășoară European Youth Olympic Festival. De-aia aproape tot ce înseamnă hotel în Skopje este rezervat.

Am zis „mulțumesc frumos pentru lămurire” și m-am liniștit cu meciul.

Până la urmă, cred că ăsta a fost modul Universului de a-mi transmite că trebuie să fii complet tâmpit să faci 1500 de kilometri pentru mizeria aia de meci, o demonstrație de indolență.

Altfel, ca să revenim la ideea de început a acestui articol, la voi cum se prezintă situația?

Ați fost deja în vacanță? Urmează să vă duceți? Ați intrat în depresia post-concediu? N-ați intrat?

Cum sunteți?

P.S. Poza e făcută de pe geamul camerei de hotel. că măcar vedere la mare am. E cam tot ce mi-a mai rămas.