Am scris cu vreo câteva săptămâni în urmă despre cum li se adresează elevii din Finlanda profesorilor, la persoana a doua singular, și mi-a sărit lumea în cap pe motiv că nu e posibil așa ceva.
Cum își mai arată, domnule, elevii ăia respectul dacă se trag de șireturi și vorbesc la pertu cu profesorii? Pentru că, nu-i așa, fix în asta constă modul în care îți arăți respectul.
Paranteză. Ați văzut vreodată cum ajung reporterii în locul în care s-a întâmplat o crimă și stau de vorbă cu vecinii criminalului? Este imposibil să nu apară măcar doi-trei care să spună siderați:
– N-aș fi crezut așa ceva despre el, era băiat respectuos, dădea bună ziua la toată lumea...
Ăla tocmai o omorâse pe nevastă-sa cu 12 lovituri de cuțit, dar vecinii își vor aminti mereu că era un tip respectuos. Am închis paranteza.
Extrapolând treaba asta cu respectul, personal n-am crezut, nu cred și nu voi crede vreodată că adresarea la persoana a doua singular este lipsită de respect.
De altfel, știu c-o să vină ca o lovitură, eu vorbesc la pertu cu majoritatea oamenilor pe care-i întâlnesc. Fără să mă intereseze nici cât negru sub unghie dacă se simt jigniți sau nu. E problema lor, nu a mea.
Încă o paranteză. N-am să uit în vecii vecilor cum m-am dus la doctorul care tocmai o operase pe maică-mea, să aflu cum stă, ce mai e de făcut. Am intrat în cabinet și, pentru că nu știam cum arată omul, am vrut să mă asigur întrebând:
– Domnul Vlad Brașoveanu?
La care ăla s-a uitat la mine cu sila cu care te uiți la un gândac de bucătărie înainte să-l strivești:
– Domnul DOCTOR Vlad Brașoveanu, că nu ne tragem de șireturi.
Înțelegeți? Faptul că l-am „domnit” era mult prea puțin pentru așa o somitate. Era maică-mea la mijloc, că i-aș fi zis atunci, acolo, cam ce cred despre el. Fmm, de semi-zeu. Am închis și paranteza asta.
Așa, revenind, ziceam că eu vorbesc cu „tu” cu majoritatea oamenilor, indiferent că-i cunosc sau nu. De ce? Pentru că sunt convins că nu în asta constă respectul. Există foarte puține excepții în care folosesc „dumneavoastră”, oamenii în vârstă fiind una dintre ele. Prefer să nu mă leg la cap dacă nu mă doare.
Altă excepție ar mai fi când mă adaptez mediului în care mă aflu. Dacă sunt la o întâlnire unde toți își vorbesc la persoana a doua plural, folosind pronumele de politețe, voi face și eu la fel, că nu sunt imbecil.
În rest, n-o să mă auzi vorbind altfel decât la persoana a doua singular.
În același timp, absolut uluitor, să știți că sunt genul care dă „bună ziua”, care spune „mulțumesc” și „te rog”, în absolut toate situațiile care impun așa ceva. Sunt genul care e în stare să poarte un dialog civilizat și relaxat cu oricine, de la portari sau femei de serviciu până la manageri generali. Doar că fac toate astea la persoana a doua singular.
Mă face treaba asta nesimțit?
sursa foto: freepik.com
Nu, nu ești deloc nesimțit. Io am încredere în instinct, în general (rareori ma înșel). Sunt oameni cu care simți ca poți vorbi la per tu imediat, indiferent de vârstă sau funcție. În schimb, sunt alții pe care nu-i pot tutui sub nicio forma. Nu neapărat pt că dau pe dinafara de respect pt ei. Pur și simplu e un mijloc de a păstra o oarecare distanta. Atâta timp cât nu ne tutuim, nu am pretenția ca suntem prea apropiați. Am oameni pe care îi cunosc de ani de zile (unii mai mici decât mine, și la propriu și la figurat), dar le vorbesc tot cu dvs.
Comentariu beton!78
Perfect de acord, nici eu nu mă simt confortabil să mă tutuiesc cu cineva necunoscut, mai ales dacă inițiativa e la celălalt, prefer să folosesc a doua plural
Comentariu beton!23
Nu. Apropo de profesori. Când eram elev în clasele 1-4, asta prin anii ’70, aveam un coleg (țigan) care i-a zis învățătorului:
-tov. învățător, dacă tot mergeți la cancelarie, la întoarcere îmi aduci și mie o cană cu apă? (Erau două clădiri la o distanță de vreo 60-70 metri una de cealaltă, iar între ele fântâna școlii, iar într-una cancelaria). I-a adus. Altadată, același coleg, i-a pus piedica învățătorului în timp ce cobora scările, erau vreo 4-5 trepte, de s-a dus ăla pe burtă…s-a julit pe la mâini etc.
Iar colegul îi zice:
-ce dracu, tov. învățător, nu mai știi de glumă. Tupeu, nu? Păi cum ar fi la noi, cu educația de-acum, să se accepte ca-n Finlanda?
Comentariu beton!26
De acord, deși de cele mai multe ori, în interacțiunea cu persoanele străine eu folosesc pluralul. Dar, ce vreau sa spun este cum se vede treaba asta de partea cealaltă. Jobul meu presupune interacțiunea permanenta cu oameni necunoscuți. Sunt destui și cei care-mi vorbesc la pertu. Nu ma simt ofensata decât în cazurile în care asta vine la pachet cu atitudinea de ghertoi imbuibat cu aer superior (și lanțuri groase la gat 😜). Respectul se simte din atitudine, nu e cazul sa ne păcălim cu cuvinte.
Comentariu beton!33
Eu vorbesc cu „tu” cu toată lumea cu care am relații personale. Si am cerut si prietenilor apropiați ai copiilor sa mi se adreseze pe nume. Unii o fac, alții se codesc. Am auzit, nu o data, indivizi care le vorbesc părinților lor cu „dumneata”.
Mi se pare o falsitate sa te adresezi cu pronumele de politețe unor persoane aproapiate. Respectul e o chestiune foarte fina si nu consta absolut deloc in pronumele folosit!
Haha, prietena maica-mii a plecat intr-o tara straina, in care nu exista pronume de politețe si, profesoara fiind, elevii nu i-au spus dnă X ci direct pe nume, a fost un pic de soc, acum 40 de ani. Intre timp, elevii ei ii sunt prieteni si colegii de catedra au plâns când a ieșit la pensie.
Comentariu beton!25
Verișorii mei, care sunt din Lugoj, vorbeau cu părinții lor cu „tu”, iar mie mi se părea jignitor când îi auzeam, dar așa îi educau părinții. Ambii sunt plecați în străinătate, unul medic în Barcelona, iar celălalt plecat cu bursă din clasa 12-a în Franța (Lyon). Așa se întâmpla pe la începutul anilor ’90, veneau francezii și te racolau din ultimul an de liceu, dacă impuneai perspective.
Fix așa sunt eu in legătură cu părinții mei. Mereu le-am vorbit cu „tu” și mi-am permis chiar excentricitatea 😜 sa prelungesc această adresare și la mătuși, unchi, bunici. Știu că sunt mai în vârstă, dar apropierea pe care o simt mă face să vorbesc așa. Ăsta, in timp ce verii mei toți își tratează părinții cu „matale”. Niciodată nu le-am explicat de ce vorbesc așa cu ei, dar sper că nu mi-o iau în nume de rău.
Si mie mi se pare absolut normal sa vorbesti cu „tu” celor din familie. Mama ii spune bunicii (soacrei ei) cu tu, ceau si verbe fara „iți” si „eți”, adica stiti si aveti. In schimb matusa mea care e o pupincurista fara personalitate tot cu dvs ii zice.
Varul s-a insurat anul trecut si sotia sa tot le vorbeste cu dvs socrilor. Si i-am spus sa isi relaxeze limbajul ca e din familie acum. Dar tot o tine pe a ei. Daca voi avea socri le voi vorbi cu tu, fix de-al naibii
Întotdeauna îmi rugam elevii sa nu se ridice când răspund la ora. Era greu, pentru ca ceilalți profesori păreau sa fie niște masochiști care aveau orgasm de cate ori se hârjâia scaunul ala; o dată când se ridica elevul si o dată când se așeza.
Eu eram foarte mulțumită ca, inclusiv elevii mai timizi prindeau curaj sa răspundă. Aveam elevi care se blocau pur si simplu când simțeau ca se uita toată clasa la ei.
Nu m-am simțit niciodată nerespectata in clasa.
Comentariu beton!74
O da, asta ar trebui sa fie o regula, e atat de greu pentru un copil timid sa mai stea si in picioare, sa se uite toata clasa la el.
Comentariu beton!27
Si eu imi amintesc cu drag de profesorul de matematica din liceu. Ne facuse un calcul despre cat timp se pierde cu ridicatul si asezatul in banca, insistand sa nu facem asa ceva la ora lui. Toti copiii i se adresau stand jos.
Comentariu beton!18
Domnule,cu tot respectul cuvenit pentru tot ce citesc aici: mi-a fost greu să te tutuiesc câteodată,din multe motive.Dar nu asta e discuția toată: ce-ar însemna ca la noi in școli să mai vorbească elevii și la per tu,din clasele mici,cu un cadru didactic? Și să nu consideri discriminare ce spun eu, fiindcă mie ca părinte și nu-mi e comod că mă învârt la școala din cartier și e populată de colorații pe care nu i-au primit alte școli apropiate;îți dai seama că unui profesor i-ar pica fața să i se spună așa la ore?mai mult decât atât,rrromii ăștia ,cum văd că un profesor e mai tânăr, poate la 30 de ani așa,cum ii dau cu tu in continuare,de parcă ar vinde leuștean in piață împreună.
In ce mă privește, păstrez distanță cu lumea în general, exceptând familia, fiindcă așa era la vremea educației mele,nu am făcut carte odată cu profesori,doctori,etc ,și nici nu accept să mă tutuie unul care nu știe să citească la 30 de ani.
Comentariu beton!39
De multe ori tiganii ( nu mi se pare discriminare si-o sa le zic tot timpul asa, rromi ma zgarie pe creier) imi vorbesc la per tu in cabinet, ei nu stiu altfel, si n-o iau ca pe o ofensa, asa sunt ei invatati.
E un mare risc să vorbești cu „tu”. Era și un banc pe tema asta:
Cică doi soți la divort, el fără dinți în gură, ea plină de nervi și cu o privire sfidătoare. Judecătorul întreabă motivul divorțului.
El: I-am vorbit cu „tu” și mi-a dat cu tigaia în dinți.
Judecătorul mirat: Pentru atâta lucru?
Ea: I-am spus nemernicul sa mai facem și noi sex că n-am mai făcut de trei luni.
Și el mi-a răspuns: Poate „tu”…
Comentariu beton!83
La mine pronumele ăsta de politețe este mai mult un fel de….păstrează distanța că nu suntem la fel 😀Îl folosesc doar cu oamenii care nu mi plac prea mult
Comentariu beton!48
Da la DOMNUL dr. te-ai dus cu DREPTUL ? Ca daca nu,asa se explica „lipsa ta de politete” !
Va rog,d-le,sa va revizuiti atitudinea…
As fi preferat sa-i spun ceva de dulce domnului DOCTOR decat sa-i dau dreptul. URASC treaba asta. Mi se strica imaginea cand aud si ma transform. Atata timp cat imi platesc taxele fmm care mi-o cere bani pt treaba asta.
De acord cu ce ai scris! Respectul faţă de o persoană nu stă în pronumele de politeţe! Eu le spun celor mai tineri decât mine, inclusiv copii şi adolescenţi să-mi spună tu. Pe fiica mea am învăţat-o de mică, să-mi spună Vera! Eram în parc, ea în leagăn, eu pe bancă. La un moment dat o mămică o întreabă cu cine este în parc, la care ea senină spune: cu Vela! Cine e Vela? E mama mea, a răspuns ea cu un ton uşor iritat, că doamna nu ştia cine e Vela!
Istorioară din secolul trecut!!!
Comentariu beton!26
Vara, plaja, Thassos (in vremurile „bune”).
Se apropie de noi un semi-mos burtos în chiloți și se prezinta: Colonel Icsulescu!
Ne-a auzit vorbind românește și se plictisea.
Îmi venea sa-l întreb dacă Colonel e nume sau prenume…
Comentariu beton!38
Păcat că n-ai întrebat.
Că s-a prezentat așa fiind in viață o mai fi cum o fi. Dar poate mă puteți lumina și pe mine de ce ai scrie pe cruce comamdor X, profesor universitar Y. De cate ori merg la ai mei la cimitir și vad asta pe la ,,vecinii”” lor mă intreb daca nu cumva scriu așa ca un CV pentru o angajare pe ,,cea lume”.
Cer iertare pentru că am divagat, dar m-am gandit că poate știe cineva pe aici.
Comentariu beton!18
Si dacă era Colonel Sanders ce făceai?
@Popescu amu c-ai zis, cred că e nume. Mi-a amintit că la etajul de dedesubt stă un tip cu numele Dokter.
Nu știu cum sa va descriu „rezonanța” cuvântului Colonel rostit din burta revarsată peste slipul model APACA…
Ăla a ajuns colonel și nu-i vine să creadă. Așa se convinge, spunând altora. Nu sunt toți așa. Am un prieten bun despre care, noi ceilalți din grup, am aflat ca e colonel, cu atribuții importante în domeniul lui, dintr-o întâmplare. Și nu era deloc doritor să ne arate ce mare și tare e el. Adevărul e că nici noi nu am dat mare importanță gradului și nu l-am privit cu alți ochi. E același tip de nota 10, haios și săritor, și în uniformă și în civil.
Eu cred că mai important este tonul vocii când comunici cu cineva.
Comentariu beton!18
Absolut
Chestia e că DUMNEAVOASTRĂ nici nu e corect când te adresezi unei singure persoane. Forma corectă este DUMNEATA. Dar multora li se pare jignitor DUMNEATA, sună mai aristocrat DUMNEAVOASTRĂ. 😃
Chestia e că ești atât de prost încât ai prefrat să vii să scrii căcatul ăsta, în loc să dai un serch pe google. Ceva mai românesc de atât nu se poate. Pula mea, și ne mai mirăm că-l votați pe imbecilul ăla.
Hahaha, sunt maxim fericit când văd altu’ mai prost ca mine.
Comentariu beton!32
@Adrian, corect e „mata”. Eu așa mă adresam bunicilor pe vremuri. Tataie, mata vorbeai la scoală cu dumneavoastră😂?
@Adriane, nu te mai chinui să lași comentarii, că nu suport imbecilii, iar pe cei care se mai cred și deștepți, nici atât.
Oi fi mers tu la școală, dar ai mers degeaba. Și „dumneata” și „dumneavoastră” sunt pronume de politețe, dar „dumneata” implică exclusiv persoana a doua singular, adică un grad de familiaritate, așa ca nu poate fi folosit în orice împrejurare, spre deosebire de „dumneavoastră”.
Uite, o să fac un ultim efort, deși știu că ești prea prost ca să înțelegi. Cineva necunoscut poate s-o întreabe pe mă-ta „dumneata ai dat naștere unui prost pe nume Adrian?”, dar și „dumneavoastră ați dat naștere unui prost pe nume Adrian?”.
Hai că nu e complicat, ai putea să înțelegi și fără desen.
Mânca-mi-ați plua, că m-am săturat de toți proștii care se cred deștepți și le e greu să spună „ai dreptate, am greșit”.
Sunt oameni cărora nu mă pot adresa decât la persoana a doua plural 😬 poate sunt prea selectivă dar nu pot altfel și sunt oamenii ceilalți, adică normali și buni, cu care pot vorbi despre orice și cu ei întotdeauna folosesc persoana a doua singular. Copiii mei îmi vorbesc cu „tu” și mi se pare perfect normal, când erau foarte mici îi puneam să îmi spună pe nume până s-au activat babele neamului 🙄 am vrut să fim prieteni nu instanța supremă și supușii și mi-a reușit.
Mi-am amintit că învățătoarea fiului meu, acum 20 de ani, nu le-a permis să i se adreseze cu apelativul „doamna” îi spuneau pe nume: Eva, în clasa I au avut voie să își aducă jucăria preferată la ore sau să predea diverse lecții împreună. Când se întâlnesc prin cartier este atâta emoție încât plâng când își spun „la revedere”.
Comentariu beton!20
Adică faptul că i te-ai adresat cu „domnul” înseamnă – pentru el – că vă trageți de șireturi?
Ce smetie i-aș fi ars ăstuia…
Ar trebui să le amintim că NOI le plătim LOR salariile și nu invers.
doar pe mine mă neliniștește paragraful din final
„să știți că sunt genul care dă „bună ziua”, care spune „mulțumesc” și „te rog”, în absolut toate situațiile care impun așa ceva”?
sună a autodenunț…
Comentariu beton!12
Și eu sint la fel. Salut oamenii care mătură strada dimineața cind merg spre serviciu, cind plec spun multumesc casieriței la magazin, nu suport cuvântul ‘mersi’, și în general arăt respect tuturor, tineri și batrini, până ma calcă pe bombeu. Atunci se dezlănțuie jihadul.
Nu inteleg ce te irita pe tine cuvantul „mersi”. Mi se pare perfect normal
Nici eu nu suport “mersi”. Mi se pare un “multumesc” nesincer si aruncat asa ca sa fie.
Pentru părinții și bunicii mei, „tu” a fost norma. Prietenele mamei au fost mereu Roxana, Neli, Rodica, Crenguța etc, niciodată altfel. Le-am iubit și respectat maxim pentru ceea ce sunt ele, nu pentru că aș fi folosit pronumele de politețe. Pentru copiii prietenilor mei, eu sunt Andreea și atât și sper că sunt în stare să cultiv respectul pentru că îi tratez cu respect la rândul meu (oricât de mici ar fi, sunt pui de oameni și se hrănesc cu ce le dăm și le arătăm, mental și sufletește). Dacă mă adresez cu „dumneavoastră” – ai peste 70 de ani sau e un context foarte formal și nu suntem foarte apropiați, fie te țin la distanță și acolo o să rămâi
Eu provin dintr-o familie nemțească. Tuturor rudelor ne adresam cu tu, părinți, bunici, mătuși. M-am obișnuit foarte greu in familia olteneasca a soțului să ma adresez cu dumneata. Nici dumneavoastră nu era bine „vrei s-o faci pe doamna?”. Ba o mătușa ne bătea la cap (pe astea mai tinere) că și soțului trebuie sa-i spunem dumneata, că e mai deștept.
Am fost internetă o lună in spital acu’ 2 ani. Doctorița (specialist, cu doctorat) m-a rugat sa-i spun Sofia și tu, că suntem de vârstă apropiată.
Fiecare om cu standardul lui.
Comentariu beton!14
Aici e o discuție complexă … dacă vom mai avea -un timp rezonabil de mare – aceeași paradigmă perdantă a învățământului ,,memorare/reproducere “ care în fapt nu s-a prea schimbat de 100 de ani ar fi greu…
Pentru că copilul trebuie să aibă în fata un lider informal ,un mentor asumat …
Sunt ai noștri profesori pregătiți pentru asta ?!
Poate curricula sa se modeleze constructiv pe nevoile de azi ?!
Nu prea cred !!!
Nu cred insa nici in supravietuirea actualului sistem( pregatiri ,pile examene ,dumnezei mici si mari , prădători sexuali ai universitatilor )etc etc
Lumea se misca cu Mach 3 si noi plictisim copiii săracii cu…Lapona Enigel ,eul liric si alte imitații de cultură …
Am fost profesor …iubit chiar
Dar de aia -si de bani – si de sfertodocți politruci am plecat ….
Comentariu beton!13
@Digi Dorrel, nu știu ce fel de profesor ai fost, dar sper că nu de limba română, pentru că, dacă ar fi așa, ar trebui să fie imposibil să faci atâtea greșeli de punctuație!
Îmi permit să aduc și perspectiva unei persoane cu o atitudine socială diferita( îngroșată de o educație într-un mediu foarte conservator)- înțelegând că mă aflu într-mediu ostil acestei perspective.
În prezența unui interlocutor pe care nu îl cunosc:
1. în condițiile în care avem un context comun care presupune că împărțim interese, hobby-uri sau avem un inamic comun (există așadar o prezumție de bonding) accept ușor ca interlocutorul să mi se adreseze cu „tu”. Eu nu o fac decât după o invitație expresă.
2. în orice mediu fără context comun: tutuirea directă (fără acordul meu prealabil) aduce interlocutorul direct în spațiul meu personal- o percep ca o agresiune, un viol- indiferent de ton.
Din partea mea, nu m-am adresat nimănui cu „tu” fără un acord prealabil. Nu are legătură cu cine e persoana ci are legătură cu spațiul personal, intim al acesteia. Mi-am început cariera la 19 ani ca profesoară și nu am tutuit nici un elev, apoi ca manager/supervizor a sute de persoane doar la invitația expresă a persoanei. De asemenea lucrez foarte îndeaproape cu oameni în poziții foarte înalte pe care nu i-am observat niciodată abordând o altă persoană la pertu indiferent de „nivel”
Sper să îmi puteți accepta perspectiva fără a mă denigra
Comentariu beton!48
Eu vă accept punctul de vedere fără niciun fel de problemă.
Trist mi se pare doar câte greșeli ați putut să faceți, deși sunteți profesor. Extrem de trist.
Ah, cât de prompt! Aș aprecia sincer dacă ați detalia aceste greșeli ca să mă pot corecta.
Am FOST profesoară de franceză la 19 ani timp de 3 ani deoarece aveam un bacalaureat francez și în zona în care locuiam nu existau suficienți profesori de franceză.
Restul carierei mele s-a petrecut în afara României dar nu în educație. Sper, așadar , consecințele greșelilor mele să fie minime
Comentariu beton!30
Exact despre asta vorbea Mihai. Vai…”daca vorbeste cu te 3 viol”. „Ete pula” ce e? Viol cu agravante? Crima in serie?
@Ana: Lucrez de 20 de ani în multinaționale și vorbesc cu oameni la niveluri foarte înalte, zilnic. Absolut niciunul nu are un băț în părțile dorsale astfel încât să își dorească pronumele de politețe. Ba chiar, cei mai mulți, apreciază când sunt tratați decent și fără deferență, și (în sens invers) mi-au apreciat competența sau mi-au fost mentori, respectându-mă pentru munca mea. De asemenea, am condus echipe de sute de oameni, cei mai mulți mai tineri ca mine, care m-au învățat că respectul nu stă în pronumele de politețe, ci în ceea ce am putut face pentru ei, manager fiind, și în ce au învățat de la mine. Anglofonii au rezolvat problema asta cu acel „you”, cel care egalizează și include.
P.S. cum adică să vă denigreze Mihai, că ceva mi-a scăpat?
Una-i una, alta-i alta.
Si eu am lucrat 25 ani cu anglosaxoni. Nu exista in vocabular pronumele de politete, de aia nu il folosesc, nu ca sunt ei mai destepti sau mai lipsiti de respect. E parte din limba si cultura lor.
Tot asa cum parte din limba si cultura noastra si a altora de ginte latina (fr, es) sunt pronumele de politete care incumba si un anumit respect oferit apriori unei persoane nefamiliare sau in etate. Este doar o norma sociala. Nerespectarea ei poate fi vazuta ca o lipsa de educatie sau ca normalitate, depinde de interlocutor.
Pentru ca natia si limba noastra s-au format ca un melanj de culturi si influente, suntem mai obisnuiti sa ne adaptam limba si obiceiurile la curente noi.
Astfel, unii au imbratisat in ultimele decenii exprimarea mai directa, tipic anglosaxona, altii folosesc in continuare pronumele de politete.
Nici unii, nici altii nu gresesc, insa normal ar fi ca in sistemul de invatamant sa se foloseasca pe cat posibil normele uzuale culturii si limbii romane atata vreme cat ele raman de actualitate, sunt acceptate si utilizate ca atare in societate.
Asa ca lucrurile trebuiesc privite cu oarecare ingaduinta.
Si eu vorbesc la persoana a doua singular cu majoritatea oamenilor. Nu vad care e problema, mi se pare ca merg mai usor discutiile asa si ca majoritatea sunt mai relaxati cand ii abordez cu „poti sa-mi zici, te rog, unde e…?”. Unii, mai ales din cei tineri, se pun in garda cand ii iau cu plural.
Desigur, cand trebuie sa ma adresez unui blocat in comunism cum sunt angajatii de la ANAF, universitate si altii asemenea, ma adresez cu plural ca sa ii includ pe ei si ego-ul lor.
Asta îmi amintește de o întâmplare petrecută aici unde muncesc când un coleg de la Moldova s-a supărat când m-am adresat lui direct pe numele mic, replica lui a fost față de alți români prezenți “poate ai vrut să spui dumneavoastră domnule inginer Vasile” cred ca nici prin cap nu i-a trecut ce replică va primi și probabil a regretat, i-am spus ca dacă crede ca respectul meu față de el stă în acel “dumneavoastră domnule inginer” atunci a făcut școala și facultatea aia degeaba, și dacă crede ca dacă îi spun colegului lui Mihai(tot de la Moldova fiind să nu creadă lumea ca am ceva cu oameni de acolo) Mișule nu ii acord respect atunci se înșală groaznic, au amuțit toți din acea încăpere romani fiind toți vreo 7-8 cred fiindcă nu se așteptau nici ei la o așa replică.
App, Mișu era mai mare decât mine cu vreo 15 ani cred și era tot inginer însă nu era o problemă pentru el fiindcă îi ziceam Mișule.
Sunt polițist de frontieră și nu mă adresez absolut nimănui cu „tu”. Nu mi se pare deontologic corect
Comentariu beton!32
Da, înțeleg, eu nu sunt polițist de frontieră. 🤷♂️
Limba română e una dintre limbile cu pronume de politețe ceea ce vine la pachet cu o serie de chestiuni sociale/de respect.
Cum funcționez eu: toți colegii, toți prietenii, toți copiii prietenilor îmi spun obligatoriu „tu”. Mă simt tare inconfortabil când un coleg mai tânăr îmi spune inițial dvs🤭
Când ies din cercul profesional/familial, mă deranjează persoanele care mi se adresează cu „tu” direct. Se întâmplă rar, dar mi se pare inacceptabil să folosesc singularul cu taximetristi, farmaciste (sau orice alt tip de profesii care vând lucruri), medici/asistente etc. Cum ar fi să o sun pe diriginta copilului și să-i spun: Dana, te anunț că fata mea e răcită, va lipsi 3 zile. Îți trimit scutirea, te rog mult să îi motivezi absențele”🤭 Oricât de politicos aș vorbi, sună ca naiba😄
Invers, mă scoate din minți orice individ care i se adresează cu tu vânzătoarei de la Mega. Sună superior, ca și cum ai desconsidera omul care vinde.
Rezumând, dpmdv, persoana a doua plural nu ține strict de respect, ci de un sentiment de apropiere. E pentru peroanele necunoscute sau cu care ai interacțiuni rare sau care sunt în mod evident genul care preferă acest tip de comunicare.
Comentariu beton!69
Subscriu! Iar întâmplarea ta cu doctorul îmi aduce aminte de una recentă, la medicul de familie, in Austria. M-am hotărât să încerc să vorbesc în germană cu el. 4 ani de zile vorbiserăm doar în engleză, unde nu sesizezi diferențele astea. Dar, în germană, l-am luat cu „Sie”, în loc de „du”. S-a ridicat de pe scaun, a dat mâna cu mine și s-a prezentat din nou: Christian. Mi-au dat lacrimile (și pentru că știam să conjug mai bine verbele cu „Sie” 😅).
Comentariu beton!15
Depinde de context si persoana, vine natural adresarea fata de unii si nu mi se pare necesara fata de alte situatii. La fostul job erau si sefi care se amuzau cand ma formular cu „ce mai faceti?” in schimb la ANAF cred ca te-ar scuipa in fata daca indraznesti:))
In alte culturi, aici in Belgia, si tineri si adulti, la magazine sau soferul de autobuz, politistul si oricine altcineva se adreseaza in franceza cu „vous” si „monsieur” (i.e aprez vous, s’il vous plait, etc) si nu ii scoti din asta daca nu te stie omul.
In acelasi timp, tot aici, la munca unde mediul e international, oamenii n-au nicio greață cu asta, unii o au nativ cu „yes sir, hello sir” altii pot fi relaxati din start si in functie de asta te adaptezi pe loc.
Comentariu beton!14
Bună dimineața!
În cazul meu e mai nuanțată situația. Părinților și bunicii din partea mamei, respectiv prietenei ei (care îmi era tot ca un fel de bunică) le vorbesc/vorbeam cu persoana a doua singular. În partea tatălui nu, fiindcă nu eram prea apropiată de ei.
Persoanelor pe care nu le cunosc mă adresez într-o primă fază cu dvs, ulterior cu tu dacă propun ei. Mă abat de la această regulă dacă persoana respectivă pare aproximativ de vârsta mea.
Pacienților mă adresez aproape mereu cu persoana a doua plural, mai puțin dacă sunt f tineri (18-19 ani).
În sens invers nu mă deranjează cum mi se adresează lumea, atât timp cât tonul este respectuos și nu zeflemitor.
P.S. Dragul meu coleg a fost măgar la faza aia. Mă mir că nu a avut pretenția să-i spui și conferențiar doctor, cum își dădeau ochii peste cap alte eminențe 🙄
Comentariu beton!24
Eu sunt persoana care vorbește mereu cu „dumneavoastra” chiar daca întâlnesc oameni de aceeași vârstă cu mine. Dacă nu îi cunosc, nu mă adresez cu „tu”. După o vreme sau dacă persoana respectivă îmi permite, trecem la „tu”. Soțul meu, în schimb, face exact opusul. Se adresează cu „tu” sau „te rog” in loc de „vă rog” chiar și necunoscuților mai în vârstă. I-am zis de multe ori că pe mine mă rușinează lucrul ăsta și ma face să mă simt neconfortabil în anumite situații.
Comentariu beton!28
Și cu profesorii copiilor, chiar dacă sunt tineri, că se așteaptă la asta…
Da, nu ar trebui să mai facă nimeni caz de respect în felul ăata. Din păcate cunosc pe unii care vorbesc în felul ăsta în familie, cu bunici/unchi, uneori cu părinții, săracii copii 😔
La noi copilul a fost învățat să tutuiască pe oricine din familie, în rest să se adapteze situației, pentru că încă se așteaptă de la copii și nu numai să vorbească cu politețuri cu străinii sau „mai-marii”… E o tâmpenie, dar acolo suntem încă, ai văzut că o jumătate de țară sau mai mult o arde pe tradițional și pe aparențe.
Și eu spun la fel – nu în asta stă respectul. Nu îmi place să mi se vorbească cu dumneavoastră. Poți săă pui cuiva pe nume și să-l respecți (eu asta fac), sau să-i spui dumneavoastră și să-i prestezi toți sfinții pe la spate.
Si eu vorbesc cu tu in românește aproape cu toata lumea. Rare cazurile sa vorbesc cu dumneavoastra. In neerlandeza e mai greu. Cei mai in varsta vorbesc tot timpul cu „u” (dvs.). Asa ca ma adaptez in functie de persoana.
Mi-am amintit de o intamplate pe vremea cand lucram in România intr-o fabrica micuta. Eu lucram la birou, un fel de asistenta, vanzari, cumparari, transport. Oamenii de l-a productie intotdeauna m-au respectat. Eram pentru ei domnisoara Adina. Asta ca asa au vrut ei sa imi spuna. Imi vorbeau amestecat cu tu si cu dvs, dar nu le-am cerut niciodata sa mi se adreseze cu dumneavoastra ba chiar le ziceam sa imi vorbeasca cu tu. Intr-o zi, a fost angajat un inginer de productie. Cam de aceeasi varsta cu mine (sub 30). Nu-i mai retin numele, dar imi amintesc cum a tinut de la inceput sa i se spuna domnul inginer. Si de afurisiti, oamenii din productie au tinut sa ii vorbeasca cu tu😀. Si-a pierdut umbra de respect pe care o avea atat de repede, ca dupa 3 luni patronii nu i-au mai prelungit contractul. Cred ca respectul ti-l capeti prin felul de a te purta si nu prin a ti-l cere.
Asa si cu doctorul din povestea ta. Intai trebuie sa fii domn, pana a fi doctor.
Comentariu beton!12
Mie imi place pe internet cand discuti cu cate un imbecil care bate campii si…cand a terminat de batut campii si nu mai are argumente o baga pe aia cu ” eu v-am vorbit civiliat, nu ca dumneavoastră la pertu”
Sotul meu, trait niste ani buni in Spania, unde vorbesti cu „tu” si cu primarul, a avut un soc cultural cand ne-am mutat in Germania. Acilisea se domneste toata lumea mai ceva ca la curtea regala.
Cu doctorii m-am lovit si eu. Cand am inceput munca mi-am salutat noua colega cu ” Frau W.” Raspunsul ei a fost ” Frau DOKTOR W., ca avem timp sa spunem tot numele”. 2 ani mai tarziu eram sefa lu’ Frau Dr. W. Karma…
Comentariu beton!21
Ce parere ai de nevestele de cadre militare care au pretenția să li te adresezi cu gradul soțului, gen „Doamna Colonel”?
Părerea mea e că mi se fâlfâie… 🤷♂️
Ce părere aveţi?… 😁
Și eu sint la fel. Salut oamenii care mătură strada dimineața cind merg spre serviciu, cind plec spun multumesc casieriței la magazin, nu suport cuvântul ‘mersi’, și în general arăt respect tuturor, tineri și batrini, până ma calcă pe bombeu. Atunci se dezlănțuie jihadul.
ce are merçi?
Nu are nimic. Doar că e musai sa răspunzi „cu drag”.
Am 60 de ani și o școală de jocuri în care mă întâlnesc cu 120 de copii cu vârste cuprinse între 9 și 19 ani. Tuturor le cer să mi se adreseze cu tu și Gicu. Unora le e greu, dar încet înțeleg că e o excepție.
Pentru mine e importantă apropierea și deschiderea dintre noi, dar și că greșeala se plătește cu pierderea unor drepturi.
Despre adulții care, bățoși, pretind respectuosul dumneavoastră, zic că nu au altceva care să le confirme valoarea.
Amin!
Respectul pornește de la tine. Dacă nu ai o părere bună despre tine și nu te respecți, felul în care te adresezi altora chiar nu mai contează. Eu, de exemplu, refuz să mă adresez cu „dumneavoastră” cuiva doar pentru că are o funcție anume sau un statut social. Cred că respectul nu vine din titluri, ci din cum te porți cu oamenii. Și la fel, îmi place să închei orice conversație cu un „mulțumesc” și nu cu un „pa” aruncat pe fugă. Până la urmă, respectul e despre cum alegi să fii tu, nu despre ce „trebuie” să faci.
Totusi pare cam ciudat ca avand 30 de ani sa te adresezi sefului de 55, directorului de exemplu, cu tu. Respectul pe care-l impun anii si-o functie superioara se transforma la mine in dvs, direct.
Nu ca as avea eu 30,
Din pacate, am ajuns la anii la care chiar daca as vrea, nu prea mi se mai adreseaza nimeni cu tu. Sau, ma rog, nu din pacate, ca-i un privilegiu pana la urma.
In companie, majoritatea sunt mai mici sau mult mai mici de varsta decat mine, majoritatea sunt barbati, asa ca sunt aproape permanent dvs.
Eu le zic tu, nu ptr ca nu i-as respecta, ci pt ca sunt de varsta fiului meu sau mai mici.
Cand trebuie sa fiu Titi-duru, atunci ii iau la domnul X sau dra Y.
Colaboratorii cei mai apropiati sunt doua femei, una cu 13 ani mai mica decat mine si de la care mi se pare firesc sa aud apelativul tu, iar cealalta cu 2 ani mai mica, care ma ia la dvs si mi se pare ok asa.
Diferenta e ca cea mai tanara e isteata foc si am ajuns sa gandim la fel, in acelasi timp, iar cea mai apropiata de varsta mea e limitata rau, dar proptita bine. Pe-asta chiar nu-mi doresc s-o aud cu tu, pt ca mi se pare ca n-avem nimic in comun. Adica ceea ce-au pomenit multi de pe-aici, respectul se castiga si nu mereu tine de adresare.
Doctorul de care zici sper sa fi fost din vechea garda, ca astia sunt macar semizei, majoritatea. Valul tanar pare altfel, mai deschis la minte, mai empatic, am mari sperante cu ei.
Comentariu beton!15
La mine e un pic mai complicat.
În limba maghiară, formele de politețe sunt importate din germană, deci sună extrem de obtuz în folosință, așa că forma de adresare la persoana a doua singular „te” (echivalent tu), este practic cea predefinită, gradul de politețe fiind dedus din context.
Asta automat înseamnă că pentru mine „dumneavoastră” nu îmi pică natural pe limbă, cam am reflexul de a lua lumea la per tu și văd câteodată că se cam crispează interlocutorul, că ioi, că vai, că lipsă de respect.
Btw, vă mai amintiți, cei de 40+, cum pe multe uși de apartament, nu era număr sau nume de familie, ci profesie. Inginer Xulescu sau chiar ștruțocămile de Familia ing. Xulescu.
Era numele de familie, nu era prenumele. Încă mai au unele apartamente. Cum ar fi, pe ușă, „Profesor Doctor Strujan”. Și în spate e mumia lui Keops sau nepoții maneliști și tiktokari.
Am lucrat de la inceput in corporatii unde te adresai colegilor pe numele mic, indiferent de functie. Toti clientii firmei imi zic direct „Cristina”. Folosesc mereu „dumneavoastra” cu persoanele necunoscute, pana ma prind daca pot vorbi la pertu. Dar nu simt mai mult respect daca vorbesc asa. Voi putea trai foarte linistita daca nimeni nu mi s-ar adresa vreodata cu dumneavoastra. In schimb ma deranjeaza soacra care desi imi zice mereu ca sunt fiica ei, vorbim orice si suntem apropiate – nu m-a corectat niciodata cand ii zic „dumneavoastra” si suna chiar foarte ciudat in contextul in care vorbim.
Părerea mea e că una e respectul și alta e politețea. Că de-aia se cheamă „pronume de politețe”. Poți să respecți pe cineva, chiar fără să folosești pronumele de politețe, dar și invers, poți să i te adresezi cu pronumele de politețe, chiar dacă nu ai nicio urmă de respect pentru acea persoană. În concluzie, consider că sunt situații în care pronumele de politețe se impune din alte considerente decât respectul. Dar sunt și situații în care adresarea „la pertu” este percepută de interlocutor ca lipsă de respect.
Comentariu beton!18
în bună tradiție musulmănească, deoarece am văzut ideile mele disparat, am să încerc o sumarizare:
– eu înclin către „tu”, dar asta nu înseamnă că atunci cînd se impune mi-e greu să trec la „dumneavoastră”; dumneata îi zic doar fie-mii, cînd mă supără;
– problema poate apărea cînd ești tu celui căruia i se vorbește; și aici am o politică destul de simplă: oricum ar fi, e bine; pentru că dacă interlocutorul îmi este superior (măcar dintr-un punct de vedere) consider că egalizarea mă avantajează; dacă dimpotrivă, îl consider inferior, formula de adresare cu „tu” nu are de ce să mă deranjeze; pentru că „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”; anfa, dacă situația degenerează, cum nobles oblijî, recurg la adresarea cu „dumneavoastră”, „dumneavoastră, dragă domnule/doamnă”, care, din intonație, se citește „boule”, „vacă cu cabină”…
Eu nu suport adresarea la per tu așa, hororonc tronc, la prima interacțiune cu persoana respectivă, în contexte sociale (nu amicale) și cel mai mult mă zgârie pe creier când e dinspre un bărbat spre o femeie, fie că mă vizează direct, fie că nu.
De ex., clientul la restaurant către ospătăriță. Nu cred că e lipsă de respect, ci de politețe. Dacă nu o cunoști dintr-un alt context, ci doar atunci ai intrat în cârciuma unde servește ea, n-ai niciun motiv să o tutuiești. Cu atât mai jenant când ea continuă adresarea cu dvs. pe tot parcursul mesei și tu o dai înainte cu „tu”*. Mie mereu îmi vine să întreb dacă se cunosc sau care-i faza. La fel, în orice alt context social – taxi, magazine, instituții, firme, diverse prestări de servicii, indiferent de sens. Dacă nu mă tutuiesc cu doamna de la ANAF, nu văd de ce m-aș tutui cu doamna de la biroul de asigurări sau cu taximetristul sau cu domnii de la aprozarul de la bloc.
Da, știu că e un concept de modă veche, dar eu așa am fost crescută. Întâi te adresezi cu „dvs.” și apoi vezi dacă e cazul de tutuială. Și nu, nu-mi place formalismul inutil, abia aștept să stabilim că ne putem tutui, dar nu oricând și nu cu oricine. Cu colegii și colaboratorii frecvenți am ajuns foarte repede la „tu”. Am colaborat cu niște fete de liceu și oricât le-am zis că ne putem tutui (eu având vreo 38 atunci), nu s-au obișnuit și le-am lăsat în pace. Pe de-o parte am apreciat că le-au învățat părinții adresarea politicoasă, pe alta m-am gândit „oare chiar le par bătrână fetelor ăstora”? Dar am lucrat și cu niște nesimțiți notorii care nu mă scoteau din „săru’mana” și „dvs.” (deci cu politețea stăteau bine, cu bunul simț aveau o problemă).
De aceea nu cred că respectul, politețea și buna-creștere sunt fix același lucru, una n-o implică neapărat pe alta – uneori se suprapun parțial, uneori nu se intersectează deloc.
*E un „tu” general, nu-i nevoie să o ia nimeni personal.
Comentariu beton!19
În familie, cu prietenii, colegii, vecinii, cunoscuții, etc. de când mă știu am folosit tu. Și bunicilor le-am vorbit mereu cu tu. Surorii mamei de multe ori îi spun pe nume, nu mătușă.
Însă în viața profesională mereu m-am adresat cu dvs. clienților.
Pentru mine e un mecanism de apărare, de a păstra distanța, e o formă de protecție împotriva unui eventual client dificil, care crede că dacă te-a plătit (sau nu) e stăpânul tău și te poate suna când are chef și îți poate cere orice fel de explicații, oricând.
Am și clienți care după un timp mi se adresează cu tu și nu mă deranjează, dar la unii mă deranjează de îmi vine să mă urc pe pereți, pentru că respectul nu stă în formula de adresare.
De exemplu, cred că respectul stă mult mai mult în tonul vocii sau în intențiile persoanei care ți se adresează (sau căreia i te adresezi, desigur).
Însă în viața profesională, cum spuneam, eu prefer sa păstrez distanța. Mi se pare mai sănătos așa.
PS Există și situatii când formule în esență de politețe sunt caraghioase și agasante, dacă sunt folosite obsesiv.
Țin minte că am avut o interacțiune cu un avocat din București care la câteva cuvinte repeta: doamnă, dar doamnă, doamnă, eu, etc. Până m-a scos din sărite și am zis: nu-mi mai spune doamnă! 😀
Eu cred că trebuie folosite și prenumele de politețe și titlul.Respectul e important !
și cam care-ar fi prenumele alea? de exemplu, în moldova zicem că ion e nume de slugă…
Și gramatica e importantă, cum ar zice Dl. Șef de Blog Vasilescu. E „pronume” de politețe, nu „prenume” de politețe.
@Adorian, eh, detalii. Știe duamna Dana mai bine. 🤦♂️
@costicămusulmanu În Moldova părinții care pun numele de Ion sunt deștepți și își iau o marjă de corecție în funcție de cantitatea de alcool îngurgitată. Dacă pierde electrozii din vin se numește cation iar dacă e pe plus se transformă în anion. Deci e relativă treaba cu ionii. Știu, că și eu sunt moldovean la origini. 😁
băi, da’ ce plm aveți toți? evidamo că e pronume!! aia era gluma! nici mai sus, cu „zicea bună ziua”, nu s-au prins decît 9 oameni (și/sau fimei)!?
să fi devenit io așa diștept și criptic!? neeeee… n-are cum! că, uite, taman ce-am văzut Douglas is cancelled, pe Sky, și (m-am distrat, nu zic nu) nu știu încă dacă sau cine-i personajul pozitiv de acolo;
Pentru mine, a fost un șoc să constat că, exact în anul în care am împlinit 40 de ani, aproape toată lumea din afara cercului meu de cunoștințe a început brusc să mi se adreseze cu „dumneavoastră”. Oricât am protestat, n-a avut niciun efect. M-am simțit… bătrână.
Totuși, am învățat ceva din asta: dacă permit anumitor oameni să-mi vorbească la pertu, unii devin mult prea familiari și ajung să-mi ceară servicii „ca între prieteni”. Așa că mi-am schimbat tactica. Nu cer direct să-mi vorbească politicos, ci devin eu foarte politicoasă – și, brusc, realizează singuri că poate ar trebui să fie mai rezervați. Adresările politicoase au devenit, pentru mine, un fel de armură.
În schimb, cu familia sau prietenii apropiați, politețea de genul acesta nu și-a avut niciodată locul. Nici măcar nu-mi place să fiu „domnită”.
Și, apropo de formalități, îmi amintesc de o vecină din copilărie, care avea scris pe ușă „Sing. X-lescu”. O altă vecină, intrigată, a venit la mama și i-a spus: „Ai văzut ce nebună e? Și-a scris pe ușă că e singură!”. Mama a râs cu lacrimi. De fapt, „Sing.” însemna subinginer, dar cine mai stătea să decodifice titluri?
Politețea are rostul ei, dar depinde mult de context.
Stai linistit ca nu esti singurul; si eu vorbesc la fel desi, am avut o singura exceptie. Parintii mi i-am tutuit dintotdeauna; inclusiv bunicii. Referitor la asta am o poveste. Fratele maica-mii a fost foarte stric in privinta asta si avea pretentia sa i se vorbeasca cu Dumneavoastra, inclusiv din partea copiilor lui (verisorii mei). Aveam vreo 8 ani si m-a auzit cand m-am adresat bunicii (mama lui) cu „tu” si-a sarit cu gura pe mine de era sa ma si ia la bataie. Bunica a fost cea care l-a oprit dar, el nu s-a lasat pana nu m-a spus la parinti si le-a spus ca merit o mama de bataie. Taica-meu m-a intrebat daca mi-am luat vreo palma de la el. In mintea mea de copil am vrut sa ma razbun si sa-i dau un raspuns afirmativ dar, a intervenit bunica-mea mai repede. A zis ca ea nu se supara si nici n-are pretentia sa-i vorbesc cu Dumneavoastra deoarece ea e „mica” in comparatie cu Dumnezeu (ea fiind foarte religioasa) care e cel mai mare si este peste toti si toate si ca lui ne adresam cu „tu”. Asadar, din intamplarea asta mi se trage „tutuiala” cu toata lumea si daca te simti ofensat de asta (la modul general, zic) sa stie ca si mie-mi pare rau de tine.