Costin, zis și Jepatu’, era singurul băiat din cartier care avea ghete de fotbal. Ghete de fotbal adevărate, din piele, cu crampoane si șireturi lungi, cum mai vedeai doar pe la televizor când jucau Steaua cu Dinamo.
Bine, ca să fiu corect, Costin avea și jambiere, tot adevărate, tot ca ale fotbaliștilor, le văd și acum în fața ochilor: verzi, cu o dungă lată albă fix sub genunchi. Dar pentru jambiere nu-l invidiam cum o făceam pentru ghetele de fotbal. Până la urmă, erau doar niște șosete mai lungi și mai groase, dacă voiam neapărat îmi făceam și eu unele prin casă, dar crampoane în talpă n-aveam cum să-mi pun orice aș fi făcut.
Jepatu’ era mai mare cu vreo trei ani, dar asta nu-l împiedica să vină să joace din când în când fotbal cu noi. De obicei apărea după ce echipele erau deja făcute și începuse meciul. Ca un zeu ce era, nu-l interesau amănunte din astea sordide.
Venea la marginea terenului călcând pe crampoane ca pistolarii din westernurile pe care se mai îndura partidul să ni le dea marți seara, la „Cinemateca” (habar n-aveți ce e Cinemateca, este?).
Stătea o vreme așa la gard uitându-se la noi cum jucăm, după care întindea un deget și decidea imperial:
– Intru la ăștia că sunt mai slabi.
Moment în care toată echipa adversă crăpa de ciudă că intra Jepatu’ la ăilalți.
Și începea magia. Era un adevărat spectacol să-l vezi pe Jepatu’ cum prelua mingea, cum pasa sau cum șuta cu ghetele lui cu crampoane. Nu sunt convins, dar trăiesc cu impresia că uneori chiar ne mai dădeam la o parte ca să-i putem admira în voie ghetele. Ce să mai, recital fotbalistic în toată puterea cuvântului.
După care, într-o zi de toamnă ca oricare alta, o zi care nu anunța deosebită în niciun fel, s-a întâmplat nenorocirea.
Eram toți la fotbal, venise și Jepatu’ care juca la ăilalți. Dar noi îl aveam pe Adiță, de la doi, sau cum îl știam toți: Crocu’.
Crocu’ nu era vreun mare fotbalist, da’ era genul ăla de băiat mai înalt și mai solid decât toți ceilalți de pe teren. Plăvan și modest, Crocu’ știa una si bună: stau în apărare, dacă trece mingea, nu trece și omu’. Era greu să bați echipele în care juca Crocu’.
Pentru că Crocu’ mai avea un avantaj deloc de neglijat: o singură pereche de bocanci, dar ce bocanci. Maro, de armată, cu talpă neagră și groasă, extrem de zimțată. Erau vestiții bocanci de vânători de munte, singura pereche de încălțări pe care o purta Crocu’. Nu-l vedeai niciodată în altceva, indiferent că se ducea la școală, la țară, sau venea la fotbal.
Nu pot să bag mâna in foc, dar cred că și când a plecat la facultate, Crocu’ s-a dus tot în bocancii lui indestructibili.
Atunci, în ziua fatidică, Jepatu’ se îndrepta rapid către careul nostru când i-a ieșit în cale Crocu’. O contră banală la minge și inevitabilul s-a produs. Talpa grea și zimțată a ghetelor lui Crocu’ s-a înfipt în pielea moale și catifelată a ghetelor de fotbal. Vă zic, parcă s-a oprit și timpul în loc când s-a produs impactul.
– Fault!, a strigat Jepatu’ cât l-au ținut plămânii și s-a așezat în fund, pe teren, să constate daunele.
DE-ZAS-TRU! O ditamai gaura se căsca la îmbinarea dintre talpă și piele. Și asta nu era tot, că pielea s-ar mai fi putut repara, o duceai la cizmar, făceai ceva, dar talpa, fraților, era sfâșiată până la jumătatea ghetei.
Nu mai țin minte dacă era gheata dreaptă sau stângă, dar nu mai avea niciun fel de importanță: răul fusese produs. Ne venea nouă să plângem, darămite lui. Am și acum în fața ochilor imaginea cu Costin, zis Jepatu’, plecând de pe teren cu lacrimi în ochi, cu o gheată în picior și cealaltă în mână.
În ziua aia a fost ultima oară când l-am văzut pe Jepatu’ pe un teren de fotbal. Nu știu dacă mai juca, dar la noi n-a mai venit niciodată. Prea mare fusese umilința. Cred că l-a urât din tot sufletul lui pe Crocu’, cu bocancii lui de vânători de munte cu tot.
Sunt măcar 35 de ani de când s-a întâmplat, dar n-am uitat niciodată povestea asta. Nu că n-am uitat-o, dar de fiecare dată când văd pe câte cineva în echipament de fotbal, cu ghete și jambiere, imediat mă gândesc la Jepatu’. Câtă dramă, prieteni, pentru o pereche de ghete de fotbal care în zilele noastre se găsesc efectiv pe toate drumurile.
Altfel, la voi la bloc cum îi chema pe Jepatu’ și Crocu’? Să nu-mi spuneți că nu-i aveați, că nu va cred. Măcar pe băiatul care avea minge de piele Artex și care juca tocmai din cauză că era singurul care avea minge, și tot trebuie să-l fi avut. N-aveai cum să nu-l bagi sau să-l superi, că-și lua mingea și se căra în casă. Îl aveam și noi, îl chema Pieptene și nu era poreclă.
sursa foto: freepik.com
Dorin și Carmel 😀 Carmel era porecla, pentru că furase de la taică-său o sticlă de vin Carmel și am degustat-o în spatele blocului. De altfel, a fost și prima dată când am gustat vin! 😀 Dorin era fiul unui medic care lucra în Siria și, când venea acasă, îi aducea tot felul de minunății. La una dintre sosiri, i-a adus un echipament complet de fotbalist! Am fost dați pe spate ce frumos era!
Comentariu beton!43
Cipic! Nici nu stiu cum il chema. Comenta ca la „Fotbal, minut cu minut” de ne tavaleam de râs, se ducea de râpã fotbalul. Nu juca pentru ca, baiat sãrac, i-ar fi cedat „teneşii” rãscopți de atâta purtat. Si mai cred cã era permanent flãmând… La un moment dat, ne-am oțãrât la el, cã de ce nu joacã, ci numai comenteazã?! A intrat pe teren şi, cum spuneam atunci, „ne-a fãcut limba cravatã”. Si asta, doar plimbandu-se pe teren (cam ca Messi sau Maradona) si fiind mereu exact unde si cand trebuie. I se lipea mingea de şalupele alea obosite si ori dãdea pase de necrezut, ori il executa pe portar in cel mai umilitor mod posibil… avea o fluențã unicã… bietul Cipic, sper ca este bine-sanatos…
Comentariu beton!11
Telecinemateca se difuzează Marti de la ora 21 pe TVR1.
Comentariu beton!43
Mă scuzați dar pe vremea mea și a sus zișilor fotbaliști Telecinemateca se difuza miercuri. Marți era zi de teatru tv.
Comentariu beton!74
Teatru se mai transmite cred ca pe TVR2. Caută pe youtube TEatru TV si nu o sa fi dezamăgite.
Teatru se mai transmite cred ca pe TVR2. Caută pe youtube TEatru TV si nu o sa fi dezamăgită
dar „inainte” se difuza miercurea…..intr-o vreme o prezenta Ecaterina Oproiu….
da’ „fotbal” mai transmite careva? 👹
Azi le-ai dat greu la fetele noastre de pe blog.
Să nu uiți să te revanșezi.
Comentariu beton!24
Aveam și noi un loc unde vorbeam doar noi.
Comentariu beton!22
E adevarat ce zice Hârciogu, ce poti sa comentezi la o postare despre fotbalul din copilarie, fata fiind? Cu toate astea, hop si eu in discutie cu amintirea ca eram cam baietoasa si fiind la un liceu devenit mixt dupa ce a fost ”de baieti”, la orele de sport, cand se faceau in sala, se mai incingea cate o partida de ”rugbi” primitiv la care evident ca ne bagam si noi fetele in lupta pentru minge. Asta doar in clasa a cincea – a sasea, apoi nu mai mergea, deveniserăm domnisoare :))
Comentariu beton!12
@Harciogu Un gand dragut. Noi, fetele, apreciem si speram ca domnul autor de blog sa pregateasca ceva si pentru noi. 🙂
Pe Crocu îl chema Cosmin. Pe Jepatu nu-l aveam că primul echipament de fotbal, de aproape, l-am văzut la Decathlon 😄. Însă era unul pe care îl vreau toți în echipă. Dar jur că nu mai știu cum îl chema.
Eu aveam mingea. Eu eram aia care (cel puțin la început) eram in joc pentru minge. Apoi, m-am făcut și eu mare. Nu mai era numai mingea care mă făcea dorită în joc 😜.
Comentariu beton!39
Să mor io dacă am înțeles vreodată faza asta cu fetele care jucau fotbal între băieți. La noi la bloc dacă ar fi venit vreo fată se se bage la fotbal, ar fi ignorat-o toată lumea. Trebuie să povestești mai mult ca să înțeleg și io cum și de ce.
Dap, io, io ! Inevitabil ajungeam in poartă: bă, tu stai în poartă, că dai la gioale ( pentru necunoscători, înseamnă glezne, gambe ….etc ) Soare era Crocu ..de fapt îl chema Mihai dar nimeni nu ii spunea așa!
Comentariu beton!11
La noi la bloc ne jucam toți, de toate. Fotbal și toate celelalte jocuri cu mingea de asemenea. Nu a existat niciodată pe perioada copilăriei mele o separare din asta pe fete și băieți. E drept, lucrurile s-au schimbat radical cu adolescența. Da’ cum pe vremea mea asta începea pe la 15-16 ani (nu ca azi, la 11 🤭) am avut destul timp să jucăm cu toții fotbal, nemțica, pătrățica, la mălai și toate câte mai erau cu „mingea și piciorul”. Nu știu să zic fenomenul prin care în cartierul meu nu au existat segregare pe teme de gen sau de altă natură. Noi eram o grămadă de puști. 🤷
Comentariu beton!47
Nici la mine pe stradă n-a existat segregare. Ce-i drept, eram și mână de copii. Dacă ne mai împărțeam pe genuri, nu ne mai jucam nimic nici unii, nici alții. Mie mi-a plăcut mereu să joc fotbal (spre groaza bunică-mii care-mi repeta constant că mă fac de râs…sau ceva). Mă rog, dacă se poate numi fotbal ce jucam noi. :)) Stăteam la casă, n-aveam teren unde să ne strângem. Așa că se juca pe strada „asfaltată” cu pietre de râu, iar porțile, ca să nu ne bălăcărim și mai mult cu mașinile care ne mai întrerupeau, erau alcătuite din stâlp și gard. Adică vreun metru așa. Porțile erau una pe un trotuar și alta pe celălalt, și nu aveam portar. :))
Comentariu beton!27
La noi a fost “Jepata”, o fata cu doi frati mai mari, fotbalisti, de unde probabil a si prins microbul fotbalului. Ea venea echipata cu ghete, shorts si tricou juventus. Fratii ei jucau la ceva echipe din divizia tâşpe din Italia. Tipa aia era o zeita cu mingea la picioare. Un fel de Ronaldinho varianta fetita de 8-9 ani. Nu exagerez. Facea tot felul de trucuri cu mingea, tinea duble la nesfarsit etc., toata lumea ii reprosa “daca erai baiat….”
Comentariu beton!15
Eu eram „fata cu Artexul”, de-a dreptul. Simplul fapt că aveam în casă un Artex care era practic obiect de cult pentru că atinsese teren de fotbal francez la ceva meci din divizia W franceză presupun că îmi dădea dreptul să joc fotbal cu băieții. Desigur, nu cu mingea cu pricina. Aceea părăsea casa doar în mod excepțional, la cereri și rugăminți, dacă mă lăsa bunicul să o duc afară că vor copiii să o vadă iar.
De asemenea, cred că nu erau destui băieți pentru că cineva (adică je) a instituit o segregare orășenească pe principiul „fiecare la scara lui”, dar care la noi s-a adaptat la „fiecare în curtea lui” (erau blocuri mici cu 1-2 niveluri dispuse așa încât se formau curți în interiorul lor). Noi nu mergeam la alții, iar pe alții care se gândeau să vină îi trimiteam eu rapid înapoi la ei în curte. Mă puneau în poartă și mie chiar îmi plăcea, era singura chestie pe care o înțelegeam din toată învălmășeala aia și-mi și ieșea să apăr din când în când.
Și băieții se jucau cu noi, cele două fete locale, când aduceam afară păpuși & alte jocuri sau jucării de fete. Era interesant când ne jucam de-a „familia” că era clar care-i mama și care-i tata, dar trebuia să le găsim ceva roluri și celorlalți, că nu voia nimeni 5-6 copii :))
Ce nu ne jucam niciodată împreună erau chestii cu împușcături gen indieni, rațele și vânătorii sau de-a Van Dame sau Stalone (simulau că se bat), alea erau doar ale lor.
Comentariu beton!11
Din păcate la noi în fundul Moldovei nu au ajuns ghetele de fotbal, însă mama unui vecin, care stătea pe scară cu mine, lucra la magazinul de stat cu de toate și la el am văzut prima dată o minge de Artex. Avea noroc că se și pricepea și nu era ofticos și prindeam și eu câte un loc în poartă. Tot la el am auzit prima dată de Steaua, că scrisese pe minge și Lăcătuș.
Vorba ta, acu când găsești orice pe toate drumurile, parcă nu mai e fun, nu te mai bucuri cu adevărat de obiectul respectiv.
Comentariu beton!15
Au am incercat 4 de zile sa imi cumpar o minge Artex care costa cam 400 de lei la acea vreme. Parintii imi dadeau bani zilnic sa imi cumpar ceva de mancare sau eugenii, iar eu strangeam banii sa imi pot cumpara acea minge. Scoala mea era langa renumita cofetarie Scala care avea niste tarte de iti mancai si negrul de sub unghii daca iti ramanea ceva zeama pe degete. Asa ca atunci cand strangeam cam 300 de lei pofta de tarte intrecea dorinta mea de a avea mingea Artex si faceam praf o gramada de bani, ba chiar mai luam dulciuri si pentru cei mai amarati. Dupa 4 ani am reusit sa cumpar acea minge, dar bucuria nu a tinut mult. A doua zi dupa achizitie cand ne jucam in curte, un vecin a tras un sut mai zdravan, mingea a sarit peste gard, moment in care culmea a trecut o masina (pe strada trecea cate o masina la jumatate de ora) si a calcat direct pe minge care s-a spart instantaneu. Culmea a fost ca nu m-am suparat ca s-a spart mingea ci ca am ratat atatea tarte ce puteam sa le mananc de la cofetarie.
Comentariu beton!77
Noi stateam la casa, deci cumva se schimba pozitia. Fotbal nu se juca la noi pe strada. Aveam alte jocuri. Dar ce aveam noi si nu aveau ceilalti copii erau rachetele de badminton din lemn facute la Reghin pentru export. Unchiul care era profesor de sport ni le-a adus. De altfel ce am mai vazut tot in familie, erau rachetele de tenis ale varului din partea tatalui care juca la competitii.
P.S. sa stii ca ma uitam la cinemateca (atunci cand difuzau filmele, pentrucain ultima perioada aveam din ce in ce mai mult emisiuni cu tovaraşu’).
Comentariu beton!12
boss, te rog io să mărturisești că informațiile din articol ți le-ai luat din jurnal; că io a trebuit să-mi strofoc mult memoria! nu mai țin minte decît că era blond, nu înălțime, nu greutate, nu fizionomie, nu nume; altfel Crocu’ de la școala 5 (acolo ne adunam blocurile învecinate) se numea BUMBESCU; Jepați am cunoscut fix 3, da’ nu ca echipament ci ca tehnică; primul, pe vremea cu Bumbescu, a fost Tinel; al doilea, în liceu, un băiat din Văleni (de vaslui), Vali, iar al treilea, în armată, Adrian; zis Butelie! ăsta ultimu’ a fost cel mai talentat pe care l-am văzut, Tinel era eficace (cum prindea mingea, cum era gol); Vali, în schimb, avea tehnică, dar mai avea o eleganță în mișcare, de ziceai că-i „pasărea în zbor” a lui Brîncuși; bineînțeles, analogia am descoperit-o mai tîrziu, nu la 15 ani, cînd l-am cunoscut pe Vali…
Comentariu beton!20
@Costicăm, am uitat cum îi chema sau cum arătau mulți de pe vremea aia. Pe Croco și Jepatu n-am cum să-i uit. Bine, mai nasol e că Crocu s-a dus acum vreo trei ani. 🙁
Eu m-am născut și crescut la țară, deci…fără vecini de bloc! Chiar fată fiind, mi-a plăcut și îmi place fotbalul, și am și fost la meciuri importante, la București, ale echipei României și ale Stelei, preferata mea, cât a existat ea și a avut jucători care au dus-o “pe cele mai înalte culmi”! Dar, ce-mi amintesc cu drag, legat de fotbal, din copilăria mea, este o întâlnire cu Mircea Lucescu, care venise în vizită la nu-știu-ce rudă pe care o avea în sătucul meu, prin clasa a șasea fiind eu pe-atunci. Fiindcă nu se inventase, încă, asfaltul, bineînțeles că Dacia lui era plină de noroi și a venit s-o spele în curtea Căminului cultural, peste drum de școală! Noi, buluc! Era chiar emoționat și bucuros și a stat câteva minute de vorbă cu noi! La despărțire i-a dat fiecărui copil câte ceva: o bomboană, o gumă de mestecat, un fanion, o șapcă, ce avea și el prin mașină. Mie mi-a revenit banderola de căpitan de echipă, pentru care m-au invidiat toți băieții și pe care cred că o am și acum prin una dintre cutiile cu amintiri…
Comentariu beton!68
La noi era 2-in-1: il aveam pe Bogdan Mara ! El era si cel cu „artex”-ul si cel pe care il voiam toti in echipa desi pe vremea aia era cel mai mic, un cap si ceva mai mic decat copiii de aceeasi varsta. Dar nu puteai sa ii iei mingea decat daca il luai cu fulgi cu tot.
Aveam campionat in cartier si toate celelalte strazi intrebau daca azi joaca si Bogdan sa stie daca au vreo sansa !
Atunci se juca daca era liber pe terenul de fotbal de la scoala sau la „scoala sportiva”, nu era ca acum sa fie inchise si pazite. Altfel pe strada, ca nu circula nici o masina ! Incaltari, haine rupte erau ceva normal, ca si „morala” de dupa primita de la parinti caci o pereche de „adidasi” de piele erau foarte greu de gasit si evident ca jucam fotbal in cei mai buni pe care ii aveam. Era un singur magazin in oras in care se aduceau, „Sportul” se numea si tin minte si acum ca treceam la fiecare doua zile pe la ei sa ii intreb daca au primit adidasi de piele de 350 de lei !
Erau albi, toti erau albi, eventual cu una sau 2 dungi colorate asemanator cu cele de la Adidas originali ! Pana si tenisii simpli (usurei de Dragasani) erau marfa care se dadea pe sub mana ! De aia cu crampoane nu vedeam decat pe stadion !
Mingi normale erau cele de 18 lei nasoale si ovale rau si cele de 35 de lei, groase si de calitate mai buna. Le incercam pe toate din librarie sau magazin invartindu-le in aer sa vedem care e mai putin ovala !
Comentariu beton!37
Da, mă, bine, păi așa e simplu. Despre Mara zic. Acu’ mai aștept să ne scrie și colegii care au copilărit cu Hagi sau Gică Popescu. 😛
MV bag sama ca esti „decat” invidios 😁!
Daca de asta am avut parte, asta am povestit. Crezi ca pe vremea aia visa cineva ca el o sa ajunga decar la nationala ? Era doar Jepatu nostru !
Cu siguranta fiecare dintre noi a cunoscut la scoala sau in cartier un fotbalist talentat, foarte bun. Ca apoi a ajuns jucator profesionist sau mecanic sau medic e alta poveste. Eu am avut placerea sa cresc alaturi de Bogdan Mara si imi aduc aminte ca era baiat bun si „de gașca”, care impartea cu noi ce avea.
Oricum o lua la gioale Bogdan pe vremea aia de numa, ca noi toti de altfel ! Plus impins „finut” in gardul scolii care era limita terenului si alte sicane. Dar na, toate faceau parte din joc si cat timp nu se temina la spital nu era nici o problema.
Comentariu beton!15
Normal că sunt invidios.
Am avut niste adidasi cu botul ridicat in sus, din piele intoarsa, romanesti refuzati la export cica, dar pe care i-am chinuit pana cand s-a taiat talpa dare de dezlipit nici vorba… erau facuti la Pionierul… acolo unde … ma rog stiti voi …ca se apropie iar ziua cand ne aducem aminte de ei …
Eu îi aveam pe frații gemeni Portocală, evident că nu îi chema așa în anii ’80, dar primiseră de la rudele din străinătate câte un trening portocaliu lucios, cu care ieșeau tare mândri în parcarea din faţa blocului unde ne desfășuram meciurile de după amiază. Unul știa fotbal, altul nu, așa că jucau în aceeași echipă😃
Comentez și eu că fetele. Am fost la un singur meci de fotbal. In studenție. Poli Timișoara versus Universitate Craiova 0-2.
Dar a propos Crocu’ and Jepatu’ la noi pe străduță Ludovic era mare și bleg (Crocu’) iar Jepatu’ era Adrian care avea ghete Adidas adevarate, adică nu de la bazar ci de la mătușă din Germania.
Also am avut un coleg de servici din Grădinari (aka Cacova) care-și amintea cum Dorinel Munteanu se ruga de ei să-l lase să joace și ei îl trimiteau la grupa mică.
Comentariu beton!14
In copilăria anilor ’80 toți băieții trăiau pentru fotbal. În fiecare pauză, la sfârșitul orelor, când ieșeau afară, sâmbete, duminici, vacanțe, iarnă, vară, toamnă, în casă, pe palier, peste tot.
Am avut un coleg în clasele I – VIII, era și vecinul meu, Gavril îl chema, dar el își spunea Nicușor, care efectiv respira fotbal. Slab mort, cu ochelari, ochi bulbucați, venea inclusiv la școală cu ghete cu crampoane. Cred că erau din plastic că troncăneau alea ca toți dracii pe coridoarele școlii. Am și acum imaginea clară când îl scotea la tablă și el era încălțat cu ghetele alea de care era f mândru, nedespărțit de ele. La un moment dat, cred că începuse să piardă din crampoane, dar nu conta, el mergea cu ele în continuare.
Hai, poate vă tai mingea!
Comentariu beton!20
Eu am fost Jepatu’…prin 1995 mi-a adus tata din Germania o pereche de ghete de fotbal cu crampoane, albastre la care crampoanele de pe față se puteau înlocui dacă se toceau…aveau efectiv filet. Le-am purtat vreo 2 ani, îmi rămăseseră mici, atunci să vezi tragedie. 🤣
Am mai jucat fotbal și după aceea, totuși. 😅
Dar în perioada când le-am avut a fost cel mai mișto, toți se fereau să bage piciorul sub minge…era dureros să simți crampoanele printr-o pereche de teniși. 🤣
Comentariu beton!11
După cum spune și Elvira telecinemateca era miercurea, marțea era zi de teatru dar poate noi suntem mai bătrâni,pardon mai crocanți voiam să zic, și intre timp o fi schimbat partidu prigramele TVR!!!!
Iubesc istoriile copilariei si ale adolescentei, sunt speciale cu varstele si experientele lor irepetabile. Eu nu am cunoscut vreun Jepatu’ sau Crocu’ (personaje si nume fabuloase care chiar isi merita locul intr-o poveste!) dar baietii si fetele pe care i-am cunoscut in copilarie si adolescenta nu sunt cu mult departe de ei.
Pe strada copilariei si adolescentei mele, in afara de fotbal, nu exista joc in care noi, fetele, sa nu fim incluse de baieti si invers. Apareau desigur si dramele specifice unor astfel de activitati, mai un cucui, genunchi si coate julite, mai o hainuta noua rupta, mai o indragosteala de vreun „strain” sau „straina” venit in vizita la blocul nostru din celalalt capat al orasului si care era invitat in jocurile noastre; biet vizitator/oare ce devenea fara voie subiectul ardorii noastre sentimentale dar care era uitat/a in ziua urmatoare dintr-un sentiment de fidelitate fata de ai nostri (baieti si fete), cei din cartier.
Multumesc pentru calatoria in timp facuta posibila intr-o zi de marti ce se anunta a fi destul de prozaica. 🙂
Comentariu beton!12
Ah, cum am uitat sa ma laud! 🙂 Sotul surorii mele a fost antrenor de fotbal si am vazut la el si la baietii lui tot echipamentul dupa care tanjeau toti iubitorii acestui sport dar.. degeaba. Nu eram interesata, nu aveam pe atunci nici o emotie fata de sportul rege! 🙂
Eu sunt femeie, deci nu prea știu cine avea ghete cu crampoane pe vremea mea. Dar în minunatul an 1984 am moștenit tocmai eu, de la un văr, o pereche de adidași chiar marca Adidas, bleu cu talpa albă. Și cele 3 dungi albe, evident. După ani și ani, nostalgică, am căutat ceva asemănător dar nu mai există. Totuși ceva și despre fotbal. Am avut un vecin mai mic foarte talentat la fotbal care a ajuns să joace la Rapid în celebrul sfert de ceva cupă europeană disputat cu Steaua. Îl chema Ciprian. Îmi scapă acum numele de famie.
Are soția mea aşa Adidas original, bleu cu alb. Se fabrica ocazional. Dacă țineți cu tot dinadinsul, consultați din când site-ul Adidas. 40-45 eur.
Vasilache
Comentariu de fată:
Din clasa 1 până în a cincea, Iulius era profesionistul care chiar mergea la un club de fotbal și s-a ținut. Avea de toate și de prin RDG unde avea taică-su neamuri. Făcea un mic trafic cu Dragoș, copil de bani gata, dispus să dea 50 de lei pe o pereche de jambiere tocite, de exemplu.
Fetele au intrat în fotbal când ne-a venit o colegă nouă, solidă și jucătoare de fotbal. Am zis „și noi putem” și ne-am băgat, ca să atragem atenția, normal. În rest era segregare pe sexe, fetele jucam handbal.
Băieții nu știu de unde aveau mereu minge, dar jucau constant ceva. Dacă nu era fotbal, era „nemțica”.
Acum plec la un pilates, ca o fată cu dureri de spate ce sunt!
Eu eram cel cu mingea de fotbal Artex din piele si eram si un fel de Crocu, eram bun doar in aparare…
La noi cel bun, cu ghete cu tot, era unul Tzache. Cel cu faulturi nu prea era unul anume. Dar mai tare este ca il aveam copil de mingi pe Gabi Tamas, zis pe atunci Balba (e clar de unde vine porecla, nu ?). El nu prindea echipa ca era mai mic ca varsta si nici fotbalist nu prea parea. Fratele sau Robert mai intra in echipa, dar Gabi deloc. L-a dat tacsu’ mai tarziu la fotbal. Deci iti dai seama ce talente eram pe teren daca Gabi Tamas nu prindea post de titular …
Bine, tatal fratilor Tamas era si mare mahar prin politia Brasov. La Gabi o fi incercat cu scoala in prima parte a vietii 🙂
Asa este daca nu era in Politie nu ajungea Tamas la Dinamo. Dar na, l-a facut fotbalist pana la urma. Iar fratele daca nu ma insel a mostenit postul tatalui, adica seful Politiei din Poiana Brasov.
Ma scuzati, dar in perioada baietoasa cand aveam chef sa joc fotbal, eu eram Jepatu! Nu din cauza de echipament, ci de minge de fotbal adevarata si de firma si, in plus, semnata si de ceva vedete de prin fotbalul acelor ani. Nu zic care, ca intre timp am devenit o doamna si nu trebuie sa stie toata lumea in ce timp aveam sub vreo 12 primaveri. Explicatia era simpla; tata era profesor de sport, fusese si sportiv de mare performanta, si se cunostea inca din facultate sau cantonamente cu vedetele respective. Asa a ajuns sa primeasca mingea aia omologata FIFA, parca asa si scria pe ea. Pe care mi-a dat-o mie, asigurandu-mi participarea la orice meci, chiar si daca eram singura fata din gasca si, in plus, (cam spre foarte) lipsita de talent. Dar mingea era a mea si imi asigura invitatie de onoare la orice partida. Plus ca stiam si teorie din aia grea si puteam sa dau indicatii: loveste mai cu siretu interior (sau exterior) si mai aveam niste termeni din astia simandicosi in repertoriu. Finalul nu a fost nici macar dramatic. La un moment dat mi-a trecut de fotbal, mingea a revenit cu usoare semne de uzura in colectia tatalui meu, eu am avut o perioada fericita de glorie, mingea la fel. Cred ca si acum mai exista pe undeva printr-o lada cu trofee si alte amintiri. Printre care, ca tot ma laud, o torta olimpica. A purtat-o tot tata, pe un tronson din cel care ducea flacara spre Olimpiada si cum era sistem stafeta, se aprindeau una de la alta, iar cea folosita ramanea purtatorului. Dar ca sa intelegeti pe deplin grozavia intrigii conflictului de soarta, singurele mele diplome de extrascolar au fost la pian si balet.
Ce articol fain!!!
Și comentariile, evident!
La blocul meu nu ne lăsau băieții să jucăm fotbal cu ei, că cică nu rezistam la faulturi și ne miorlăiam des. La fel pac-pac și lapte gros. În rest, eram mai mulți de-o grămadă la toate.
Acum câteva zile am găsit într-un parc de joacă pentru copii o minge ”de piele” abandonată pentru că era cam jerpelită dar bună și mă gândeam că era aur așa ceva acum 30 și ceva de ani pentru noi. De ghete cu crampoane nici nu se punea problema pentru că ”terenul” nostru din spatele blocului era betonat. În toată copilăria mea am visat să joc fotbal pe un teren de fotbal drept cu iarbă cum erau cele unde jucau echipele miniere din divizia C. Nu a fost să fie.
Noi jucam în curtea unei grădinițe de vizavi de bloc. Curte care scăpase, uimitor, să fie betonată. Era pământ, pe alocuri chiar și iarbă.
Jucati noaptea sau cum? La camin ieseau si copiii in curte, nu puteati sa va urcati pe ei 😉
Copiii ieșeau de obicei în zona leagănelor sau la gropa de nisip. În față, exact lâânga B2, era liber tot timpul. Erai chiar două terenuri, nu unul. Dar, da, cel mai des jucam seara și în weekend-uri, că în rest eram și noi la școală.
La un moment dat, când cei mai mari s-au angajat la mină pe bani, au confecționat niște mini porți ca cele de de hochei cu plase făcute handmade de nu a văzut nimeni așa ceva în tot orașu plus că au cumpărat și o masă de ping-pong ella. Doamne ce campionate se făceau pe simplu, dublu în zilele când nu bătea vântul… și ce jmecher erai dacă aveai paletă de aia cu burete.
Porțile de fotbal ne-au fost furate de gașca de țigani din cartieru vecin pentru că nu le mai folosea nimeni și masa de tenis a rămas uitată într-o boxă.
Dacă aveai paletă cu burete se punea că deja i-ai bătut pe toți.
Au băgat la un moment dat la noi la magazinul central, Cozia, palete chinezești cu burete. Atunci cred că și-a luat tot orașul.
In armata am prins un tip, Gruia. Se pare ca la antrenamente ii daduse mingea printre picioare lui Belo, dupa ce driblase toata echipa (aia de castigase CCE). Doar ca intr-o seara, dupa antrenament, s-a intors la popota, care inchisese, si l-a luat la suturi in fund pe bucatar, care nu voia sa ii mai dea de mancare. Din pacate, l-a vazut un general. L-a trimis disciplinar la Satu Mare. Olimpia Satu Mare. L-am mai urmarit prin ziar, Sportul, la fiecare meci dadea cate 2/3 goluri. Apoi 1. Apoi, dupa Revolutie, a plecat in Ungaria. Dar placerea de a vedea jucand un tip atat de talentat nu am mai avut-o decat privindu-l pe Sanmartean.
Daca va zic una , nu va vine sa credeti . La mine in cartier chiar a existat unul de-i ziceau ,, Cipic” A fost minunea blonda a Romaniei ILIE BALACI
La mine erau 4 „fotbalisti” doriti: Fuții – era ala cu echipamente ca facea fotbal la echipa din oras, Gelatu’ – ala care venea chiar si la fotbal „bibilit” si aranjat ca veneau fetele sa-l vada, Prăjină – va las sa ghiciti de ce i se zicea asa dar, va spun ca era portarul echipei, si Tancu’ (eu) care statea in aparare si „rupea” tot.
Cel mai dramatic meci a fost ala in care Fuții si-a rupt echipamentul ala bun, Gelatu’ si-a rupt piciorul (de fapt, a intrat „cineva” prin alunecare), Prăjină si-a rupt (fractura externa) mana dreapta si Tancu’ a vomitat si s-a facut de ras in fata fetelor plus vinovatia fata de Gelatu’. Toate astea s-au intamplat in „Minutul negru” (asa e cunoscut evenimentu pana in ziua de azi) de la scara noastra. Ce e frumos, e ca suntem prieteni si-n ziua de azi si mai mergem, din cand in cand, la o „miscare”.