Nu știu dacă sunteți la curent, dar în Spania s-a adoptat legea care consideră viol orice act sexual fără consimțământ explicit. Legea este supranumită „numai un DA este un DA” și instituie obligația consimțământului, clar și explicit, pentru a fi considerat consimțământ pentru un act sexual.

Ca să nu avem niciun fel de discuții, o să vă spun încă de la început că sunt sută la sută de acord cu această lege. Urăsc violatorii, iar ideea de viol mă face să mi se ridice tensiunea instant. Și da, consider că poate fi considerat viol inclusiv faptul că se ajunge la sex după ce inițial ea a spus „nu”, dar partenerul a făcut cumva s-o determine să se ajungă la sex. Sau dacă ea a fost nehotărâtă, nu prea știa dacă să meargă până la capăt sau nu, și s-a exprimat în sensul ăsta, dar până la urmă s-a întâmplat.

Consider că la o simplă ridicare de pleoapă a femeii, în semn de îndoială, bărbatul trebuie să se retragă, să renunțe. Dacă ea nu este convinsă că vrea să facă sex cu tine, o lași în pace, punct. La o adică, dacă e să se răzgândească, știe ea cum să-ți transmită. Iar noua lege adoptată de Spania exact situațiile de acest gen le pedepsește. Bun, până aici totul e ok.

Ce nu reușesc eu să înțeleg este cum se va putea pune în aplicare această lege. Am căutat ceva vreme pe internet, dar n-am reușit să găsesc nimic care să mă lămurească cum anume se stabilește dacă actul sexual a fost cu consimțământ explicit sau nu. Singurul lucru pe care l-am găsit este ăsta:

„Consimțământul va fi înțeles că există doar atunci când a fost liber manifestat prin fapte care exprimă clar voința persoanei având în vedere circumstanțele cauzei.”.

Eu din chestia asta înțeleg ce-am spus și mai sus: dacă femeia ridică măcar o pleoapă în sensul că nu vrea, apăi asta a fost tot. Nici nu mai vorbim despre „parcă n-aș vrea acum, lasă-mă să mă mai gândesc”, asta e sinonim cu un „nu” spus clar și răspicat. O lași sa se mai gândească cât vrea ea. Până aici înțeleg.

Ce nu înțeleg este cum se poate demonstra în instanță dacă a existat sau nu acel consimțământ explicit. Dacă minte unul dintre cei doi implicați în actul sexual, cum stabilește instanța care este cel care minte?

Uite, mi-am imaginat trei situații:

👉 S-a ajuns la sex, deși ea nu era foarte convinsă, i-a și zis „nu” de mai multe ori, dar până la urmă a cedat și-a mers până la capăt. Nu s-au luptat, nu s-au apucat să facă nasoale, nu există vreo urmă de violență fizică, doar că ea clar n-ar fi vrut să se întâmple atunci. A doua zi, sau după cinci zile sau după trei săptămâni, face plângere la poliție pe motiv de viol.

👉 S-a ajuns la sex după ce ea a zis un „da” clar sau, ca să fim mai pe lege, după ce ea s-a manifestat liber prin fapte care-i exprimau clar voința. După care, dintr-un motiv sau altul (poate fi și răzbunarea unul destul de plauzibil), se sucește și spune că ea n-a zis „da” nicio secundă. Dimpotrivă, a zis un „nu” ferm, dar n-a avut cu cine să se înțeleagă și-a fost nevoită să meargă până la capăt. În consecință, face plângere la poliție pe motiv de viol.

👉 Ăla i-a pus ei niscaiva substanțe în pahar, substanțe în urma acțiunii cărora se ajunge la sex, evident, fără consimțământ explicit. Din cauza substanțelor, femeia nici măcar nu-și mai amintește bine a doua zi unde a fost, cu cine și ce-a făcut. Da, știu că astea par povești din filme, dar nu sunt. În momentul în care își cam dă seama despre ce-a fost vorba, face plângere la poliție pe motiv de viol.

Toate trei situațiile de mai sus sunt extrem de plauzibile și sunt considerate viol. Pe care legea cea nouă îl și incriminează.

Doar că el, partenerul de sex, susține în fața instanței că nu e adevărat, că totul a fost consensual, că sexul a fost consimțit explicit de ambele părți. Și că nu, nu i-a pus nicio substanță în vreun pahar, poate i-a pus altcineva, dar el cu siguranță nu.

Aici vin eu și vă întreb: cum se poate instanța să stabilească cine minte în cele trei spețe? Și întreb cât se poate de serios, n-am niciun gând să fac mișto, o să mai spun o dată că susțin legea asta și consider că vine în ajutorul femeilor. Doar că mintea mea, neantrenată niciun pic în domeniul „drept și justiție” nu înțelege cum se poate aplica fără niciun fel de dovadă palpabilă, până la urmă fiind vorba doar cuvântul unuia împotriva cuvântului celuilalt.

Întreb cât se poate de serios, pentru că se ajunge la pușcărie dacă instanța consideră că plângerea este întemeiată și dă verdictul de viol. Dacă există cineva pe aici care se pricepe, are respectul meu total dacă reușește să-mi explice cum se întâmplă lucrurile în mod concret.

Ca să n-avem discuții inutile și să nu mă enervez degeaba, am citit deja toate miștourile și toată bășcălia masculilor feroce români: „hăhăhă, or să ne trebuiască hârtii de aprobare pentru sexuț sau dosar cu șină”. E ok, le-am văzut pe toate în comentariile postărilor care anunțau adoptarea legii, n-are rost să începeti cu ele dacă la fel gândiți și voi. Iar cel mai trist este c-am văzut și extrem de multe femei care se hăhăiau pe aceeași temă, cu aceleași miștouri despre aceleași aprobări în scris.

Aia e, știm ce popor avem, știm că în cazurile de viol, pentru mulți dintre români, victima e de vină, dar noi aici suntem un pic mai inteligenți de atât. Eu chiar vreau să aflu cum se poate aplica această lege și să găsesc pe cineva care să mă lămurească.

Apropo, în ultima vreme respectul meu pentru țara numită Spania a început să urce la cer din varii motive pe care nu stau acum să le detaliez, o să scriu articol separat. Dar de ceva vreme Spania a urcat brusc pe primul loc ca țară în care m-aș muta dacă aș vrea să fac asta. Asta în condițiile în care până de curând n-o aveam nici măcar între primele cinci opțiuni. Nu, nu mă mut nicăieri deocamdată, dar asta nu mă împiedică să visez la „cum ar fi dacă”.

Acum să revenim la nelămuririle mele. Știe cineva?

sursa foto: freepik.com