Articol scris de Iulia.

…

Probabil majoritatea dintre voi îl cunoașteți pe Stan Pățitu’. Eh, noi suntem rudele lui mai dilii, neamu’ lu’ Stan Grăbitu’.

De ce zic asta? Păi poate că unii dintre voi vă mai amintiți c-am mai zis eu pe aici – nu știu cum se face, că oricât planificăm, oricât ne străduim și oricum ne dăm cu fundul de pământ, când e să plecăm oriunde mai departe decât până la megaimajul din comună, ajungem să fim în întârziere.

Evident, asta s-a întâmplat și mai acu’ 2 săptămâni, când v-am povestit că urmează să plecăm cu potăile la expoziție.

Și nu chiar colea-șa, ci taman hăpt până la Slatina, la verici, coloșa. Drum de vreo 4-5 ceasuri, zicea cumătrul Waze.

Trebuia să fim acolo la 9 dimineața, morți-copți. Unde prin „să fim acolo” nu se va înțelege că era suficient să fim prezenți fizic la 9, moț, la locație.

Ntz. Că nu e așa de simplu la show-urile de potăi. Că pe lângă concurenți (adică patrupezii) și onorabilele noastre persoane, mai e o întreagă șandrama de organizat – cort, cuști, echipament, haine de schimb, masă de toaletat, suflătoare (adică un foehn gigantic, pentru câini), draci, laci.

Așa că, în mod normal, când mergem la un astfel de eveniment, încercăm să ajungem la locul cu pricina cu cel puțin o oră înainte. Că na, tre să instalezi toată hardughia, să ai unde caza câinii pe durata zilei, apoi să scoți câinii din mașină, să-i lași și pe ei să facă un cacapipi, să-i mai perii, dacă e cazul și tot așa.

Mno, acestea fiind zise, luându-ne noi după calculele cumătrului Waze, ar fi trebuit să plecăm de acasă sâmbătă pe la 4 – 4 ș-un sfert (dimineața, evident), ca să ajungem acolo pe la un 8 – 8 și ceva.

Ne-am apucat așadar să pregătim tot de vineri seara, am făcut bagaje, am încărcat mașina, în teorie, a doua zi dimineața nu mai trebuia decât să ne bem cafelele, să încărcăm câinii și pe noi și p-aici ți-e drumul.

Doar că, firește, lucrurile n-au stat așa. C-om fi fost noi chiauni de somn la 3 când ne-am trezit, c-o fi fost de vină faptul că ne apucase doișpe noaptea în ziua anterioară, pregătind toate cele, c-om fi avut noi pur și simplu ciacrele șifonate, naiba știe.

Ce e cert e că n-am reușit neam să plecăm decât pe la 5 fără ceva. Waze ne zicea că ajungem la 9 fără 5. Asta în condițiile în care la 9 începea arbitrajul și fiecare dintre noi nu avea în față decât vreo 2-3 alți câini, deci loc de manevră cu timpul nu prea era.

Dar pentru că proștii și bețivii se pare că au un dumnezeu al lor, cumva am reușit pe drum să recuperăm foarte bine din timp, așa că, la momentul la care ne apropiam de locul faptei și mai aveam vreo 2 kilometri, ora estimată pentru sosire scăzuse la 8:40, ba chiar 8:37 la un moment dat.

Însă evident că dumnezeul proștilor a avut un moment de rătăcire – s-o fi dus la un pipi, ceva, și n-a mai fost cu ochii pe noi 2 minute – că și-a băgat urgent coada Scaraoțchi.

Și în loc să facem la stânga pe-un drumeag care ne-ar fi dus fix unde trebuie, am continuat conform indicațiilor lui Waze, care ne-a dus pe la dracu cu crăci, pe ceva ogor, prin pustii.

Ne-am prins noi destul de rapid că nu e cușeră treaba, am sunat niște prieteni care ajunseseră deja, le-am cerut locația pe whatsapp și am făcut rapid cale întoarsă.

Dar răul era deja făcut – pierdusem timpul recuperat mai repede decât pierde un bețiv monedele la păcănele.

Am izbutit până la urmă să găsim locul, am parcat și am început să alergăm, fiecare cu câte-un câine într-o mână, și limba de-un cot în cealaltă (a noastră, nu a câinilor), până la ringurile aferente.

După ce am scăpat cu bine de palpitațiile primului arbitraj al zilei, ne-am apucat să facem ceea ce ar fi trebuit să facem în mod normal înainte, dacă am fi ajuns și noi ca niște creștini botezați, la timp – adică să descărcăm, să montăm cort și așa mai departe.

Restul zilei s-a derulat fără prea mari evenimente (neplăcute), însă evident că finalul unei zile începute așa, pe palpitații, alergătură și panică, nu avea cum să fie unul roz, cu norișori pufoși și curcubeie.

Căci vedeți voi, taman ce terminasem de încărcat în mașină câini și alte angarale, pregătiți fiind să mergem la hotelul care urma să ne găzduiască peste noapte (că da, trebuia să mai rămânem și duminică acolo), ne-am trezit că autovehiculul din dotare a decis că își dă demisia din starea de funcționare.

Respectiv a decis că nu mai pornește. Joac-o p-asta, Bobiță!

După oareșce scărpinături sub chipiu, Musiu Soț a decis că unica concluzie posibilă este cea conform căreia am rămas fără curent în baterie. Nu, nu uitasem lumini sau uși aprinse, nici vreun alt consumator mișel de curent nu-și făcuse de cap, o să vedeți la final ce și cum.

Revenind la lipsa curentului în baterie, tot norocul nostru a fost că la genul ăsta de evenimente, oamenii sunt de treabă și își sar unii altora în ajutor, așa că am primit iute curent (mulțumim, Andra! 😊) și mașina noastră a pornit veselă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Date fiind circumstanțele, am decis însă să nu mai rămânem până a doua zi, din motive pe care n-am răbdare acum să vi le înșir aici (și nici voi nu cred c-ați avea neapărat chef să stați să citiți raționamentele familiei Stan Grăbitu’), așa că am pornit înapoi spre casă.

Unde odată ajunși, am constatat că și bateria mașinii mele (că nu vă zisăi, da la Slatina am fost cu a Fritzului) era fix moartă și îngropată. Mă rog, nu îngropată la propriu, da înțelegeți voi ce-am vrut să zic.

Așa că, după ce băieții de la magazinul de baterii au executat o diagnoză rapidă asupra celor doi acumulatori ai autovehiculelor familiei, și-au scos respectuos șepcile, au coborât drapelele în bernă și ne-au invitat să ținem un pios moment de reculegere în amintirea celor două baterii credincioase, dar răposate.

După care să facem bine să decartăm peșinul și să luăm două baterii noi, dacă nu vrem să rămânem (iar) în drum când ne-o fi lumea mai dragă.

Și-așa s-a încheiat aventura noastră pe plaiuri oltenești. Unde fu fain, n-am ce zice, chiar fu fain tare. Mai ales că am avut parte și de-o surpriză extrem de plăcută și m-am trezit trasă de mânecă de Irina, o femeie tare mișto, care aparent citește p-aici prostiile pe care le debitez eu.

Irina e medic, iar cu o noapte înainte fusese de gardă, însă a doua zi de dimineață, în loc să se ducă acasă, să tragă la aghioase, i-a ordonat soțului să îi aducă cafea și câte ceva de ronțăit, că ea se duce, citez, „Să văd cățeii!”

Așa că a venit la expo, unde mi-a recunoscut mutra nesuferită, am intrat în vorbă și-am tot pălăvrăgit o mare parte din zi, de parcă nu ne-am fi cunoscut cu câteva ceasuri în urmă, ci ne știam de când lumea. Ba mai mult, ne-a și făcut poze și ne-a filmat când eram în ring amândoi și nu puteam să ne pozăm unul pe altul. Mulțumim frumos, Irina! Și tare m-aș bucura să ne mai vedem și altă dată. ❤

Acestea fiind zise, voi cum stați cu aventurile în ultima vreme? Ați întârziat pe undeva important? Vi s-a rupt tocul la papuc când vă grăbeați spre o întâlnire importantă? Ați dat cafea pe dosarul cu prezentarea aia pompoasă cu 5 minute înainte să începeți? Sau toate bune, cu norișori roz și pârțuri de unicorni cu miros de vată pe băț pe la voi? 🦄🌈☀

sursa foto: freepik.com