Am fost pe litoralul românesc să nu trebuiască să mergeți voi

… celețincaaaa sfîntodooor… așa auzeam io pe la 5-6 ani și mă gîndeam „ce naibii o fi celeținu’ ăla!?”…
am citit articolul din curtoazie, că io pe litoralu’ românesc ultima dată am fost acu’ 8 ani și nu mă trage ața să repet prea curînd experiența; că era soția însărcinată și gășcuța nașilor a zis „haideți cu noi 3 zile la 2 mai”; cea mai mișto zi din alea 3 a fost cea cu excursia la Balcic…
din articol înțeleg că lumea s-a (mai) civilizat, că „hai să-i ardem pe fraieri” a rămas politică de vînzări, că administrația e fiartă pe bunăstarea oamenilor…; glumesc, evident!
da’ asta cu prețurile la mîncare nu e doar la noi; toți care mergeați în grecia vă aduceți aminte de satul Zlatna Panega din Bulgaria, ultimul înainte să urci pe autostrada către Sofia, nu? ăla unde erau niște cîrciumi pe partea dreaptă? ei, a rămas una singură, mare, Dobrenski parcă, cu niște prețuri (la carne sunt afișate la suta de grame)… un bolișor cu fasole, 250 g de coastă de porc (nefăcută bine, semicrudă), o lipie și 3 ardei iuți… 38 de leva!? aproape 95 de lei…

Eu s dintre optimistii carora le place în vacanță oriunde și se amuza de orice. Chiar nu i înțeleg pe cei care se plang că televizorul nu are programe în limba română sau camera este prea mică sau știu eu nu e balcony In fond nu merg în vacanță ca să stau în cameră,dacă e un pat curat,apă caldă și aer condiționat sunt ok.Am fost în Costinesti în anul covidului că nu știam dacă reușesc să ies din țară. Prețurile erau super ok. Acum să fim serioși, ne plangem acasa că e sezlongul 40 de lei dar afară ni se pare ieftin 10 euro. Mâncarea a fost chiar foarte bună,portile mari,chelnerii super ok,chiar ne am simțit bine.Curatenia pe plaja ridica niște probleme dar…..în Albania când am fost mai târziu era mai nașpa deși toți cad pe spate cu ce frumos e acolo. Mi a plăcut cum ai pus tu problema,balanta între asteptari și ceea ce găsești. În general porniti de acasă cu gândul wtf sunt în vacanță și nimic nu mi strica starea de zen. Vacanță frumoasă tuturor

Să fie vreo 8-9 ani de când am fost ultima dată la Năvodari. Blocurile alea trântite cu furca erau doar șantiere. Am stat, mai multe familii, la singurul bloc comunist existent în tabără, un fel de mini-garsoniere unde patul suplimentar pentru copii a ocupat tot spațiul liber existent în coteț. Jos era o terasă unde mâncăm seara, doar că intr-o seară accesul nostru a fost interzis, își serba primarul ziua acolo, cu gurişti și tot tacâmul. I-am urat în gând „La mulți ani cu executare”, citisem în presă că e cercetat penal, fiind arestat după câteva zile. Taberele păreau aproape abandonate, așa că am revăzut cu nostalgie tabăra Delfin unde, ca pionier destoinic ce eram, fusesem cazat prin clasa a Il-a. Erau toate așa cum le lăsasem cu vro 40 de ani în urmă: dormitorul comun, cantina, careul detaṣamentelor de pionieri, inclusiv vechea poştă de unde trimiteam celebrele vederi cu „Salutări de la mare”. Plaja era neschimbată, lume puțină, un beach bar decent și un miros puternic de benzină de la rafinăria din apropiere. Ca o paranteză, la terasă ne servea o fătucă careia i-am explicat cum se folosește verbul „a servi”. A părut să înțeleagă, apoi ne-a intrebat: „Mai serviți ceva?”

Primo: nu mai merg la mare la noi pentru ca tin si la creieri si la buzunar, in afara de faptul ca nu mai pot sta la soare nici cu protectia vietii!
Secundo: anno domine 1977 (reminder pentru tinerei, cutremurul cel mare), intru la facultatea de geologie si in septembrie in loc sa incepem cursurile ne trimit la “ munca patriotica” o luna de zilisoare! Unde? Tabăra internațională de pionieri Navodari! Lux la cazare, mancare naspa, sector de lucru fabrica de conserve Ovidiu. Aia nu isi modificau fluxul de lucru ca veniseră jde sute de studenti, asa ca lucram la banda 12 ore cu 24 libere, 6 dim – 6 seara si 6 seara – 6 dim. Nu vreti sa stiti ce compot de struguri a iesit in acel an pe piata. De fapt de atunci nu mai mananc struguri, pentru ca mancam struguri cu paine pentru ca mâncarea era oribila. A trecut; atunci ne-am distrat; acum cand spun Navodari; spun inceput de viata!
PS mulțumesc Iulia pentru ca mi-ai adus în memorie aceste amintiri și scuze dacă nu au legătură cu tema articolului!
PS 2 scriu de pe telefon și nu văd prea bine ca să corectez greșelile de scriere!

Well, la marea noastra, neagra si romaneasca, nu ma mai pot duce decat, eventual, din pura nostalgie pentru tinerete si pentru ce a fost si a insemnat odata.

Costinesti, my love…

Cand am intrat la facultate ( anii ’80 ), ai mei m-au „lasat” sa-mi fac de cap, ca o „rasplata” la moda, pentru reusita si efort.

Un prieten mai calit si harsit intr-ale marii, a facut rost pentru noi, prin BTT, cu inghesuiala, pile si relatii, in ultimul moment, de cateva bilete studentesti, in tabara din statiunea tineretului. Nu prea stiam eu pe atunci, ce inseamna cu adevarat, marea. Si nici distractia printre studenti plini de nonconformism si dornici sa sparga limitele impuse.

Caci in acele vremuri triste si cenusii, vacanta in acest loc, insemna altceva decat oriunde in Romania. Insemna putina libertate, putin teribilism asumat, putina ( sau mai multa ) sfidare a normelor sociale ale regimului, pentru ca acolo, lesa era mult mai lunga…

Pentru ca pe atunci, Costinestiul era cu totul altul, decat cel de azi. Iar azi sunt cuprins de o dulce-amaruie nostalgie, stiind ca nu-l mai pot ( deocamdata ) revedea.

Cand faceai rost de bilete pentru vreo cincisprezece zile, in tabara de acolo, simteai ce inseamna tineretea, inteligenta, spiritul, prietenia si – poate chiar dragostea. Ma rog, dragostea de-o vara…

Plecai cu bani putini in buzunar si daca aveai norocul, te intorceai inapoi cam tot cu atat. Pentru ca totul era ieftin, cheltuiala prea multa – nu prea era, dar camaraderie si spirit de solidaritate – din plin !

Dupa o noapte dormita greu, in fund, in vagonul ce te ducea vreo 12 ore spre mare ( azi face 16, de la mine din urbe ), faceai coada de cateva ore la cazare, unde iti primeai bonurile de masa la cantina si-un tichet de cazare, apoi erai repartizat la una dintre casutele de piatra ( sau de lemn ), unde aveai norocul ( si privilegiul ) sa dormi cu inca vreo 5-6 alti colegi, la comun.

Asta daca dormeai…

Eram studenti saraci – mergeam in gasca la mare, in trenuri mizere si aglomerate, cu o chitara dupa noi, un casetofon portabil si cateva walkman-uri cu hiturile preferate.
Dormeam inghesuiti, la clasa a 2-a, o noapte intreaga si poshteam sticle de votca. Dimineata, dupa ce trenul pleca din Baneasa, ne trezeam buimaci si mahmuri, ne repezeam la fereastra si deschideam geamul rapidului, sa simtim aerul rece al Baraganului. Vedeam pe geam solul ( kastanoziomul ) negru, uscat si aspru al Dobrogei si colinele ce se iveau intre Cernavoda si Medgidia, dupa ce treceai Dunarea.
Dupa Murfatlar, spre Valu lui Traian si Palas, trenul mergea paralel cu Canalul si la fereastra trageam aer adanc in plamani, pentru ca parca incepeam sa simtim in nari, aerul sarat al marii.

Ori, doar asa ni se parea, prin autosugestie.

Atunci intram in sevraj. Abia asteptam sa vad marea. dupa ce trenul parasea Constanta, mare care se ivea in albul cetos al diminetii, imediat dupa Port.
Intotdeauna am prins-o linistita, ca un lac, fara valuri. Soarele ne orbea mereu, caci era imediat dupa rasarit si ne batea direct in fata, reflectandu-se orbitor, din luciul marii.
Vedeam in larg – si le priveam fascinat – vapoare, barci pescaresti ce aduceau pentru cherhanale, pestele proaspat, cu pescari slabi si maronii la piele.

Pentru ca pe atunci, fiind tanar, timpul nu iti ajungea. Dupa plaja si baia de dimineata, infulecai o gogoasa, un covrig sau un langos, stropit cu bere, iar apoi mergeai la Disco Ring, sa bei alta bere si o cafea si sa tragi un dans costumat sumar, fara pretentii – doar in slip, sort si slapi.

Apoi, dupa plaja si baia obligatorie in mare, te duceai cu cartela de masa, pentru pranz, la cantina studenteasca, sa halesti un copan de pui cu un pireu apos, sau acelasi macou marinat full de oase, care ti se dadea invariabil, pe considerentul: „nici o masa fara peste, nici un peste fara oase”. Si tin minte cum odata, m-am dat „strain”, vorbind in sarba cu prietenul meu, ca sa ne creada turisti straini si sa fim serviti mai bine…

De mancat – nu conta, mancam cand ne aduceam aminte si daca aveam ce. Peste sa fie. Si aveam, in principal guvizi prajiti, cu mamaliguta si mujdei dobrogean. Sarmuzac !!! Iute, da’ bun al dracu’ !…
Cand si cand, delicatesa ! – cate o bucata de crap, cu pielea crocanta si grasime fina, „dulce”, placuta la gust, alaturi de-un Murfatlar alb si rece. Parca niciunde nu are pestele un gust atat de bun, ca la mare. Sau, iarasi, poate doar mi se parea …

Dupa pranz – o noua tura de plaja pana ti se inrosea pielea si aveai nevoie de iaurt de/pe spate, bateai plaja dintr-un capat in altul, de la Golful francez, pana la nudistii de langa epava ajunsa simbol, apoi incepea cu adevarat, distractia de seara: dupa cina luata in fuga, la aceeasi cantina, trageai un dus rapid, te aranjai cu freza si fason, la tinuta ta cea mai misto si mergeai la vreun spectacol la Teatrul de Vara, unde mereu era ceva de vazut: fie Divertisul, cu Gyuri Pascu ( avea si o piesa misto, Gyzzy, prin 86 ) si Toni Grecu in forma maxima, fie un Andries cu versuri subversive, fie un Mircea Vintila, fie un Johnny Raducanu cazat la Forum, fie o Vacanta Mare la inceputurile ei cu bun gust, fie vreun Doru Octavian Dumitru la inceputuri, fie vreun spectacol de teatru studentesc, un stand-up comedy, un concert rock, sau gala de jazz.

Dupa asta, ajungeai inevitabil la discoteca de seara – tot la Ring, sau, daca erai in bani, la uluitoarea si fitzoasa Vox Maris ( cu dotare de top, pentru sunet si lumini ), unde ti se dadea o consumatie obligatorie, in pretul biletului – un 50 de Cinzano, un Martini, sau o Riccadonna, ori macar o bere, fumand important si plin de impresii, un Kent sau un Marlboro strans cu greu si pregatit cu grija, de acasa, doar pentru mare…

La Vox, cam toti baietii veneau cu camasi albe, pentru ca luminile de cuart ale instalatiei, sa straluceasca puternic pe camasa, in contrast strident cu pielea bronzata.

Fetele se aranjau cu cate o ora inainte – faceau coada la baie, ori in casuta, in fata oglinzii: se machiau, se aranjau unele pe altele, isi puneau rochite si bluze sexy si indraznete, blazere de seara, pantofii erau cu toc cui, sau cu talpa ” de crep ” ( devenise o moda pe atunci, nu stiu de ce ) si isi dadeau cu sclipici pe piele. Iar acela lumina feeric si hipnotic, in bataia multicolora a neoanelor discotecii.

Seara, tarziu, o sfarseai in gasca, la discoteca saracilor, aproape de plaja, cu o sticla de alb de Murfatlar, sau chiar pe plaja, la Obelisc, ori la lumina vreunui bec chior, langa unul cu chitara, cantand hituri pana spre dimineata…
…

Insa spiritul Costinestiului, l-au tinut, fara indoiala, blatistii, care mancau pe sest, intrand pe la iesirea cantinei, unde primeau un rest de ciorba de la bucatarese, sau vreun copan de pui ramas de la altii si doarmeau pe blat, in camera cu colegi si prieteni, sau pe casute, sus, pe acoperis, la adapostul Militiei care facea razii. Sau chiar pe plaja, in saci de dormit improvizati, ori chiar pe patura, inveliti doar cu lumina lunii. Ei au fost inima statiunii si ei formau atmosfera propice aventurii si nonconformismului sfidator, nu cei cuminti si regulamentari.

Ei erau cei mai simpatizati si cei mai curajosi. Si cei care dadeau tonul, in toate.
Ii invidiam, pentru ca pareau cei mai indrazneti, aveau un sejur plin de aventura, adrenalina, pericol si – inevitabil – puneau mana pe fetele cele mai frumoase…

Nu se facea sa nu ajuti un blatist, asa cum puteai, dupa posibilitati: cu un bon de masa, sau cu o portie impartita pe din doua, cu o gazduire pe sestache, cu o tigara, sau macar o bere. Era in codul de onoare al statiunii, sa fii solidar cu suferinta lor, iar ei erau priviti ca niste temerari, care pacaleau autoritatile comuniste. Era, fara indoiala, un spirit de fronda…

Costinestiul, pe atunci, era plin de spirit. Era o stare de spirit ! Spirit pe care nu l-am mai regasit niciodata, nicaieri. Si o provocare a mintii intr-o oaza de tinerete si nonconformism.

In plus, era plin de un farmec anume, aparte, inteligenta si de bun gust, toate adunate laolalta. Era o oaza de noutate si libertate, mult mai multa libertate, decat in cenusiul cotidian de peste an, al localitatii de unde erai. Era un loc tolerat si chiar incurajat, al tineretii, distractiei si veseliei. Pentru ca era format din elitele recunoscute ale generatiei tinere de atunci.

Acolo se glumea mult, se radea, se facea misto, se faceau schimburi culturale intre studenti, se formau gusturi, se tranzactiona muzica, discuri sau casete, benzi de mag, albume, se aflau noutati in materie de muzica, tehnica sau moda, se schimbau opinii despre gusturi muzicale si tendinte si in general acolo se dadea tonul topurilor muzicale de mai tarziu. Iar daca erai ascultat pe plaja, la Radio Vacanta, promovat si popularizat de un Andrei Partos, acel guru al muzicii libere, succesul iti era garantat.

Cam tot ce era mai bun in materie de artisti, sosea vara, la Costinesti, ca sa-si faca reclama. Ca sa fie ascultati, dar mai ales, vazuti si (re)cunoscuti. Eventual, a se lansa…

Tineri actori, poeti, scriitori ( era si o Gala a tinerilor scriitori, alta a Filmului pentru tineret, un festival de jazz, o gala Folk si alta de blues, incat nu stiai unde sa te mai imparti ), cantareti, pictori, caricaturisti, umoristi – cu totii soseau invariabil, vara, in acel taram al tineretii.

Acolo, la Teatrul de Vara, am prins lansarea albumului Holograf III ( pe care i-am vazut, uluit, la Teatrul de Vara, in rest ei cantand la restaurantul de la Forum ) si concertul lui Gyuri Pascu, cu noul hit – Ghizzy, acolo l-am vazut pe Cristi Minculescu abtiguit, sprijinit de o boxa si ascunzandu-si sticla de votca in spatele tobei mari, la Perla Marii, unde canta Irisul, iar la Terasa Tineretului, Fata din Vis facea furori, alaturi de un Compact cu un Paul Ciuci in forma.
Si tot acolo o puteai vedea pe Nina Cassian facand plaja la nudisti, departe, spre epava.

Am prins a doua tura de august, perioada cea mai „plina” in evenimente – dupa 15, pana la sfarsitul lunii. 15 zile de uitare si abandon, in statiunea care nu dormea – un loc devenit in timp, foarte drag mie…

In aceasta perioada, era cea mai mare distractie, totul culminand cu concursuri de Miss, jurizate de Malaele, sau ( mai ales ) cu mult asteptatele Serbari ale Marii, unde Neptun sosea din mare insotit de trident si alaiul de vestale, deschizand o saptamana de ras si voie buna.

La acele Serbari, care durau cateva zile bune, se faceau concursuri si jocuri, care mai de care mai nevinovate, mai ciudate si mai haioase, incepand de la concursuri de catrene, calambururi sau poezii ( scrise, uneori, pe frunze, ori pe foite de tigara ), de literatura, de imitatie, de inot, ori maratoane de table, de stat in barna si par ( cu premii ! ), de alergat in sac, de tras coarda, sau fotbal cu prietena in carca, apoi prietena cu baiatul in spate, iar amfitrion era Toni Grecu in verva si spirit.

Se faceau glume cu subinteles si substrat socal-politic, se bagau soparle inteligente si se juca, mereu, la doua capete.

O avalansa de buna dispozitie si haz nebun, totul pe muzica misto, mixata la Radio Vacanta…

Sigur, azi toate acestea pot parea naive si caduce si sunt cu siguranta, depasite, pentru ca traim intr-o alta lume si-n alte vremuri, insa pe atunci faceau deliciul celor tineri, iar fetele se prindeau si ele in joc si antren, in hazul si glumele tuturor.

Insa acolo se faceau cunostinte, se construiau si se legau prietenii, sau chiar relatii de iubire, unele mai lungi, altele… doar de o vara, traite pe plaja, sau in plimbarea de seara, pe faleza, inspirand aerosolii marini in compania celui drag, cunoscut atunci.

Am mai povestit asta, dar o repet: rasaritul cu raza lui verde, ne prindea intotdeauna pe stabilopozi, in brate cu o fata fara chip si nume, doar cu miere pe buze…