Fix când treceam din Spania în Franța, m-a oprit poliția franceză. Aia de frontieră, nu aia rutieră.

De când i-am văzut cum se uită la mine știam că mă vor opri, c-am mai pățit acum trei ani. Oamenii văd număr de România, un individ singur și suspect în mașină, te trag pe dreapta.

Problema era că știam foarte bine ce urmează și mă gândeam cu groază cum o să pierd minimum o oră. Data trecută mi-au dat jos inclusiv roata de rezervă, mi-au scos toate hainele din bagaje, mi-au căutat și-n telefon, au desfăcut chestii de pe la motor, doar în fund nu m-au controlat. Iar acum aveam o presimțire c-o să urmeze fix același lucru.

A venit o doamnă polițistă blondă care mi-a făcut semn să merg încet cu mașina în spatele ei. Am mers încet cu mașina în spatele ei până m-a băgat într-o curticică interioară, lipită de autostradă. Părea genul ăla de curticică unde dispar românii prinși singuri la volan și nu mai apar niciodată. Un regizor de filme de acțiune ar fi plătit bani grei să aibă acces acolo. Nfine.

Am parcat în curticică și așteptam să înceapă dansul cu cotrobăitul prin mașină. Speram din tot sufletul meu să înceapă controlul cu punga în care pusesem șosetele și chiloții murdari. Măcar satisfacția asta s-o am.

Până una-alta, a mai venit un tip, tot polițist. Genul Walker polițist Texan după o lună la Vaslui. Nu că arăta rău, dar avea niște ochelari de soare, pe care nu și i-a scos o secundă, care făcuseră furori în vara lui ’95.

Vine Walker la mine și mă ia la marele fix:

– De unde veniți?

Și m-apuc să-i spun povestea, că vin din Spania, că Țara Bascilor, că nordul Spaniei.

Mă ascultă ce mă ascultă, după care:

– Ce-ați făcut acolo?

Na, ia și explică-i despre hidden gems, fără să pară că ești un spărgător de bancă ieșit din pârnaie care a fost să recupereze prada ascunsă în Țara Bascilor.

Așa că evit formularea cu hidden gems și-i explic cât pot de limpede într-o frangleză de manual ce naiba am căutat eu în Spania.

La care Walker:

-Și cât ați stat?

Zic:

– Cu tot cu drum, 10 zile.

Băbăieți, și unde nu mi ți se strâmbă tot:

– Puțin, foarte puțin. Cum să descoperi locuri frumoase Spania, în doar două săptămâni?

M-am uitat la el așa, dintr-o parte, și-mi mușcam buzele să nu-i zic: „coaie, dar cât aveți voi concediu la poliția din Franța dacă ți se par puține 10 zile?”.

Da’, mă rog, n-aveam chef să ajung să dorm pe la secții de poliție obscure (sau chiar mai rău, remember că eram într-o curticică destul de neplăcută?), așa că m-am abținut.

În timpul ăsta mă tot întrebam de ce nu începe nimeni să-mi controleze mașina și bagajele. Doamna polițistă blondă era plasată strategic lângă portbagajul meu deschis și părea că așteaptă doar un semn ca să înceapă jihadul. Doar că semnul nu mai venea.

Și-o să vă spun eu acum de ce nu mai venea.

După ce-a terminat cu aflatul de unde vin, Walker l-a mai chemat pe un cetățean, tot polițist. Jur că nu știu de unde a apărut, nu l-am văzut venind, sunt aproape convins că l-au teleportat acolo cumva.

Ăsta, al doilea, era leit Marius Florea Vizante. Bă, nu că leit, era copie unu la unu, până și ochelarii erau d-ăia rotunzi cum poartă sau purta Vizante.

După ce-a ajuns și ăsta lângă noi, ce credeți voi c-a început să facă cuplul Walker-Vizante? Nici dacă vă las să încercați sute de variante de răspunsuri, și tot n-o să ghiciți.

Au început să se învârtă în jurul mașinii și vorbeau între ei despre ea. Mai mult de atât, deși nu înțelegeam chiar tot, mi-era clar că făceau comparație între Rafale și Austral. De altfel, acolo în curticică era un Austral gri. Probabil aleseseră special culoarea, ca să nu bată la ochi când băgau românii în portbagaj, să-i ducă în pădure să-i îngroape.

Revenind, ăia doi vorbeau despre mașină și din când în când Walker mă întreba chestii pe mine:

– E de 300 de cai putere sau de 200?

Am reușit cu greu să nu mi se citească pe față că doar un prost mă putea întreba așa ceva și i-am explicat cu răbdare că ăla de 300 e Plug-in Hybrid și SCRIE PE EL treaba asta.

A dat din cap că da, așa e.

– Dar de ce costă mai mult decât Austral, că c’est le même bord?

Jur că nu mint și nu înfloresc nici măcar un cuvânt, Walker mă întreba pe mine de ce costă mai mult Rafale decât Austral, deși bordul (interiorul) celor două mașini arată la fel.

Paranteză. În tot timpul ăsta doamna polițistă blondă aștepta răbdătoare, lângă portbagajul meu deschis, semnul să-mi înșire hainele pe asfalt. Am închis paranteza.

Revenim la Walker care aștepta lămuriri de la mine cu privire la politica de prețuri a companiei Renault. Un pic de dreptate avea, văzuse că mașina aparține celor Renault România. Ce dacă eu nu eram de la Renault România? Omul voia să știe de ce e mai scump Rafale?

Și-a trebuit fratele vostru să stea să le explice, lu’ Walker și lu’ Vizante, într-o engleză aproximativă combinată cu o franceză și mai aproximativă, de unde diferența de preț.

Dă-i și arată-le plafonul panoramic, dă-i și arată-le scaunele, explică-le ce e 4control, spune-le că depinde ce Austral cu ce Rafale compari, că și Australul în versiunea lui cea mai echipată poate ajunge la preț de Rafale mai ieftin, bă, vă jur, am făcut 10-15 minute de marketing și poziționare pe piață cu Walker și Vizante în curticica aia unde urma să dispar definitiv.

Când mi-am terminat dizertația cea extrem de convingătoare, Walker a strâmbat complet circumspect din nas, în timp ce degetul arătător i s-a întins disprețuitor spre interiorul Rafale-ului:

– Oui, mais c’est le même bord.

De-am rămas cu gura căscată. Vă dau cuvântul meu că nu mint. Ce să mai și zici?

Dar măcar n-am ținut lecție de industrie auto degeaba. După ce s-a lămurit că prețul mai mare al lui Rafale nu se justifică în niciun fel, a venit și surpriza plăcută.

În loc să facă semnul mult așteptat, Walker I-a spus doamnei polițiste blonde că totul e ok, poate să mă lase să plec.

De i s-a citit femeii dezamăgirea pe față cum mi se citește mie foamea în ochi. Am văzut-o în retrovizor că se uita lung după mine când am plecat. Practic, lăsase interlopul să plece cu bagajele și mașina necontrolate bucată cu bucată.

Și cam atât cu ziua de ieri, că nu s-a mai întâmplat nimic în afară de asta.

Ah, ba nu, mint, s-a întâmplat ceva: pe măsură ce mă îndepărtam de polul frigului nordul Spaniei, a stat ploaia și vedeam pe bord că se face din ce în ce mai cald afară.

Când am văzut că mi-arată 18° temperatura afară, mi-a venit să plâng de emoție, nu mai văzusem 18° de când eram fecior la mama acasă.

Iar când am ajuns în Franța, la cazare, și-am văzut că sunt 20°, mi-am scos din troler pantalonii scurți, pe care i-am cărat degeaba după mine, și n-o să-i mai dau jos decât la toamnă.

Apropo de Franța, sunt cazat într-un sătuc, pe numele lui Vinassan, care este absolut superb. Dar, din păcate, după 11 ore de condus, n-am mai avut putere să-l vizitez. Abia am reușit să mă târăsc în căutare de ceva de mâncare.

Spre norocul meu, am și găsit. Au ăștia la Vinassan aici cea mai proastă pizza care a văzut lumina zilei de la inventarea focului încoace. A intrat ca unsă.

Da, da, știu, să mănânci pizza în Franța e ca și cum ai comanda salată la mecdonalț. Așa e, dar am avut de ales între să aștept 10 minute după o pizza proastă (și să am timp de articolul ăsta) sau să pierd minimum o oră la singurul restaurant din sat.

V-am pupat, azi dorm la Vicenza.