Costin, zis și Jepatu’, era singurul băiat din cartier care avea ghete de fotbal. Ghete de fotbal adevărate, din piele, cu crampoane si șireturi lungi, cum mai vedeai doar pe la televizor când jucau Steaua cu Dinamo.

Bine, ca să fiu corect, Costin avea și jambiere, tot adevărate, tot ca ale fotbaliștilor, le văd și acum în fața ochilor: verzi, cu o dungă lată albă fix sub genunchi. Dar pentru jambiere nu-l invidiam cum o făceam pentru ghetele de fotbal. Până la urmă, erau doar niște șosete mai lungi și mai groase, dacă voiam neapărat îmi făceam și eu unele prin casă, dar crampoane în talpă n-aveam cum să-mi pun orice aș fi făcut.

Jepatu’ era mai mare cu vreo trei ani, dar asta nu-l împiedica să vină să joace din când în când fotbal cu noi. De obicei apărea după ce echipele erau deja făcute și începuse meciul. Ca un zeu ce era, nu-l interesau amănunte din astea sordide.

Venea la marginea terenului călcând pe crampoane ca pistolarii din westernurile pe care se mai îndura partidul să ni le dea marți seara, la „Cinemateca” (habar n-aveți ce e Cinemateca, este?).

Stătea o vreme așa la gard uitându-se la noi cum jucăm, după care întindea un deget și decidea imperial:

– Intru la ăștia că sunt mai slabi.

Moment în care toată echipa adversă crăpa de ciudă că intra Jepatu’ la ăilalți.

Și începea magia. Era un adevărat spectacol să-l vezi pe Jepatu’ cum prelua mingea, cum pasa sau cum șuta cu ghetele lui cu crampoane. Nu sunt convins, dar trăiesc cu impresia că uneori chiar ne mai dădeam la o parte ca să-i putem admira în voie ghetele. Ce să mai, recital fotbalistic în toată puterea cuvântului.

După care, într-o zi de toamnă ca oricare alta, o zi care nu anunța deosebită în niciun fel, s-a întâmplat nenorocirea.

Eram toți la fotbal, venise și Jepatu’ care juca la ăilalți. Dar noi îl aveam pe Adiță, de la doi, sau cum îl știam toți: Crocu’.

Crocu’ nu era vreun mare fotbalist, da’ era genul ăla de băiat mai înalt și mai solid decât toți ceilalți de pe teren. Plăvan și modest, Crocu’ știa una si bună: stau în apărare, dacă trece mingea, nu trece și omu’. Era greu să bați echipele în care juca Crocu’.

Pentru că Crocu’ mai avea un avantaj deloc de neglijat: o singură pereche de bocanci, dar ce bocanci. Maro, de armată, cu talpă neagră și groasă, extrem de zimțată. Erau vestiții bocanci de vânători de munte, singura pereche de încălțări pe care o purta Crocu’. Nu-l vedeai niciodată în altceva, indiferent că se ducea la școală, la țară, sau venea la fotbal.

Nu pot să bag mâna in foc, dar cred că și când a plecat la facultate, Crocu’ s-a dus tot în bocancii lui indestructibili.

Atunci, în ziua fatidică, Jepatu’ se îndrepta rapid către careul nostru când i-a ieșit în cale Crocu’. O contră banală la minge și inevitabilul s-a produs. Talpa grea și zimțată a ghetelor lui Crocu’ s-a înfipt în pielea moale și catifelată a ghetelor de fotbal. Vă zic, parcă s-a oprit și timpul în loc când s-a produs impactul.

– Fault!, a strigat Jepatu’ cât l-au ținut plămânii și s-a așezat în fund, pe teren, să constate daunele.

DE-ZAS-TRU! O ditamai gaura se căsca la îmbinarea dintre talpă și piele. Și asta nu era tot, că pielea s-ar mai fi putut repara, o duceai la cizmar, făceai ceva, dar talpa, fraților, era sfâșiată până la jumătatea ghetei.

Nu mai țin minte dacă era gheata dreaptă sau stângă, dar nu mai avea niciun fel de importanță: răul fusese produs. Ne venea nouă să plângem, darămite lui. Am și acum în fața ochilor imaginea cu Costin, zis Jepatu’, plecând de pe teren cu lacrimi în ochi, cu o gheată în picior și cealaltă în mână.

În ziua aia a fost ultima oară când l-am văzut pe Jepatu’ pe un teren de fotbal. Nu știu dacă mai juca, dar la noi n-a mai venit niciodată. Prea mare fusese umilința. Cred că l-a urât din tot sufletul lui pe Crocu’, cu bocancii lui de vânători de munte cu tot.

Sunt măcar 35 de ani de când s-a întâmplat, dar n-am uitat niciodată povestea asta. Nu că n-am uitat-o, dar de fiecare dată când văd pe câte cineva în echipament de fotbal, cu ghete și jambiere, imediat mă gândesc la Jepatu’. Câtă dramă, prieteni, pentru o pereche de ghete de fotbal care în zilele noastre se găsesc efectiv pe toate drumurile.

Altfel, la voi la bloc cum îi chema pe Jepatu’ și Crocu’? Să nu-mi spuneți că nu-i aveați, că nu va cred. Măcar pe băiatul care avea minge de piele Artex și care juca tocmai din cauză că era singurul care avea minge, și tot trebuie să-l fi avut. N-aveai cum să nu-l bagi sau să-l superi, că-și lua mingea și se căra în casă. Îl aveam și noi, îl chema Pieptene și nu era poreclă.

sursa foto: freepik.com