A fost cât pe ce

Desi sunt multe comentarii ma bag si eu. La cata politica am citit anul asta deja cred ca ma inscriu la facultatea de Stiinte Politice si Sociologie.

Suveransitii (SOS+POT+AUR- ) 32%
PNL 14.30 +USR 12.2 = 26.5
PSD: 22.6
Datele de la ora 8:00 pe aep.

Daca nu se anuleaza prezidentialele, si PSD (prin absurd) indeamna la vot cu Lasconi, in cel mai bun caz jumatate din PSD se va conforma. Sunt si ei extremisti si misogini, sa nu ne amagim.

Daca se repeta alegerile multi vor vota ca acum PSD (Ciolacu) de frica, inclusiv „dreapta”
Daca va uitati la diferenta obtinuta de CG+ Simion fata de primul tur, este de aprox 5-6%. Astia sunt cei care nu au stiut ce voteaza (de pe TicTok).
Parte din voturi s-au dus la PSD cam 4%

Varianta cea mai putin rea pt PARLAMENT – Guvern, care ne castiga aprox 4 ani este
PSD + PNL + UDMR 43.3% (ora 9)indiferent de cine iese presedinte.
PSD si PNL sunt cam la limita la nr de mandate

Varianta care ar naste circ USR+PNL+UDMR 32% ar cam forta o alianta PSD AUR

Cam asta e dragilor. Noi sa fim sanatosi

Am sperat la o surpriza ieri. Nu s-a intamplat.
Surpriza era sa ia USR spre 20% iar polul suveranist sub 30% si POT sa nu faca pragul. Greu, stiu!

Dreapta s-a mai si impuscat singura in picior dand voturile (spre 6%!) unor neica nimeni gen sens, reper, biete soparle care ar fi trebuit de mult sa dispara in neant.

Majoritatea psd+pnl+udmr+usr e fragila rau.
Cat despre alegerea intre hot si prost, ne-am linistit, au iesit amandoi, hotul cu un varf de bombeu in fata.

Desi l-am votat, sper la o contopire a usr in pnl pt ca usr nu este echipat corespunzator pt a supravietui politic. Tine sa ne-o dovedeasca cu fiecare fuckin’ ocazie.
Nu de alta, dar in ritmul asta nu vom mai avea ce vota la alegerile viitoare.
Pe usr doar ura/frica de ailalti si lipsa unor optiuni de bun simt pt alegatori ca noi il mai tin pe scena politica.
Asa se vede de la mine.

Cat despre Lasconi, nu sunt sanse sa castige.
Psd-istii nu vor vota Lasconi indiferent ce le canta Ciorapu’ iar fara voturile lor Lasconi e pa-pa.
Ciorapu’ ar avea mai bune sanse sa-l invinga pe jegos pentru ca o buna parte din votantii lui Lasconi si chiar minoritatea celor cu un pic de creier care au inclinat catre KG pana acum, probabil l-ar vota.

Dar aranjamentul asta depinde de CC.
Eu unul sper sa se intample pentru ca nu vreau suveranisti in nicio pozitie de putere si daca pt asta trebuie sa castige un psd-ist, so be it! Ce-am avut si ce-am pierdut?

O posibila explicatie a dezastrului ce se intrezareste, o are Octavian Herta.

Pun aici analiza sa:
…

„Tot revine întrebarea asta: dar cum e posibil ca niște oameni care trăiesc de ani de zile în Germania, Anglia sau SUA, în democrații solide, să voteze un ins transportat parcă din Evul Mediu, care crede în entități imaginare mai mult decât în evidențe științifice? Mai jos încerc o explicație, asumându-mi și riscul hârdăului de rahat care o să mi se arunce în cap.
O bună parte dintre românii din diaspora locuiesc, de fapt, tot în România. Mulți dintre ei nu au părăsit niciodată satul sau orașul din țara natală. Mental, sunt tot acolo. În Londra, Berlin, Chicago sau Viena sunt doar trupurile lor, care muncesc, se hrănesc, dorm, elimină urină și fecale. Atât.
Iar pentru că și-au lăsat mințile în România, nu contează că trăiesc de ani (uneori întreaga viață adultă) în altă țară. Nu învață nimic, de multe ori nici măcar limba, deși le e atât de trebuincioasă în viața de zi cu zi. Nu sunt interesați să afle nimic nou, să se adapteze regulilor, să viziteze locuri, să învețe, în general.
Țara aia străină reprezintă pentru ei doar un loc de muncă și un pat în care-și odihnesc oasele. Un univers paralel bidimensional care le bagă niște bani în buzunare. Nimic mai mult. Locuiesc și muncesc împreună cu alți români, intersectarea cu englezii, nemții ori americanii e pe cât posibil evitată iar când se întâmplă, e periferică, nesubstanțială ori, în cazuri extreme, conflictuală.
Cunosc astfel de români în Londra, îi întâlnesc des pe șantiere sau aiurea. Nu se feresc să o spună de câte ori au ocazia: nu vrem să fim aici, dar nu avem încotro. Urăsc și disprețuiesc cam tot ce oferă Londra, în afară de bani. De câte ori au ocazia, merg acasă și de fiecare dată, nu le mai vine să se întoarcă în Anglia.
Și îi înțeleg: pentru ei, orașul ăsta e un chin. Doar muncă grea și o casă aglomerată, pe care o împart cu alți români la fel ca ei. Mulți își urăsc viețile, pentru că simt în fiecare zi că li se scurg printre degete.
Viețile lor reale sunt departe, în satele și orașele în care s-au născut și au crescut. Visează cu ochii deschiși la porcul tăiat de Crăciun, la prietenii cu care ar vrea să asculte manele și să bea o țuică, la mai știu eu ce. Și, până la urmă, nu e nimic rău în asta. Astea sunt lucrurile care îi fac pe ei fericiți.
Oamenii ăștia au însă o dublă problemă. Se simt abandonați de țara lor, în care nu au putut avea un nivel de trai de decent. A doua oară, se simt respinși de țara asta străină. Muncesc din greu pentru bani mai mulți decât acasă, însă se simt umiliți și marginalizați. Sunt de două ori victime.
Sigur, o să spuneți că dacă ar fi încercat să se adapteze, să învețe limba, să evolueze un pic, nu s-ar mai fi simțit așa în străinătate. Corect, însă ne răcim gurile degeaba. Esențial e să înțelegem cum au ajuns oamenii ăștia trăiți prin țări străine să voteze un legionar prorus care crede în reptilieni. Răspunsul e ăsta: pentru că, de fapt, ei nu au părăsit niciodată România.
Niciunul dintre ei nu trăiește în Londra sau Paris. Și-au trimis doar brațele, picioarele și umerii la muncă în străinătate. Mințile le-au rămas acasă. Și sunt pline de frustrare, de ură, de revoltă. De când se știu, se simt înșelați. De politicienii care i-au mințit, furat și alungat. De cei mai educați ca ei, care au reușit în viață, privindu-i de sus. De cei mai avuți, care sigur au furat, altfel n-aveau cum.
Se simt batjocoriți, marginalizați, ignorați. De străinii care le-au pus în cârcă sacii de ciment ori în mâini mătura și mopul. De șefii englezi, nemți, francezi ori austrieci care-i văd doar ca pe niște unelte. De șefii români din Bruxelles, New York ori Londra, care le cer să respecte reguli, în loc să o dea la pace pe românește. De toți și de toate.
Și atunci, când prind prilejul, se răzbună. Toată furia și frustrarea lor se concentrează în votul dat o dată la patru ani. Dacă nu e Vadim, e Șoșoacă. Dacă nu e Șoșoacă, e Simion. Dacă nu e Simion, e Georgescu. Caută în permanență omul antisistem, care le promite că o să le răzbune umilințele, sentimentul neîntrerupt de abandon, batjocura.
Care o să le oblojească rană însângerată a respingerii. Caută mereu insul mesianic care le va da țara înapoi, cea în care nu pot locui decât cu mintea, nu și cu trupul. Care le va vindeca existența asta schizoidă, frântă mereu între două lumi. Care le va reuni sufletele chinuite și corpurile obosite.
Așa ajung la extreme. La indivizi toxici, care se joacă cu mințile lor prea puțin antrenate să discearnă. La manipulatori fără scrupule, care le toarnă în urechi ce vor să audă. La profitori rapace, care le cunosc sensibilitățile și le speculează cu niște sfori invizibile.
Singuri, în trenul care îi duce spre casele lor în care nu-i așteaptă nimeni și nimic, cu fețele luminate de ecranul telefonului din care le vorbește cu voce molcomă un nene care li se pare prezentabil și deștept despre străinii care vor să le fure țara, microcipurile din sucuri, firul divin din păsărică, extratereștri și daci nemuritori, simt deodată că au găsit omul providențial.
Isusul politic care le spune povești frumoase și care le promite edenul. Speranța într-un viitor în care ei au controlul, nu alții.
Și atunci, prin hipnoza asta de doi lei, dar iată, atât de eficientă, se întâmplă declicul. Trezirea. Din păcate, nu aia la care ne gândim noi, ci cea a mortului viu. Pentru că asta a făcut sandilăul ăla de Georgescu: a adunat o armată de zombie.
Nu e puțin lucru să aduni hoarde de morți-vii, pe care i-ai însuflețit cu niște idei de Bălăceanca. Să spargi toate recordurile de manipulare în masă, să realizezi ce n-au fost în stare Vadim și Simion la un loc, asta e adevărata artă a subjugării umiliților și obidiților din țară și de peste granițele ei.
O să-mi spuneți că nu toți cei care-l votează pe sandilău sunt umiliți și obidiți. Că printre admiratori se numără și oameni de afaceri, indivizi realizați financiar, ba chiar inși educați. Sigur. Acolo vorbim însă despre o anumită predispoziție către extremism, despre lacune morale, iar în anumite cazuri, despre pură ignorare a interesului public. Însă, în general, Georgescu e votat de către cei despre care am făcut vorbire mai sus. Ei sunt regula, restul, să zicem, excepția, deși și aici ar fi foarte multe de discutat.
Ei sunt masa de manevră a sandilăului. Oameni aparent vii, dar ale căror suflete și-au dat de multă vreme obștescul sfârșit, zăcând de cine știe când sub straturi de dezamăgire, rușine, abandon, marginalizare și umilință.
Pe ei i-a readus la viață prin campania lui subterană de nebunie, prostie, extremism și alienare. Cu ei ne confruntăm, prieteni. Și nu o să ne fie deloc ușor. Sunt mulți și determinați. Nimic nu-i mai greu de înfrânt decât umilința răzvrătită.
Și nu mă pot stăpâni să nu evoc imaginea aia teribilă din World War Z, în care milioane de zombie iau cu asalt o cetate din Israel, cățărându-se unii pe alții, ca o iederă dementă de trupuri cotropind zidurile de piatră.
Fix în punctul ăsta se află acum România, prieteni: în plin asediu al unei imense armate zombie. Dacă nici ăsta nu-i coșmarul perfect…”