N-aveam nici cea mai mică intenție să văd „Gladiator II”, dintr-un motiv foarte simplu: nu mă prindeam ce continuare ar putea exista. Ok, înțelegeam că e un sequel, nu o continuare propriu-zisă, dar chiar și așa tot nu mă tenta absolut deloc. Maximus era mort, Commodus la fel, nu vedeam ce continuare ar putea exista, prin urmare mă lăsa complet rece.

Un singur lucru nu luasem în calcul: copiii. Fetele au început să mă bată la cap să mergem din secunda în care au văzut că s-a lansat filmul.

N-aveam cum să nu le duc după ce-au plâns lângă mine, pe canapea, când a murit Maximus, anul trecut, atunci când au vrut să vadă „Gladiatorul”. Cred c-a fost primul lor film la care nici n-au clipit, atât de mult le-a plăcut.

Ok, mi-am zis, hai la film, cât poate să fie de rău?

Și-a fost exact atât de rău pe cât mi-am imaginat.

Încă o dată mi-am întărit convingerea că unele filme ar trebui lăsate să se odihnească în pace, prieteni, n-ar trebui să aibă niciodată vreo continuare, chiar dacă și primul și al doilea sunt regizate de Ridley Scott.

Nu mi-a plăcut nimic, n-are nimic memorabil, e genul de film pe care îl uiți în câteva săptămâni, iar anul viitor pe vremea asta nu mai știi nici măcar dacă l-ai văzut sau nu.

Păi se compară cu „Gladiatorul” din care învățasem scene pe de rost? Trezește-mă la trei dimineața și-o să-ți spun fără să mă bâlbâi:

My name is Maximus Decimus Meridius, commander of the Armies of the North, General of the Felix Legions and loyal servant to the true emperor, Marcus Aurelius. Father to a murdered son, husband to a murdered wife.

Și nu doar eu, cred că toți bărbații care l-au văzut ți-o puteau recita pe nerăsuflate.

Ca să nu mai spun de scena finală, atât de puternică încât am plâns mai mult decât la „Titanic” când i-a desprins Rose mâna lui Jake și l-a lăsat să se scufunde, deși bietul băiat ar fi avut lejer loc lângă ea, pe bucata aia de lemn. Nfine…

Ah, ok, dacă nu-i ziceau „Gladiator II”, dacă era doar un film despre Roma și gladiatori, nu l-aș fi comparat cu nimic și-ar fi avut mai multe șanse să nu-l judec în niciun fel, ar fi fost doar un film mediocru și-atât. Dar așa, în condițiile în care se dorește a fi continuatorul primului film, să mă iertați, dar n-am cum să nu le compar.

Comparație în urma căreia reiese că ieși mai câștigat dacă rămâi acasă și revezi pe Netflix primul film, decât să mergi cinema și că cheltuiești aiurea să-l vezi p-ăsta nou.

Uite, pe scurt și încercând să nu dau prea multe spoilere. Primul film a avut o acțiune ușor de urmărit cap-coadă, centrată de Maximus și pe evoluția lui, celelalte personaje doar gravitând în jur pentru a-i conferi și mai multă prezență scenică.

Rămân epice scenele cu luptele din Colosseum, pentru că pe fiecare dintre ele spectatorul le trăiește cu sufletul la gură. De ce? Tocmai pentru că toată acțiunea este centrată pe un Maximus fenomenal. Trăiești tot filmul cu el, mori un pic odată cu el la final.

N-o să regăsești nimic din toate astea la „Gladiatorul II”. Paul Mescal nu are anvergura lui Russel Crowe pentru că n-o are el, ca actor, dar și pentru că nu-l lasă nici scenariul slab. N-o să treci niciun moment prin toate stările și emoțiile prin care te poartă primul film. Nu zic că m-am plictisit îngrozitor, zic doar că la un moment dat număram în gând câte minute mai sunt până la final.

Și pe lângă toate astea, vine și lovește implacabil penibilul. Pentru că doar așa pot să definesc multe dintre scenele de luptă dintre gladiatori și tot felul de alte entități ciudate.

Mi-a scăpat mâna într-o cruce largă la scenele cu rechini și lupte navale din Colosseum. Da, da, ați citit bine, s-au bătut pe apă, cu corăbiile, în interiorul clădirii ăleia unde stai peste o oră la coadă când vrei s-o vizitezi. Noroc că e aproape de metrou și la o adică te-ai cărat de-acolo, că Roma e mare, ai ce face.

De altfel, trăiesc cu impresia că scenele lucrate în CGI (computer generated imagery) sunt mai multe decât cele filmate pe bune, în platou. Rechini, maimuțe ucigașe, rinoceri, e plin de animale făcute pe calculator. Personal, cred că pe Ridley Scott l-o fi mușcat vreun câine când era copil și-acum se răzbună și el pe regnul animal cum poate.

Dar la scenele cu rechinii din Colosseum, jur că te simți mai jenat decât la hoax-ul ăla cu delfinii maidanezi din Dâmbovița. Râul, nu județul.

Dar filmul nu e rău doar din cauza efectelor speciale, să știți, pentru că astea țin de gusturile fiecăruia până la urmă. Rechinii care nu-i plac unuia, pot fi deliciul altora.

Filmul e rău pentru că e dezlânat, acțiunea e împărțită aiurea în prea multe direcții și pentru că unele scene nu sunt credibile absolut deloc. Când a început Lucius sa recite din Virgiliu, am vrut să ies din sală, dar mai era mult din film și nu puteam să plec acasă fără copii. Dar penibil tot m-am simțit, mi-era jenă de jena lor.

Cum tot penibil mi s-a părut cât au insistat pe scenele preluate din primul film, cele cu degetele trecute prin lanul de grâu sau cu praful din Colosseum ridicat în pumn. Au insistat pe ele de nu mai suport nici să văd grâu, după film m-am dus și mi-am cumpărat pâine de secară pentru acasă.

Singurul lucru care mi-a plăcut din tot filmul au fost cei doi împărați, ambii cu probleme grave la mansardă. Nu că le fila o lampă, erau duși complet cu capul. Am savurat adânc si complet toate scenele în care apar, inclusiv cele în care mor. Au fost sublime toate, dar, din păcate, mult prea puține pentru un film care ține două ore și jumătate, la un moment dat aveam impresia că n-o să mai văd vreodată în această viață genericul de final.

Și dacă mai aveam vreo îndoială vizavi de filmul care tocmai se terminase, mi le-au spulberat copiii pe holul de ieșire din cinema. Mai precis, Ioana:

– Mi-a plăcut și ăsta, dar a fost mai bun primul. La ăla am plâns, la ăsta n-am avut deloc emoții.

Vorba strămoșilor noștri a căror limbă, din păcate, nu este vorbită în film: Quod Erat Demonstrandum.

Mă opresc aici, deși aș putea să mai scriu până mâine dimineață, atât de tare m-a dezamăgit. Sper să mergeți să-l vedeți și să-mi confirmați (sau nu) ce-am zis mai sus.

Oricum, toate astea au o explicație, să știți. Sunt absolut convins că filmul se adaptează cumva și gradului de inteligență mult mai scăzut al publicului, comparativ cu anul 2000, anul lansării „Gladiatorului”. În aproape 25 de ani, a scăzut binișor IQ-ul planetar, așa că producătorii trebuie să se adapteze noilor realități.

O să vedeți și dovada că am dreptate, când vor apărea să mă înjure băieții care mănâncă semințe în sala de cinema și scuipă cojile la lumina telefoanelor: „coae, bine că ejti tu vre-un critic dăla”.