Articol scris de Iulia.

…

Deși îmi crapă capul de treabă, am zis că trebe musai să vă povestesc.

Să vedeț. Se făcea că aveam eu un docoment. Pe care trebuia musai, moartă-coaptă, să-l expediez pă Jermania.

Acu, docomentul ăsta era atât foarte original, cât și foarte important. De asemenea, ar fi fost util să ajungă cât mai repede la destinație, deși să zicem că viteza nu era neapărat un criteriu esențial în alegerea modalității de expediere, fiind însă totuși un factor destul de important.

Mă apuc eu și mă interesez în stânga și-n dreapta și obțin următoarele variante: prima ar fi fost strașnicul DHL. Care pentru un plic cu literalmente o (una, 1) foaie de hârtie ar fi dorit să încaseze de la mine aproape vreo sutică de euroi.

Vreo patru sute de lei, aproximativ. Și nu vă gândiți că pentru vreun serviciu d-ăla uber-extra-mega rapid, de trimiți docomentul azi dimineață și ajunge la destinatar în aceeași zi, la ora la care ăla nici n-a apucat să-și halească prânzul. Ntz. Serviciu de expediere obișnuit. De făcea plicul 2-3-4 zile pe drum.

La auzul acestor tarife, aricii din buzunarul meu au început a protesta zgomotos și am zis să caut o alternativă. Așa că m-am îndreptat spre minunata și eterna instituție a Poștei Române.

Ca tot omul, m-am dus mai întâi la cel mai apropiat oficiu poștal. Recte, la cel de la noi din comună.

Acolo, nush să vă zic în ce zi am nimerit – c-o fi fost ziua de pensii, c-o fi fost aia de alocații, c-o fi fost aia în care se dădea ceva moca, dracu știe, că nici n-am întrebat, dar ce e cert e că toți cei șase metri pătrați ai respectivului oficiu poștal erau ocupați de circa 764 de cetățeni, îndesați mai ceva ca niște sardine într-o conservă uitată pe-un raft.

Ce a fost ciudat a fost faptul că doamnele de acolo nu numai că nu erau acre și nu zbierau la nimeni ci, dimpotrivă, erau chiar amabile, date fiind condițiile, și încercau să rezolve cât mai multe chestii cât mai rapid. Primul șoc.

Așa se face că una dintre ele a strigat la un moment dat dacă mai e cineva care are doar de pus întrebări, moment în care m-am ițit și eu de după un domn corpolent, care se ștergea de zor c-o batistă morfolită pe fruntea asudată, și mi-am exprimat păsul: și anume c-aș vrea să trimit un plic pă Jermania, cât mai iute și mai sigur.

Doamna mi-a zâmbit amabil și mi-a zis că asta nu se poate de aici, de la noi, ci numai „de la Poșta mare din oraș, aia din centru!”.

Așa că mi-am luat iute tălpășița de acolo, nu fără a mă întreba în sinea mea oare de ce n-o putea poșta din sat să trimită un plic în străinătățuri…

Dar nu mai conta. Am ajuns la Poșta mare, din centru, am identificat un ghișeu unde apărea p-o listă printată pe vremea imprimantelor cu ace „Expedieri internaționale”, m-am postat la coadă și am așteptat.

Mi-a venit rândul. Doamna din spatele ghișeului – amabilă. Al doilea șoc.

Și nu, nu vă gândiți că era vreo duduie tinerică și cu chef de viață și muncă. Nuuuu. Era una dintre tantile alea prăfuite, care par să existe de când lumea și pământul în orice oficiu poștal din țara asta ai călca.

Cu toate astea, a fost mai mult decât prietenoasă și mi-a expus pe larg toate opțiunile pe care le aveam.

Respectiv – puteam trimite cu nush ce serviciu mega-super-express, cu care plicul ar fi ajuns într-un termen cuprins între 5 și 7 zile lucrătoare, cu confirmare de primire, contra modicei sume de vreo 180 de lei. Care era să leșin când am auzit așa tarif.

A doua opțiune era un serviciu mai puțin mega-expres, cu care plicul ajungea în 7 până la 10 zile lucrătoare, tot cu confirmare de primire, contra sumei de vreo 44 de lei.

Iar a treia opțiune n-o mai rețin exact, era ceva de genul „lași matale plicu’ acilea și o ajunge când o da Bunuțu, dac-o ajunge, și te costă vreo 10 lei”.

Evident, am ales a doua opțiune, mai ales că mi-a precizat doamna că Poșta Română a ajuns și ea la următorul nivel al digitalizării, practic e aproape la zi cu standardele anului 2011, că mai nou are sistem de tracking pentru expedieri.

Care iar era să leșin – voi vă dați seama ce progrese uriașe se înregistrează?!? Pfffff…

Nfine. Înmânez doamnei plicul, bate dânsa cu două degete într-o tastatură de pe la 1992, acționează ceva butoane, începe să hârâie, să pârâie și să cârâie de undeva, de sub o masă, o imprimată cu ace (ce, credeați că a evoluat chiar ATÂT de mult, încât au dispărut imprimantele cu ace? :)))) și mi se înmânează chitanța pentru expediere.

Pe care, cu multă amabilitate, doamna îmi subliniază un număr cu ajutorul căruia să pot urmări eu plicul meu.

E, și de aici începe absurdul.

În primele 7 (șapte, da? Șapte de după șase și de dinainte de opt) zile, plicul meu a reușit performanța de a ajunge de la Brașov până, unde credeți? Până hăăăăăpt, departe, la București!

De acolo i-a mai luat vreo 3 zile să iasă din țară, după care, vă zic sincer, mi-a fost atât lene, cât și groază să mai urmăresc.

Am dedus însă la un moment dat, după vreo 2 săptămâni, că a ajuns unde trebuia, deoarece am primit pe mail niște chestii care îmi confirmau că documentul în original a ajuns la destinație.

Dar stați, că asta nu e tot.

Destinatarul din Jermania ceea a făcut ce avea el de făcut cu docomentul meu, după care mi l-a expediat înapoi. Utilizând de asemenea servicii poștale, nu de curierat.

Decât că de data asta, Deutsche Post. Adică poșta nemțească. Și iote așa se face că la vreo câteva zile, hai să zic maaaaxim vreo săptămână după ce ajunsese în Germania, m-am trezit în cutia poștală cu documentul returnat taman de la teutoni, d-acolo.

Iar aici intervine bomboana pe colivă. Plicul din Germania – deci returnat către mine, după ce documentul a ajuns acolo, a fost prelucrat cum trebuia el prelucrat, și apoi expediat înapoi către România – a ajuns la mine în 3 octombrie a.c.

Ieri, 16 octombrie, am găsit în cutia poștală confirmarea de primire de la Poșta Română. Pot să dorm liniștită, plicul meu a ajuns cu bine.

Atât pentru azi, că nu știu ce aș mai putea să zic 🤷‍♀️

PS: azi nu vă bazați prea mult pe mine pe aici, suntem în frumosul oraș Slatina, la prima expo cu cele două pupeze mici, așa că țineți-ne pumnii, dacă aveți chef 😊