Ce-și face omul cu mâna lui

Articol scris de Iulia.

…

…lucru manual parcă se cheamă, nu?

Păi nu puteam io să stau liniștită pe fundul meu și să mă bucur de viețișoara mea (cât de cât) pașnică și așezată? Aparent nu. Așa că, după cum v-am povestit data trecută, m-am scărpinat fără să mă mănânce și ne-am procopsit cu micul pirania cu patru picioare.

Așadar și prin urmare, iată cam cum arată o zi de-a noastră în ultimele săptămâni:

Ziua începe de fapt de cu seară, când dăm stingerea. La momentul ăla, eu nu mă îndrept spre dormitorul matrimonial, ci mă culc pe canapea, în sufragerie, ca să pot supraveghea potaia pentru când va dori cacapipi peste noapte.

Ca să vă răspund din start la potențiale întrebări, nu, noi nu credem în pad-uri, scutece sau cum le mai zice la sărăciile alea pe care le folosește multă lume pentru puii de câine. Odată ce un cățel ajunge la noi în casă, va învăța din prima zi să își facă nevoile afară. Și asta presupune niște eforturi. Cum ar fi faptul că eu dorm pe canapea, în loc să dorm în pat. Aia e, n-o să dureze o veșnicie.

Așa, ziceam deci că ziua începe de seara. Toată lumea (unde aici prin „lume” se vor înțelege câinii) e hrănită, căcată, pișată, se dă stingerea. Înainte de a da stingerea de tot, mai scot o dată diavolul tasmanian afară, că mna, la vârsta asta are o vezică cât o nucă și nu e realist să mă aștept să n-o scape măcar un pipi la câteva ore.

Diavolul tasmanian fiind diavol tasmanian, după ce își face nevoile, o apucă bâzdâcii. Și începe să alerge, să latre și să târe de chestii prin curte. Așa că urmează procedura de reintroducere în casă. Care, în funcție de nivelul de bâzdâci, poate dura între 2 și 20 de minute.

Într-un final glorios, apuc să mă culc. Evident, chircită pe canapeaua mai mică, pentru că pe aia mare doarme domnia sa, domnul Otto. Care nu poate fi trimis să doarmă la locul lui, pentru că e bolnăvior.

Dacă am noroc, mă lasă potaia mică să dorm până undeva pe la 5 – 5:30 fără nici o trezire. Dacă n-am noroc, mă trezește cu scandal cam între 3 și 4. De obicei, n-am noroc.

La 5 – 5:30 o scot rapid afară, după care o aduc înapoi, o bag în cușcă și încerc să o momesc cu diverse jucării și chestii de ros să mă mai lase să dorm până la 6 – 6 jumate. De obicei, nu mă lasă. Ba mai rău, pentru că idiotul de Murphy e pe fază permanent, mă chinui să o fac să stea potolită juma de ceas, nu reușesc, așa că mă urnesc să-mi fac cafeaua. Jur că în momentul în care apăs pe buton și începe să curgă cafeaua în cană, se potolește.

Da acu, dacă tot se face cafeaua, ce rost mai are? Declar ziua începută de-a binelea. Dacă am noroc, apuc să beau 3-4 guri de cafea în liniște și poate să fumez o țigară. Dacă nu, fix când pun buza pe marginea cănii de cafea, se ivește-n prag fi-miu. Care, firește, are diverse doleanțe. Cum ar fi că fix la șase dimineața îi trebuie să îi printez o foaie de colorat cu nush ce Ninja Lego.

Dacă nu, îi e foame. Sau sete. Sau a făcut caca (în cazul ăsta, nu se prezintă în prag, ci urlă de pe tron după mine). Sau are nevoie de mine ca să se îmbrace. Nu ca să îl ajut, ci ca să îl „asist”. Adică să stau lângă el, să îl admir în toată splendoarea sa în timp ce își înveșmântează trupul.

Nfine. Trec cu bine peste cerințele copilului. Mă întorc plină de speranță la cafeaua mea. Se trezește Fritz. Își pune de cafea și începe să bombăne că e târziu și trebuie să hrănim câinii. Mă uit lung, cu jale și jind la cafea și mă duc să aduc castroane pentru furajat dihăniile.

Pun mâncarea potăii mici. Copilul vrea o „cafia de copii” – adică o cacao cu lapte. Câinii mi se împleticesc printre picioare. Copilul cârâie că ar și mânca ceva. Da oare la desene are voie? Un piiiiiiiiic! Cătzaua mică protestează zgomotos vizavi de faptul că servirea la crâșma asta e execrabilă. Ăia mari se foiesc de colo colo. Copilul vrea în continuare ceva de mâncare. Dar nu știe ce. Zice să aleg eu. Îi ofer 4-5 variante. Nu-i bună nici una. Îl bombăn în gând cu cine l-a făcut cu tot.

Cu o mână îi fac plodului cafiaua, cu alta pornesc televizorul și caut clubul lui Mickey, cu alta mân cătzaua să-i trântesc în față troaca cu mâncare. E liniște timp de 3 minute. Apoi mulțimea patrupedă termină de halit. Ăia mari se duc fiecare la locul lui, să-și facă siesta. Potaia mică refuză. Și e musai să stea potolită după ce mănâncă (câine de talie mare, risc de bloating sau torsiune gastrică, nu stau acu să explic, google dacă sunteți curioși).

Așa că fac pe gardianul pe lângă cușcă, să mă asigur că nu evadează. Dacă vă întrebați ce caută cușca în povestea asta, da, potaia locuiește în cușcă momentan. Da, cușca este în sufragerie. Din nou, dacă sunteți curioși, google dog crate training.

După câteva minute, se potolește. Mă apuc să pregătesc ceva de mâncare pentru copil. Fix când am terminat de uns pâinea cu unt, decide că ar vrea totuși cereale cu lapte. Îl ameninț că îi dau cereale cu lapte fix în freză și să facă bine să mănânce pâinea cu unt pe care a solicitat-o. Halește cu proteste.

Dacă tot e ocupat timp de 3-4 minute întregi, profit de ocazie și fug până la calculator să văd de unde să apuc treaba pe ziua de azi. Fundul meu n-apucă să facă contact cu șezutul scaunului, că mi se solicită… ceva… Unde e jucăria X? De ce nu pantalonii ăștia nu au buzunare? Am terminat de mâncat, am nevoie de un șervețel…

Cumva, se face de opt jumate. Se încarcă în mașină doi dintre câinii mari, copilul și Fritz. Rămân singură acasă. Mă rog, singură cu Otto și Hanna. Și peștii, da noroc că ăia sunt cuminți. A, și pisica.

Mă uit cu năduf la cafeaua care între timp s-a sleit și mă duc la calculator. Dau să mă apuc de treabă. Îmi aduc aminte că tre să pun niște rufe la spălat. Îmi dau ordin și mă execut. Mă întorc la calculator. Dacă am noroc, apuc să lucrez o jumătate de oră – o oră până se trezește bestia și trebuie scoasă afară. De obicei, n-am noroc.

Se trezește, ieșim afară. Încă nu are verde de la veterinar să iasă în lumea mare, așa că trebuie cumva distrată în curte. O scot afară, își face nevoile, ne jucăm, facem oleacă de teme (adică exersăm comenzi). Încerc să o obosesc cât de mult pot, ca să pot s-o pun apoi înapoi la culcare.

După vreo oră – o oră și ceva, dă semne că și-ar cam lua un pic de somn. Profit, o îndes la coteț și mă duc la treabă. Cârâie mașina de spălat că a terminat. Mă opresc, mă duc să scot rufele și să le pun la uscat. Constat că uscătorul e încă plin cu ultima tură de rufe, de care, evident, am uitat. F*tu-ți nația ta de senilă! Mai dau drumul la uscător 10 minute, să fie rufele călduțe bine, că așa le pot împături frumos și nu arată ca trase prin dos.

Scot rufele curate din mașină și le pun la coadă la uscător. Mai bag o tură de rufe la spălat. Mă întorc la treabă. N-apuc să dau de trei ori în taste că piuie uscătorul. Mă duc rapid să scot rufele, că altfel iar uit de ele. Le împăturesc frumos și le pun în coș. Duc coșul pe trepte, cu gândul că o să mă împiedic de el data viitoare când urc și îl duc sus și pun rufele la loc.

Mă întorc în baie, pun la uscat rufele care stăteau cumințele la coadă. Mă duc înapoi la muncă. Îmi văd o bucată de treabă, apoi apare Fritz de la plimbare cu câinii. Își face o cafea. Miroase în toată casa de-mi vine să plâng. Așa că îmi fac și eu una. Da ce mama lu proces verbal, nu merit și io atâta lucru?!?

Apuc să beau un pic de cafea, dar îmi intră cu noduri, gândindu-mă că m-am întrerupt din treabă. Așa că mă întorc la birou. Dau din dește. Se face aproape de 13. Trebuie să trezesc potaia, să o scot afară să își facă treburile și eventual să o obosesc un pic, pentru că la 13:30 trebuie să plecăm după copil.

Potaia doarme cu clăbuci. Trag de ea, scot sunete, fac ca toți indienii, îi dau cu recompense pe la nas. Într-un final, deschide un ochi. Se lasă convinsă cu greu să iasă afară. Face un pipi în sictir, după care se trântește în iarbă.

Fac iar ca toate dihăniile alea rele, în speranța că o să o activez cât de cât, să se joace un pic, să facă ceva să obosească, să-mi fie pe urmă cuminte în mașină, cât recuperez copilul. Evident, nu se lasă convinsă. O apucă însă toți bâzdâcii fix cu 5 minute înainte să trebuiască să plecăm. Îi zic printre dinți de mă-sa, tac-su și tot neamul, o iau pe sus, o îndes în mașină.

Burdușesc bine portbagajul cu jucării și chestii de ros și plecăm la grădiniță. Recuperăm copilul, venim acasă. Potăii îi e foame. Așișderea și copilului. Deși ăsta din urmă abia ce a terminat de mâncat prânzul la grădiniță.

Cu o mână pregătesc mâncarea câinelui, cu alta ung pe o felie de pâine unt de „harahide” și aranjez strategic peste felii de banană. Da, fi-miu mănâncă combinații ciudate. Cum ar fi pâine cu unt de arahide și banană. Iar micii îi mănâncă cu maioneză. Genetica își spune cuvântul.

Cățeaua mică e afară, face ceva dezastru. Fritz strigă după mine, să vin să-mi stăpânesc cățeaua. În drum spre ușă mă împiedic de copil, care și-a amintit brusc și dintr-o dată că îi este „sete de lapte”. Mă întorc pe călcâie. Servesc laptele, dau să ies.

Copilul își amintește și că i-am promis azi dimineață că se poate uita la restul episodului cu Mickey când vine de la grădiniță. Fac iar cale întoarsă. Caut telecomanda. Fritz strigă după mine să-i aduc pungi de rahați, că are de recoltat. Copilul cârâie că de ce îmi ia așa mult să pornesc televizorul. Fritz strigă la cățea.

Reușesc să amuțesc copilul. Ies afară, recuperez cățeaua, o hrănesc. Fac pe gardianul până se potolește și se culcă. După 10 minute se trezește și chițăie. Bag de seamă că îi dă ghes mațul sau beșica udului. O scot din cușcă și o duc afară. Până să facă pipi, descoperă o vrabie pe care ar vrea s-o fugărească, apoi o păpădie care pare extrem de apetisantă, apoi un gândac pe care decide să-l halească. După care se chinuie să îl scuipe. Pentru că probabil e scârbos.

Copilul strigă după mine din casă, are o urgență. Fug la el, cu cățeaua după mine. Ajung gâfâind la el și-l întreb ce s-a întâmplat. Ăăăă, oare aș avea voie să primesc niște ursuleți Haribo? @&^$*&()^$* nația ta de copchil, că mi-a stat ceasul.

Îndop copilul cu ursuleți, îndes cățeaua înapoi la coteț, mă duc la treabă. Apare Fritz, îi e foame. Copilul aude cumva, cu juma de ureche, ceva despre mâncare, așa că se ivește și el și subscrie la doleanța tatălui de a fi hrănit. Frate, zici că locuiesc c-o familie de termite!

Lucrurile continuă cam în același ritm până seara. Care seară se desfășoară așa cum v-am povestit la început, ca un preambul perfect al zilei ce va să vină. Că mna, ce-și face omul cu mâna lui, lucru manual se cheamă, nu?

P.S. Să ne țineți pumnii și să ne trimiteți un gând bun marți dimineață la 9. Îl operăm pe Otto. Sperăm că pentru ultima oară. Să ne țineți pumnii, bine?