Pe vremea când eram eu copil și ulterior adolescent se întâmpla următorul fenomen care între timp aproape a dispărut de tot: ieșeam în fața blocului.

Vară, iarnă, primăvară, toamnă, nu conta, noi ieșeam în fața blocului și stăteam de vorbă cu orele. Nici nu prea aveai ce să faci altceva pe vremea aia, așa că ieșeam și socializam, doar că pe vremea aia nu știam că-i zice așa. Erau seri de vară când ieșeau în fața blocului absolut toți copiii și adolescenții din bloc.

Unul dintre subiectele predilecte, care revenea sistematic, era călătoritul și cât ne-ar plăcea tuturor să ne urcăm în mașini mișto și să mergem să colindăm prin Europa.

Mai mult ca sigur nu era întâmplătoare această dorință și se lega de faptul că noi nu aveam nici mașini mișto, nici dreptul să călătorim. Dar chiar dacă le-am fi avut, tot degeaba, că nu se găsea benzină. Cum să călătorești când tu aveai cotă de 20 de litri de carburant pe lună?

Țin minte că ne ofticam foarte tare când îi vedeam pe cehoslovaci și pe polonezi trecând încolonați spre litoralul nostru, în Skodele lor și în Fiaturile lor Polski, în timp ce la noi nimic din toate astea nu era posibil.

Mașini aveam, că Dacia noastră era mult peste Fiat 126 și Skoda 100S, dar nu aveam libertatea lor și, după cum ziceam, nici benzină să punem în rezervoare. Să nu uitați niciodată că în țara asta s-a ajuns să se circule cu mașina pe sistemul o duminică numerele impare și o duminică numerele pare, din cauză de lipsă benzină.

În condițiile astea, cum să nu fi visat cu toții că vrem să călătorim cu mașinile prin Europa?

Capacul mi l-a pus, în vara lui ’85 sau ’86, fiul unor vecini de la parter care emigrase în Suedia. A venit în vizită la ai lui, la volanul unui Volvo V70 nou-nouț. Când a parcat mașina aia la noi în fața blocului, mi-am zis că nu văzusem în viața mea ceva mai tare.

Și nu numai eu, toți băieții de la bloc trăiau aceeași senzație și toți ne întrebam cum o fi să vii de la capătul lumii cu mașina, trecând prin toată Europa. Cât i-am invidiat p-ăia doi copii blonzi care au coborât de pe bancheta spate a Volvoului.

Am povestit toate astea ca să înțelegeți de ce pentru mine nu există ceva mai mișto decât călătoritul cu mașina. Pur și simplu nu există. Pentru mine ăsta este visul dintotdeauna devenit realitate. Ce poate fi mai frumos decât să ți se îndeplinească lucrul la care visai cel mai tare încă de pe când erai copil și adolescent.

Dacă am avea cum să trăim din călătorit (mă refer la toți patru, că nu sunt singur pe lume), jur că doar asta am face, am fi tot timpul pe drumuri. Dar, după cum bine știm cu toții, nu se poate, așa că trebuie să mă mulțumesc cu micile mele excursii din timpul verii.

Adică fix ce se întâmplă acum, când citiți asta, pentru că fratele vostru v-a ascultat sfaturile și merge să viziteze și Polonia înainte de Euro.

După ce v-am citit toate comentariile, m-am hotărât să rămân pe orașele pentru care optasem inițial: Cracovia, Varșovia și Gdansk. Mi-aș fi dorit mult să ajung și la Wrocław, că și despre ăsta ați scris numai de bine, dar efectiv nu-mi ajunge timpul să fac tot ce mi-aș dori.

Mi-am luat deja bilet la Auschwitz, sper să mă țină sufletul și nervii să-l pot vizita.

Înainte să închei, o să vă mai spun ceva ce n-am mai zis niciodată. Există un moment pe care îl aștept încă din momentul în care m-am hotărât unde va fi următoarea călătorie. Este momentul ăla care-mi face pielea de găină și-mi inundă tot corpul cu adrenalină.

Este atunci când mă opresc la una dintre cele trei benzinării din cartier, fac plinul, îmi cumpăr un suc și ceva de ronțăit, după care mă pun la volan, pornesc motorul și setez pe navigație destinația finală a zilei.

Ăsta e momentul pe care-l aștept încă de pe când m-am hotărât unde o să plec, pentru că ăsta e momentul în care știu că începe. Și nimic nu se poate compara cu el.

Atât pentru azi, ne auzim după ce ajung la Oradea. Eram hotărât să merg la Cracovia dintr-o bucată, după care mi-am zis că sunt în vacanță, deci unde mă grăbesc? Așa că voi dormi la Oradea.

P.S. Azi nu avem Iulia.

sursa foto: freepik.com