Articol scris de Iulia.

…

La fii-miu la grădiniță s-a anunțat cu surle și trâmbițe că săptămâna asta urmează a se executa pozele obligatorii de final de an (sub formă de poze de grup, am dedus).

Mai mult decât atât, pentru cei din grupa mare, care din toamnă vor merge la școală, se vor face poze individuale.

În acest scop, ni s-a solicitat să îmbrăcăm copiii frumos și adecvat evenimentului.

Prin urmare, i-am comunicat și eu copilului din dotare că va trebui să se îmbrace frumos și să steie la pozat.

Copilul a protestat.

Și dacă inițial am dat să protestez și eu înapoi, m-am oprit totuși la timp și l-am ascultat.

Căci protestul lui a sunat cam așa: „Mami, dar de ce să mă îmbrac cu niște haine pe care eu nu le port de obicei la grădi? Mie îmi place să mă îmbrac colorat și zăpăcit, că așa sunt eu!” (astea debitate în timp ce avea tricoul pus cu fața în spate și o pereche de nădragi cu o mică găurică în genunchi, care, sunt sigură, va deveni ditamai găuroiul până la finalul zilei)

Aici trebuie să fac o precizare: eu îl las pe fi-miu să se îmbrace cam cum îl taie pe el capul. Dacă asta înseamnă că își ia tricoul cu fața în spate, să fie sănătos. Îi atrag atenția asupra acestui aspect, dacă are chef să-l întoarcă – bine, dacă nu – la fel de bine.

Dacă azi dimineață a decis că se îmbracă cu pantaloni de trening, deși i-am spus că se va încălzi vremea, și e posibil să îi fie cald mai încolo, iar el a decis totuși că rămâne la pantalonii lungi – ura și la gară.

Cam toți (sau hai, nu toți, dar o mare parte din) pantalonii lui de grădiniță au pe ei vreo pată în vreun colț sau vreo găurică pe cale să devină crater.

Și da, probabil că oripilez multă lume că îl las să umble așa. Aia e. Atâta timp cât e curat, faptul că rupe pantaloni în genunchi nu mi se pare un capăt de țară. Și nu, n-o să mă apuc să arunc fiecare hăinuță care are un defect cât de mic, pentru că oricum crește din ele mai repede decât pot eu să le sortez și oricum orice haină va suferi daune mai devreme sau mai târziu.

Revenind însă la poze. Am stat o clipă și m-am gândit la ce mi-a spus. Și i-am dat dreptate.

Adică ok, pot să accept ideea de „poze frumoase”, în care copilul apare spilcuit, eventual cu cămășuță și papionaș. Dacă asta vă face plăcere, atât vouă, cât și lui, e minunat.

Dar copilul meu nu e așa. Copilul meu nu e un bibelou îmbrăcat la cămașă, papion și pantaloni cu dungă. Copilul meu are nădragi cu pete, tricouri puse invers și nisip în adidași.

Copilul meu are genunchii zdreliți, vânătăi prin te miri ce locuri de pe organism și e, de cele mai multe ori, murdar pe față de vreun rest de mâncare.

Și atunci, de ce să am cu el o amintire de la grădiniță, care nu-l arată fix așa cum e el?

Am tot stat și m-am gândit dacă greșesc sau nu. Și până la urmă, am decis să fac un compromis, cu care am fost de acord amândoi: nu i-am dat pentru poze cămășuță, papion și pantaloni la dungă, ci un tricou cu guleraș și o pereche de pantaloni care nu-s de trening.

Și i-am spus că, după ce le fac pozele, se poate schimba la loc în tricoul colorat și pantalonii de trening cu care a plecat de acasă.

O să mă judece unii și alții pentru treaba asta? Cu siguranță! Îmi pasă? Nici cât negru sub unghie. Copilul e mulțumit? Dap.

Vor reflecta pozele de azi zilele lui de grădiniță? Nu în totalitate, dar măcar vor fi cât mai aproape de felul în care le-a trăit el cu adevărat.

O fi bine, o fi rău? Habar nu am, asta timpul ne-o va zice.

Voi ce părere aveți? E păcat să n-ai poze cu copilul la 4 ace de la semnificativul eveniment „Absolvirea grădiniței cum laudae” – aka „Uraaa, aproape a învățat să se șteargă singur la fund și aproape că nu mai mănâncă muci” sau ba?

O să mă urască la patruj de ani că i-am răpit această amintire prețioasă sau o să-l doară la bască?