Am fost să văd ce-au fost în stare să le facă oamenii altor oameni. Și m-am cutremurat.

Dacă ești un cetățean cât de cât sănătos la cap, nu ai cum să vizitezi Auschwitz și să pleci de-acolo fără să simți cum te apasă pe suflet modul inuman în care și-au găsit sfârșitul toți oamenii ăia.

După ce ai petrecut patru ore cu poveștile unor oameni care nu greșiseră cu nimic în afară de a se fi născut în vremuri nepotrivite, nu ai cum să ieși pe porțile alea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ca să fie lucrurile și mai aproape de durerea celor de-acolo, a fost înnorat, cu un cer gri și cu multă ploaie. De fier să fi fost și tot simțeai în aer cenușa celor duși.

Vă spun cinstit, eram ferm convins că n-o să mă impresioneze. Da, ok, știam că voi empatiza, că doar nu sunt psihopat, dar puteam să pariez pe orice că nu-mi va crește pulsul nici măcar cu o bătaie. Aș fi pierdut pariul.

Prima oară mi-am simțit inima bătând în timpane când nici nu intrasem bine în atmosfera fostului lagăr. Ne pregăteam să intrăm în una dintre clădiri, când am citit deasupra ușii: „extermination”. Fmm, cine plm erați voi ca să aveți dreptul să exterminați?

În timp ce mă plimbam stupefiat printre rămășițele ororilor, mi-a trecut prin cap un gând. Era război, oamenii oricum mureau pe front și sub bombardamente, dar naziștilor nu le-a fost suficient, au mai inventat o metodă să mai curme câteva milioane de vieți. Nu, n-am scris greșit „câteva milioane”, că doar la Auschwitz au murit peste 1,5 milioane.

Nu ai cum să te gândești la altceva când vezi cu ochii tăi grozăviile despre care citiseși doar în cărți sau le văzuseși în filme. Te miști ca un zombie de la o clădire la alta și-ai vrea doar să se termine mai repede. Nu poți nici să pleci, pentru că vrei să știi, vrei să vezi cu ochii tăi ca să înțelegi cum arată durerea a milioane de oameni.

Apropo, știați că oamenii din camerele de gazare mureau sub formă de piramidă? Gazul toxic era mai greu decât aerul, prin urmare umplea camera de gazare de la podea spre tavan. Rezultatul era că cei mai slabi mureau înainte să li se umple plămânii cu Zyklon B, călcați în picioare de cei mai puternici. În căutarea unei ultime guri de aer, urcau cât mai sus călcând și zdrobind tot ce era sub ei.

Îi lăsau până nu se mai auzea nici un zgomot și intrau să-i scoată, să-i bage la crematoriu. Nu știu cum puteai să mai rămâi sănătos la cap și la suflet după ce asistai la așa ceva.

Știți de ce au început să-i gazeze? O să vă crească tensiunea dacă vă spun, așa cum mi-a crescut și mie. Pentru că gloanțele erau scumpe, de-aia. Plus că le trebuiau pe front.

Îl auzi pe ghidul ăla vorbind și-ți dai seama că de data asta nu mai citești o carte, de data asta ești chiar acolo unde s-au întâmplat toate.

După care o bucată din sufletul meu a murit când am văzut obiectele personale ale detinuților. Zecile de mii de obiecte personale, fiecare dintre ele simbolizând o viață care a fost luată.

Au fost și locuri în care n-am avut voie să fotografiem și să filmăm. Pot să înțeleg de ce, erau munți de păr uman împletit și piele. De om. De oameni ca mine și ca voi, oameni pe care niște scelerați au considerat că e mai bine să-i extermine.

La camera cu lucrușoare de copii am simțit c-o iau razna. Și nu doar eu, pe fețele tuturor de acolo se simțea același lucru. Cum să iei vieți de oameni mici, CUM? Și DE CE?

Auschwitz te marchează pentru toată viața.

Nu știu ce să vă mai spun. Mi-e foarte greu să scriu, dacă aș putea să aleg să-mi șterg ziua asta din memorie, probabil c-aș face-o. Nu știu sigur, așa gândesc acum, la cald.

Singura parte bună a zilei de ieri a fost că și-a revenit piciorul. Nu complet, dar e infinit mai bine și a rezistat cu brio la cei peste 10.000 de pași făcuți la Auschwitz.

Am făcut un video, îl aveți mai jos. Să nu vă așteptați la cine știe ce calitate, e făcut de mine cu telefonul și editat cu abilitățile mele care tind către zero. Dar este fix cu ce-am rămas eu după ce mi-am lăsat o bucățică de suflet la Auschwitz Birkenau.

P.S. Am vrut să las pe video sonorul original, pentru că pe multe dintre cadre se auzeau ciripind păsărele. Lucru care contrasta extrem de puternic cu cenușiul si tristețea fostului lagăr. Până la urmă nu l-am lăsat, că pe alte cadre se auzea ghidul vorbind și ni s-a spus de la început că nu avem voie să-l înregistrăm.