Prima parte

Prieteni, oameni buni, fraților, dacă ați simțit vreodată în viață o emoție cât de mică datorată jocului de fotbal, atât vă zic: mergeți să vedeți „În inima Naționalei”.

Am fost vineri să-l văd și trebuie să recunosc că m-am dus cu așteptări zero, m-am dus mai mult pentru că mă plictiseam acasă.

Am intrat la film și din minutul 1 până în minutul 102 am avut piele de găină. Nu exagerez, nu glumesc, nici măcar nu credeam că e posibil, dar fix așa mi s-a întâmplat.

Iar la secvențele meciului cu Elveția, din deplasare, nu doar c-am avut piele de găină, dar la golul de 2-2 s-a făcut curent în sală și-a început brusc să bată vântul. Ce chestie, am piele de găină și acum când scriu…

N-am mai văzut niciodată filmări needitate din vreun vestiar de fotbal, nu știu cum își motivează alți antrenori jucătorii, dar după documentarul ăsta pot să zic c-am înțeles măcar parțial de ce băieții de la Națională declară c-ar merge și-n foc pentru Edi. Mă motiva pe mine, în fotoliu, și-mi ducea pulsul în 200, d-apăi pe ei.

Nfine, mergeți să vedeți „În inima Naționalei” și va promit eu că n-o să vă pară rău.

Partea a doua

Pentru că ziua nu se putea încheia atât de mișto, imediat după am intrat să văd și „Nasty”. N-aveam niciun gând de genul, dar începea exact când am ieșit de la celălalt și mi-am zis „ok, hai să vedem”.

N-aveam chef pentru că citisem mult despre documentarul lui Giurgiu, au fost o grămadă de oameni la lansare, oameni care n-au mai contenit cu laudele după. Treabă care îmi displace teribil și care la mine are efectul contrar: nu mai vreau să văd respectivul film.

Și de data asta instinctul meu a fost bun, ar fi trebuit să-mi văd de treabă și să mă duc spre casă.

Ok, nu contest că documentarul e foarte bun, dar, din păcate, mie mi-a reconfirmat un singur lucru: că Ilie Năstase o fi fost el geniu, dar a fost și mitocan nesimțit încă de tânăr. De altfel, n-ai cum să fii mitocan la bătrânețe dacă n-ai fost așa dintotdeauna.

Treabă pe care „Nasty” mi-a și confirmat-o pentru a mia oară, chiar dacă e făcut în așa fel încât să-l glorifice pe Năstase și pare doar un laudatio de 107 de minute.

Îmi pare rău, dar eu nu halesc nimic din: „da, o fi fost nesimțit și mitocan pe teren, dar era și geniu”. Îmi pare rău, dar cred c-ar fi fost în continuare geniu și fără accesele de meltenism pur.

Ca să înțelegeți și mai exact ce zic: din cauza lui Ilie Năstase s-a schimbat regulamentul jocului de tenis. Mai precis, din cauză că arbitrii s-au trezit în situația că nu au cum să reacționeze la maimuțărelile lui, au fost introduse și reguli care țin de conduita jucătorului.

Nu existau până la Năstase, nu era nimic prevăzut în regulament pentru jucătorii de tenis care înjură publicul sau arbitrii, care se maimuțăresc în fel și chip, care te fac să te simți jenat când îl priveai. Da, da, știu că publicul îl iubea, ar fi fost culmea să nu. Când naiba n-a iubit publicul circul și, implicit, pe circari?

Repet, nu contest jucătorul genial de tenis care a fost Ilie Năstase, dar mă dezgustă puternic toate așa-zisele lui „capricii” și „frivolități”. Nu, fraților, alea nu erau nici capricii, nici frivolități, era mitocănie pură. Dacă arbitrii din anii ăia ar fi avut pe ce bază să-l ardă, astăzi nu mai exista niciun documentar care să-i glorifice nesimțirea lui Năstase. Garantat.

Și nu, în niciun univers cunoscut sau necunoscut, nesimțirea și mitocănia nu sunt frivolitate și capricii. Pentru că NU SUNT.

P.S. „Nasty” e și pe Max (fostul HBO Max), treabă pe care n-o știam când am plătit biletul la cinema, că nu-l mai plăteam.