Trebuie să vă fac o mărturisire în urma căreia presimt că voi fi excomunicat și nu voi mai avea voie nici pe internet.

Nu m-am uitat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice.

Nu mă uit niciodată la vreo ceremonie de deschidere, indiferent de competiție. Mi se par niște manifestări mult prea lungi și mult prea plictisitoare, ba chiar și lejer anacronice. Răbdarea mea deficitară nu poate să ducă așa ceva.

De ce să mint, ieri am încercat de vreo două ori, când am văzut cum vi se scurge entuziasmul prin taste.

Doar că pe lângă entuziasmul vostru, am simțit și eu că mi se scurge viața din corp odată cu bărcile alea care treceau pe Sena. Pentru o fracțiune de secundă am trăit cu spaima că dacă mi se strică telecomanda în momentul ăla, o să-mi găsesc sfârșitul numărând la bărcile cu delegații. Ar fi fost un sfârșit dur, că erau câteva sute.

N-am putut, prieteni, n-am putut să duc nici măcar un minut adunat din două trei încercări.

Aia e, sunt un neanderthalian care nu poate cuprinde cu mintea frumosul și arta, sunt nevoit să trăiesc cu povara asta.

Ba chiar, mai mult de atât, nu doar că nu pot cuprinde arta, dar mi s-a părut și prea lung și, să mă ierte mult prea avizații critici de interneți, mult prea scremut. Să fiu nevoit să mă uit câteva ore la un ecran, în speranța că voi surprinde câteva momente care chiar să-mi placă? Da’ cu ce-am greșit în viață?

Știu, știu, mă duc acum să-mi scriu singur cererea prin care să-mi fie tăiat accesul la internet.

P.S. Îmi pare rău de un singur moment ratat: cel cu Céline Dion. Dar știți ce rapid mi-a dispărut orice părere de rău când l-am văzut azi pe net de câte ori am vrut? Fără să fiu nevoit să aștept cinci ore sau cât a durat toată chestia aia?