Articol scris de Iulia.

…

Nu știu alții cum sunt, dar eu am o problemă. Bine, am multe probleme, dar asta despre care vreau să vă povestesc astăzi cred că dovedește clar și irefutabil faptul că-s țăcănel bine de tot și probabil nu mai am scăpare.

Dar înainte de orice altceva, trebuie să lansez o avertizare: este foarte posibil ca cele ce urmează să vă șocheze profund, dar și să vă schimbe complet părerea despre distinsa-mi persoană. Așa că, dacă vă știți mai sensibiluți, ori dacă până acu’ vă plăcea cât de cât de mine, vă invit să vă opriți aici cu cititul, că mai încolo îi bai mare.

Fiți deci atenți aici: mi-am dat seama că fac, periodic, niște obsesii alimentare. Nu, nu vorbesc despre maioneză, aia nu e obsesie, e pasiune.

Ca să înțelegeți mai bine despre ce vorbesc, vă dau un exemplu: floricele. Dada, banalele floricele de porumb. Am avut prin iarnă o fază în care mâncam zi de zi o troacă de floricele.

Nu d-alea făcute la microunde, că nici n-am așa divais în casă și nici nu-mi plac. Nu, tată, floricele cinstite, făcute din boabe de cucuruz cumpărate c-un leu de la magazin și pocnite corect, în oală, pe aragaz.

Vă zic, săptămâni în șir, o dată pe zi, îmi făceam un vailing de floricele și rodeam la ele ca iapa la sfeclă. Practic, în majoritatea zilelor ălora, înlocuiam o masă cu floricele. Că da, atâta mă mai duce mintea, să nu crăp cucuruz în mine ca purceaua și să mai adaug apoi ș-o ceafă cu cartofi prăjiți.

Nu că grasa interioară nu și-ar dori asta, dar mna, să zicem că prefer să rămână totuși în continuare interioară, că n-am bani să schimb iar garderoba și nici să lățim ușile din casă.

Revenind. Am băgat deci o bună bucată de vreme cucuruz pocnit. După care, la fel de brusc cum a-nceput, obsesia cu floriceaua s-a stins. Pur și simplu. Azi am băgat, mâine – canci. Și nici nu cred că mi-au mai trebuit floricele de atunci până acum.

Mă rog, oarecum. Pentru că vara asta am dezvoltat o nouă obsesie. Dublă, de data asta. Că nu ne jucăm. Ori ne obsedăm, ori nu!

Despre ce e vorba? Ei bine, tot despre cucuruz, însă de data asta în forma sa fiartă. Asezonat cu pepene roșu.

Practic, după ce m-am întors de la mare, vă dau cuvântul meu de onoare că vreo 2 săptămâni încheiate nu am mâncat nimic altceva decât porumb fiert și pepene roșu.

Nu deodată, nici unul după altul. Dar doar exclusiv alimentele astea două. Bine, e posibil ca asta să fi avut o legătură și cu prea-leșinătoarea caniculă care ne cuprinsese în perioada aia, naiba știe. Ce e cert e că băgam în mine în fiecare zi câte 3-4 porumbi fierți, alternați cu pepene roșu în cantități industriale.

Eheeeeeei, ș-apoi cine se trezea de 3-4 ori pe noapte să facă pipi? Cine credeți, hmmm? Păi normal că je, fi-mi-ar scârbă!

Nu de alta, dar poate că v-am mai spus, eu sunt genul ăla care doarme lemn noaptea. Dacă am apucat să adorm, poa să treacă acceleratu’ pe lângă mine, poți folosi liniștit drujba, bormașina sau picamărul lângă mine, n-am nici o treabă.

Implicit, cam toată viața mea, și vezica mea a colaborat cu mine în sensul unui astfel de somn fără întreruperi. Așa că cred că pot număra pe degete de câte ori m-am trezit peste noapte din motive de pipi. De trezit de mai multe ori nici măcar nu putea fi vorba.

Ei, dar lasă, că m-am faultat singură anul ăsta. Că aparent pepenele mâncat în cantități industriale urmează același principiu ca berea: nu îl halești, îl închiriezi. Și la un moment dat, vrea să elibereze spațiul…

Da ce credeți, că aceste treziri nocturne m-au făcut cumva să-mi scadă pasiunea pentru lubeniță? Ntz, nici gând!

Oricât mă boscorodeam singură în creierii nopții, când tropăiam spre toaletă izbindu-mă de pereți precum o bilă de Flipper (iar testez apele, să vedem câți hodorogi oameni de vârstă matură suntem p-aici și care știe ce e ăla Flipper), a doua zi o luam de la capăt.

La fel ca în cazul floricelelor, și pasiunea asta s-a stins la fel de brusc cum a apărut. Adică, într-o bună zi am consumat ultimul cocean de porumb fiert și aia a fost, altul n-am mai cumpărat.

Pepene am mai luat, că ăla îi place și lu’ fi-miu, dar în loc să rad un pepene de 6 kile singură în 3 zile, acu un pepene de 2-3 kile ne ține și aproape o săptămână.

E, dar cea mai și cea mai cruntă obsesie este alta. Una despre care mi-e aproape rușine să vă povestesc, că sigur o să scad în ochii voștri. Că vorba aia, mi-a mers buhu’ că-s ’telectoală, că știu cum să scrie corect „treling” și d-astea… Și acu să viu în fața voastră, și să mărturisesc astfel de comportamente deviante?

Da, aia e, ăștia suntem, cu asta defilăm, așa că na, o zic verde-n față: băi, mie-mi plac semințele!

Dap. Nu vă mai tot frecați la ochi, c-ați citit corect. Semințele. Bomboanele agricole. Cinstita sămânță dă floare. Exclusiv. Alea dă dovleac numa’ în cazuri de extremă urgență, în care simt că-mi pocnește pipota de pofta de-a pocni ceva sărat între dinți.

Și dacă cu celelalte obsesii, treaba mai e cum mai e, că vin și pleacă, așa cum v-am relatat, cu sămânța e rău, fraților, e rău dă tot.

Vă jur c-aș fi în stare să mănânc semințe non stop. Sau cel puțin pentru o bucată foarte lungă de vreme. Dacă m-aș lăsa pradă instinctelor animalice care mă mână în această luptă, cred că aș putea renunța pentru foarte mult timp la orice altă mâncare ș-aș putea crăpa (la propriu) numai și numai semințe.

Și da, după prima pungă, simt mi se face limba ca la șărchi 🐍 și mă ustură de vai mama mea. Da ce, credeți că mă împiedică asta? Nuuu, vai. Cu toată limba-mi care pare să stea să se despice, cu toată pișcăceala, io dacă am sămânță la îndemână, bag fără discernământ.

Serios vă zic, dacă am în față o pungă de semințe, sunt mai rău ca ultimul drogat: sunt în stare să nu mă mișc din loc, să nu fumez, să nu muncesc, să nu fac nimic-nimic până nu termin toată afurisita de pungă!

Tot norocul meu e că, undeva pitită bine sub dosul grasei interioare, așezată confortabil într-un fotoliu desfundat, din care numai cu greu își poate sălta șuncuțele, se află slăbuța interioară. Și aia mai piuie, săraca, din când în când, c-o voce stinsă, ca o șoaptă, așa, să mă opresc naibilor!

Norocul ei e c-am învățat să ciulesc urechile, așa că îi aud de cele mai multe ori la timp piuitul deznădăjduit și-mi revizuiesc iute atitudinea, să n-o dăm iar în alte alea.

Dar. Pentru că nu știu cât și cum o să mai fac față acestei urgii, vreau să lansez în spațiul public o petiție. Să se interzică, dom’le, semințele! Că e clar, nu aduc decât belele!

Păi da, că pe de o parte, abuzează de ele cetățeni nevinovați ca mine, a căror voință dispare-n neant în fața unei pungi cu bombonele agricole negre și pline de sare. Iar pe de altă parte, vă dați seama ce curățenie ar fi prin parcurile și pe străzile noastre, dacă ailaltă categorie de cetățeni stuchitori de coji de sămânță nu s-ar mai putea deda acestui odios obicei?

Practic, eu cred că e foarte posibil ca semințele să fie unul dintre principalele motive pentru care lucrurile nu merg cum trebuie în țara asta.

Că gândiți-vă așa: dacă nu numai eu sunt în situația asta? Dacă, de fapt, flagelul ăsta îi afectează și pe alții, care, în loc să puie umăru să facă treaba pe care o au de făcut, stau și sparg într-una semințe? Că ei săracii ar face treabă. Dar nu pot, atâta timp cât îi chinuie acest odios produs, creat special de Oculta Mondială ca să ne țină pe noi sub papuc!

Prin urmare, ia ziceți voi, punem de-o petiție pentru interzicerea semințelor? Ș-apoi nu mai trebuie decât să stăm și să vedem cum prosperă națiunea, odată eliberată de sub jugul opresiv al dependenței de semințe!

Sau nu? Nimeni altcineva la fel de plecat pe câmpii ca mine la capitolul ăsta?

sursa foto: freepik.com