În primul și-n primul rând sper că stați jos când citiți asta, pentru că n-o să știți de unde v-a lovit.

Gata? V-ați așezat? Bun, acum să purcedem.

Eu și matematica am hotărât să ne despărțim definitiv pe undeva pe la începutul clasei a șaptea, atunci când, fără să mă consulte nimeni, în viața mea au început să intre șirurile, logaritmii și locurile geometrice. Pe toate le-am considerat un afront personal și un atac la adresa bunului-simț în general, așa că am refuzat cu obstinație să iau parte la așa ceva.

Partea proastă e că trebuia să merg totuși la școală, așa c-am continuat să trăiesc și să trec clasa din ceea ce profesorii numeau „brânză bună în burduf de câine”, adică din faptul că mă ducea capul.

Ulterior, după ce-am ajuns la liceu, asta n-a mai fost suficient pentru că lucrurile s-au complicat la cu totul alt nivel. Șirurile sau logaritmii erau acum niște dulci amintiri, orele de matematică deveniseră pentru mine sinonime cu a învăța chineza, toți foloseau în jurul meu niște cuvinte pe care nu că nu le înțelegeam, dar păreau venite dintr-un univers paralel în care eu, personal, n-aveam acces.

Totuși, pentru că trebuia să trec clasa cumva, aveam o armă secretă care lovea năprasnic. Colegul meu de bancă (salut, Remus) trebuia să facă două teze la matematică în fiecare trimestru: pe-a lui și pe-a mea. Era singurul mod prin care la sfârșitul anului media mea la matematică nu mă trimitea să-mi dau corijența.

Sper că e de la sine înțeles că din secunda în care am terminat liceul, n-a mai existat vreo interacțiune a mea cu matematica. Știu să fac operațiile de bază, se pare că n-am avut mai mult de atât ca să ajung la 51 de ani fără să mai am vreodată nevoie de matematică. Practic, eu am fost exemplificarea pe viu a glumei ăleia celebre: „a mai trecut o zi în care n-am avut nevoie de teorema lui Pitagora”.

Acum, că aveți tabloul complet, vine lovitura despre care vă vorbeam mai sus, sper că sunteți pregătiți.

Aseară, de la un anumit moment încolo, a început să crească nivelul decibelilor din casă. Se ciondăneau fetele (toate trei), treabă care-mi displace profund când se întâmplă pe tonalități înalte, pentru că de obicei mă prinde în momentele foarte tensionate ale vreunui serial.

Nu poți frate să stai cu sufletul la gură pentru personajul principal, când lumea se ceartă în jurul tău, ăla nu mai e serial, e chin. Așa c-am făcut ce-ar fi făcut orice cetățean sănătos la cap: am pus pe pauză și-am așteptat să se termine scandalul.

Doar că, ce să vezi, scandalul nu se mai termina. Am așteptat atât de mult să înceteze, c-am fost nevoit să opresc de tot serialul. Nimic, fraților, în cealaltă parte a casei se vorbea tot pe ton ridicat.

Pentru că situația n-avea cum să mai continue în acest mod, până la urmă am fost nevoit să mă ridic de pe canapea și să mă duc să văd de ce nu se poate vorbi mai încet în casa asta? Chiar așa, nu mai avem niciun pic de respect pentru oamenii care vor sa se odihnească? Suntem animale, ce naiba?

Așa se face c-am aflat motivul scandalului: tema la matematică a fetelor. Pe scurt, habar nu aveau să rezolve exercițiile care le fuseseră date ca temă pentru acasă, iar acum maică-sa le reproșa că n-au fost atente la clasă, de-aia nu știu să le rezolve. Probabil credea că dacă le ceartă dintr-odată or să știe să rezolve nenorocita aia de temă sau ceva.

Scurtă paranteză. Mara este matematicianul familiei. Ei i-a plăcut matematica în școală, ea a mers pe la olimpiade și alte căcaturi de gen, ea își aduce aminte cu ce se mănâncă ecuațiile și alte manțocării cu multe cifre, prin urmare subiectul „fete + matematică” era responsabilitatea ei exclusivă. Am închis paranteza.

Cam aceasta este explicația pentru care atunci când am văzut că nici Mara nu știe să rezolve tema copiilor, s-a activat în mine spiritul de vânător ancestral. Prin urmare, așa cum cândva strămoșii mei ieșeau în zori din peșteră și se întorceau seara cu mamutul vânat pe care i-l dădeau femeii să-l gătească, așa m-am ridicat și eu de pe canapea, am pus mâna pe creion și m-am așezat la birou hotărât să nu mă ridic de-acolo decât după ce îmi dau seama cum se poate rezolva rahatul ăla de temă.

Ca idee, tema era fix cea din imaginea de mai jos, trebuiau rezolvate punctele 38, 39 și 40, cele pe care le-am pus eu în chenar roșu.

Și-am reușit, prieteni. Eu, Mihai Vasilescu, omul care a atins ultima oară un manual de matematică acum mai bine de 30 de ani, am reușit să demonstrez că numerele alea sunt divizibile cu 17, 33 și 31.

De undeva din străfundurile minții mele s-au ridicat la suprafață cuvinte cărora le uitasem de mult înțelesul, precum „descompunere” sau „factor comun”. Nu mă întrebați cum și de ce a fost posibil, cert este că după câteva momente de derută profundă, m-am trezit că încep să rezolv mizeriile alea de exerciții. Și le-am rezolvat pe toate trei. În jumătate de oră de când mă ridicasem de pe canapea, tema era făcută.

Lasă că rar în viață m-a încercat un sentiment de satisfacție mai mare, dar, fraților, ar fi trebuit să fiți de față când am început să le explic fetelor cum se rezolvă. După ce-au înțeles, am aruncat disprețuitor creionul pe unul dintre birouri, în timp ce ele se uitau la mine ca la un zeu ce sunt.

Pe când ieșeam din cameră, le-am dat decisiva:

– Dacă aveați impresia că sunt vreun prost, tocmai v-am demonstrat că nu sunt.

Da, ar fi trebuit să le vedeți fețele, oameni buni, m-au pus pe un piedestal de pe care cu greu voi mai putea fi dat jos. Mai ales că n-am niciun gând să renunț la glorie făcând greșeala de începător să le mai ajut vreodată la temele la mate. Să-mi prind urechile în cine știe ce ecuație de gradul cinșpe și să se ducă ulii de suflet tot capitalul meu de imagine? Niciodată!

Bine, e posibil ca tot planul meu sa cadă dacă se va întâmpla lucrul la care mă aștept să se întâmple foarte rapid. Mai mult ca sigur e chestiune de zile până mă vor suna cei de la NASA să-și ceară scuze că m-au ignorat atâta timp și să-mi facă o ofertă pe care să n-o pot refuza.

Vedem. Mă mai gândesc dacă o accept, că nu-mi place deloc mirosul ăla de kerosen sau ce folosesc pe post de combustibil pentru rachete. Ce folosesc încă, până ajung io acolo să-i scot din rahat cu tehnologiile lor depășite.

Acestea fiind zise, sunt extrem de curios câți dintre voi pot să rezolve un exercițiu dintre cele trei, fără să fie profesori de matematică, fără să sune vreun profesor de matematică, fără să se uite pe google (deși asta nu știu cum ar putea ajuta) și fără să-și întrebe copiii elevi de gimnaziu. Foarte-foarte curios sunt.