👉 Shōgun – mini-serie, Disney+

Până la urmă m-am îndurat și-am văzut Shōgun. Am ezitat mult, pentru că citisem în diverse locuri că măcelăresc cartea cu scenariul, că nimic nu mai e ca la James Clavell, pe scurt, că e o mizerie. Or eu nu aveam nici chef, nici timp de văzut porcării făcute prost, doar de dragul de a scoate ceva care să ia banii fraierilor.

Am și scris pe-aici despre asta, moment în care câțiva dintre voi mi-au zis că mă pot uita liniștit, că e bun și că n-au distrus nimic atât de tragic încât să nu-l poți vedea. A contat mult ce mi-ați zis și, mai mult, chiar ați avut dreptate: mini-seria Shōgun este foarte bună.

Da, dacă ai cartea proaspătă în cap, e foarte posibil să te deranjeze niște inadvertențe, dar pe care eu le consider inevitabile. E foarte greu să transpui o carte ca „Shōgun”, fidel sută la sută, într-un scenariu de film. De fapt, nu că e foarte greu, cred că este imposibil.

De exemplu, în carte ai descrise toate trăirile, frământările și conflictele interioare prin care trece Mariko, împărțită între datoria față de Buntaro și ceea ce începe să simtă pentru Anjin-san. Toată călătoria lor pe barcă, spre Osaka, este despre „dansul” sensibil dintre cei doi și modul în care își desăvârșesc povestea de iubire.

Evident, n-o să ai asta în mini-seria Disney, cum n-o să ai mai multe lucruri pe care le știai din carte, dar pe care n-o să stau să le scriu aici, pentru că până la urmă nu contează și nici spoilere prea multe nu vreau să dau.

O să vă mai scriu, totuși, care au fost cele două lucruri care m-au enervat foarte tare.

Primul. Mă enervează că în prima parte, în primele episoade, personajul Anjin-san este mult mai moale decât în carte. Pe parcurs, își mai revine, dar la început l-au făcut să pară aproape un împiedicat.

Ceea ce nu prea are cum să fie adevărat, până la urmă omul era un pilot de navă, de îndemânarea lui depindea viața unui echipaj întreg, putea să fie orice, dar nu împiedicat. Partea bună e că până la final își mai revine.

Al doilea lucru care m-a enervat grav este mai vechea mea problemă cu limbile vorbite în serial. Pentru personajele japoneze mi-am scos pălăria, au găsit actori japonezi care vorbesc japoneză, sunt extrem de buni și ca actori, totul e perfect.

Dar nu pot spune același lucru despre cei care ar fi trebuit să vorbească portugheză.

În carte se vorbește portugheza, pentru că portughezii fuseseră singurii europeni care reușiseră să ajungă până la acea oră în Japonia, iar preoții portughezi fuseseră cei care îi învățaseră limba lor pe puținii japonezi dispuși s-o învețe.

Până și englezul Blackthorne (Anjin-san) este vorbitor de portugheză pe care o învățase de nevoie, portughezii fiind la acea oră stăpânii oceanelor.

Evident, și Mariko-san vorbea portugheză în carte, asta era limba în care se înțelegea cu Anjin-san până să învețe el japoneză.

Ei bine, prieteni, când îi auzeam vorbind între ei în engleză sau când venea preotul portughez tălmaci și începea cu limba lui Shakespeare, mi se ridica tensiunea. Singurul lucru care compensa era japoneza vorbită de toți ceilalți.

Dar dacă poți să treci peste tot ce-am scris mai sus, sau dacă nu mai știi exact ce se întâmplă prin carte, sau dacă n-ai citit-o deloc, zic că merită să vezi Shōgun. Eu l-am terminat în două zile, adică practic n-am mai făcut altceva.

O să vezi o producție realmente impresionantă. Lasă că actorii sunt incredibil de buni, dar cât de tare arată restul. Ce decoruri, ce costume, ce scenografie, ce Japonie din anii 1600 au reușit să reproducă, ceva bun de tot.

Dar dincolo de producția impresionată, cred că au reușit ceva ce se întâmplă extrem de rar. Cei care vă mai prindeți degetele în câte o carte știți prea bine că procesul de citire nu e doar să pui cap la cap cuvinte și fraze. Cartea ți se desfășoară în minte exact ca un film în care tu îți creezi personajele.

De câte ori n-ați fost dezamăgiți când ați văzut filme făcute după cărți și-ați constatat că personajele din filmul de pe ecran nu seamănă deloc cu personajele imaginate în filmul care v-a rulat in minte când citeați cartea?

Ei bine, oamenii ăștia, producătorii mini-seriei Shōgun au reușit niște personaje care seamănă extrem de bine cu cele pe care mi le imaginam eu când citeam cartea pentru prima dată. Mariko, cel puțin, e sută la sută cu ce mi-am imaginat eu. Toranaga, Ishido sau Buntaro sunt și ei pe-acolo. Iar asta, oameni buni, chiar e ceva ce se întâmplă extrem de rar în relația: carte/cititor – film/spectator.

Cei care l-ați văzut puteți confirma că și la voi a fost la fel?

Sper să vă fi convins că merită să-i dați play.

👉 Unbroken – film, Netflix.

Inițial articolul ăsta trebuia să fie doar despre Shōgun, dar între timp am văzut și „Unbroken”. Îl mai văzusem, dar atunci când a apărut, în 2014. Prin urmare l-am putut vedea din nou fără nicio problemă, că nu-mi mai aduceam aminte nimic.

Doamne, cât mi-aș fi dorit să-l fi văzut înainte să scriu articolul despre cei care „n-ar face niciodată așa ceva”.

Nu de alta, dar filmul este povestea adevărată a lui Louis Zamperini, atlet olimpic american ajuns pilot în al doilea război mondial, care supraviețuiește după ce bombardierul lor pică în ocean.

Ar trebui să vedeți ce-au mâncat oamenii ăia trei, ulterior doi, în timp ce pluteau în derivă pe o barcă pneumatică, până îi descoperă japonezii și-i duc într-un lagăr de prizonieri.

47 de zile a durat tot chinul de pe barcă, după care au mai urmat și aproape doi ani de coșmar în lagăr.  Dacă nu l-ați văzut, sfatul meu e s-o faceți. Nu că e bun, este înfiorător de bun.

Singura problemă este finalul care te scoate din minți, m-am enervat îngrozitor de tare. Nu pentru că n-ar fi bun sau pentru că e tras de păr, ci pentru că nu se întâmplă ceva ce m-am rugat măcar jumătate de film să se întâmple. Și nu se întâmplă, fmm!

Nu vă spun ce, o să descoperiți voi singuri dacă e să-l vedeți. Dacă nu, nu.