Până la urma mi-a fost teamă degeaba, biletul era ok, am intrat la meci fără nicio problemă.

Am fost pe un stadion, Santiago Bernabeu, cu o capacitate de 80.000 de locuri. Nu era plin ochi, pentru că se lucrează la el și era închisă o bucată de peluză, plus o parte mică din tribuna 1. În rest, s-au ocupat absolut toate locurile, deci, după ochiul meu, au fost prezenți la meci vreo 70.000 de cetățeni. Acesta fiind contextul, o să vă las aici cele câteva constatări de la fața locului.

Prima.

După meci, când am trecut pe lângă toalete, am zis să fac și io un pipi, că mai aveam până să ajung la hotel. Mi-a picat fața când am intrat în wc-urile publice de acolo. Bănene, ziceai că au fost date ieri în folosință, atât de curat era înăuntru. Apropo, dacă n-ați fost într-o toaletă publică de stadion de la noi, nu știți ce-ați pierdut în viața asta, e o întreagă aventură să scapi de-acolo și să mai ai simțul olfactiv intact. La ăștia erau ca noi, după ce trecuseră niște mii de oameni prin zonă.

A doua.

De la stadion am plecat spre metrou împreună cu încă niște zeci de mii de spectatori. Când am ajuns în stație și-am văzut cum veneau trenurile goale unul după celălalt, ca să preia rapid tot afluxul ăla de oameni, mi-a venit să plâng. Pentru că brusc mi-am adus aminte cât de complicat era să pleci din Ghencea sau de la Arena Națională, după meciuri cu foarte mulți spectatori.

A treia și ultima.

Am pierdut de multă vreme numărul meciurilor și al stadioanelor pe care am ajuns în această viață. Pot spune că, practic, mi-am petrecut tinerețea în tribune.

Dar, prieteni, așa o organizare pentru un „simplu” meci din campionatul intern n-am mai văzut niciodată. Afară, în jurul lui Santiago Bernabeu sunt zeci de oameni cu veste pe care scrie „info” și pe care poți să-i întrebi orice nedumerire ai legată de biletul tău și de accesul în stadion.

În interior, la fel, alți zeci de oameni care au o singură sarcină principală: să ghideze spectatorii spre locurile unde au biletele. Evident, toți vorbesc engleză.

Este absolut impresionat ce fenomen mondial a ajuns să fie Real – Barça.

Nfine, pentru că mă măcina curiozitatea, m-am dus la băiatul care e responsabil cu sectorul de tribună unde am bilet (de fapt, scuze, la unul dintre băieți, că sunt doi sau trei) și l-am întrebat dacă e voluntar.

– No, señor, they pay me. Actually…

Aici a făcut o pauză scurtă și m-a studiat scurt să se lămurească dacă nu cumva reprezint vreun pericol. S-a lămurit că nu și-a continuat:

– Actually, I support Atletico.

Și-a scos din portofel legitimația de socios, după care am pufnit amândoi în râs.

M-am întors să plec spre locul meu și l-am auzit iar:

– It’s better to take your rivals’ money.

Dașinormal că it’s better. 💪

Gata, v-am pupat, mă duc să mănânc rapid niște gambas al ajillo, după care rapid la culcare, că mâine am zi grea de tot. Vor fi peste 1300 de kilometri și vor fi și cu peripeții, că-n Franța e cu cozi kilometrice la benzină.