Stan și Bran în vacanță

Articol scris de Iulia.

…

Păi să vă zic. După cum se putea deduce cu oarecare ușurință din ultimul meu articol, atât probabilitatea, cât și posibilitatea de a pleca sâmbătă dimineața, așa cum ne propusesem, erau relativ mici și anemice. Dar pentru că nu ne biciuia nimeni și nimic (în afară de dorința arzătoare de a pleca de acasă), am decis că nu e panică, mai bine facem lucrurile în tihnă și cum trebe și plecăm cu o zi mai târziu, decât să ne agităm ca niște pepsiuri și să uităm naiba mai știe ce chestie importantă. Lucru care, evident, s-a întâmplat oricum, căci „s-a uitat” laptopul, motiv pentru care prezenta capodoperă literară e scrisă fix de pe telefonul subsemnatei (ca să vedeți prin ce trec io pentru voi, să aveți ce citi la cafea).

Bon. Deci am făcut frumușel bagaje sâmbătă și duminică am purces la drum. Traseul urma să fie cam așa: prima oprire – țara vecinilor mâncători de gulaș, respectiv frumosul Aqua Park Hajduszoboszlo (dreq, sper c-am scris bine, da nu bag mâna în foc). Apoi, Austria, unde intenționam să stăm la un camping la care am mai fost acum 3 ani. Și iaca soarta, fix acum 3 ani și o lună, când copilul meu împlinea frumoasa vârstă de 10 luni, și-a încasat o frumoasă trântă din patul din autorulota cu care eram atunci aici, de am zis că dacă nu s-a stricat atunci, nu îl mai strică nimic. We good, so far, fix peste o lună face 4 ani și pare întreg. Încă. Dar divaghez. A doua oprire urma deci să fie în Austria, cu scopul final de a vizita și aici un Aqua Park (Aquapulco – Die Piratenwelt se numește, dacă interesează pe careva).

Așaaaaa. Am plecat, am ajuns. În Ungaria. Toate bune și frumoase, mai puțin cele 37 de grade la umbră care ne-au întâmpinat pe la orele 7 seara când am poposit. Ca norocu, eram la parc cu plici plici, deci am abandonat soțul să se descurce cu parcat rulotă, montat cort, plimbat câini și alte alea, am înșfăcat copilul de-o aripă și am mers la plici.

A doua zi, iar plici, că iar era o căldură d-aia de se topeau și pietrele aflate la umbră. Am făcut noi plici ce am făcut, iar pe la prânz am scos copilul din apă și am zis să mergem să mâncăm o bere, ceva, că nu se mai putea. Acu, nush dacă e clar pentru toată lumea, da noi am plecat și cu ghioarlele după noi. 3 bucăți. Pentru că era caniculă, le-am organizat  frumos loc la umbră, cu ventilator și salteluțe de răcire, în cortul de la rulotă.

În funcție de preferințe, unul ignoră complet salteluța și doarme în țărână, sub rulotă, una zace ca o plăcintă și al treilea se cere ÎN rulotă, că fix acolo i se pare lui mai confortabil. Mno, am zis să fim de treabă și să-l lăsăm acolo cât mergem la masă, că stătea cumințel, mititelul. Înainte să plecăm, am tras plasa de insecte, Doamne-feri, să nu-l sâcâie pe mititel vreo albină sau ceva. Și am închis și jumătatea de jos a ușii, așa, mai mult într-o doară, că doar mititelul e cuminte.

Și apoi am plecat noi frumușel să mâncăm și, când ne întorceam așa, agale, cu burțile pline și toropiți cum se cuvine, pe strada cu campingul, văd un dos de câine negru cum tocmai intră pe poarta campingului. Și zic râzând către soțul din dotare „Hahaha, ai văzut dosul ăla de câine negru? Cum ar fi să fie unul dintre ai noștri?”

Well…

Se pare că mititelul a deschis plasa de insecte (care e culisantă), a sărit peste jumătatea inferioară a ușii și s-a scos singur la plimbare.

Partea bună e că nu a mâncat nici un turist, nici vreun alt câine de pe acolo, credem că pur și simplu plecase să ne caute, vecinii de parcelă ne-au zis că a plecat mânat de nas…

Bon, trecem peste acest episod, plecăm mai departe spre țara lui Franz Joseph și Sissi. Ajungem cu bine, campăm. După cele patru catraliarde de grade ungurești, aici ne așteptau decât vo doozeci. Eh, nu-i bai, abia ne mai răcorim oleacă, nu suferă nici câinii așa tare, toate bune. Toate bune, până joi spre vineri noaptea, când s-a pornit o furtună, băi fraților, de am zis că ia pe sus și rulotă, și camping și tot. Băi, ploua într-un hal pe care nu știu cum să-l exprim în cuvinte. Cu clăbuci, cu năbădăi, cu ură, ce mai.

Mă rog, practic nu ploua, că aia nu mai era ploaie, era o perdea continuă de apă. Pe la 11, m-am dus să mă culc. Pe la 11 ș-un sfert, Fritz îmi trimite pe uatsap o filmare din care reieșea faptul că se cam inundase cortul și câinii mai mult înotau decât stăteau pe propriile labe, așa că a decis să îi cazeze în portbagaj, să nu îi ia viitura. Nici pe ei, nici mașina, că s-a gândit că balastul extra ar putea ajuta. După care, s-a băgat și el la somn.

A doua zi de dimineață, io dormeam cu bale împreună cu copilul, el s-a trezit, a ieșit afară și și-a pus mâinile în cap. Podeaua de la cort era o mare baie de nămol și apă, iar cortul în sine cedase, pentru că se adunase atâta apă pe el încât pur și simplu s-a rupt sub greutate. Scurtă paranteză explicativă, că vă văd pe unii din voi, acolea, pe rândul al doilea, că vă scărpinați în cap a nedumerire – ce dreq vorbește asta de cort, când ei au plecat cu rulota?

Vedeți voi, la rulotă ai o șină de jur împrejurul ei, pe lățime. Și pe șina asta poți fixa prin culisare, fie o marchiză (pe muchia dreaptă, din partea de sus), fie un cort, care poate acoperi ori întreaga lățime a rulotei, ori numai o parte, creând astfel practic o încăpere în plus, în exterior. Pentru noi, cortul ăla e vital, pentru că e spațiul unde cazăm cotarlele și unde stăm și noi la umbră.

Așaaaa. Cortul nostru răposase, deci. Am făcut și eu ochi, mi-am făcut o cafea și am ieșit afară, unde m-a întâmpinat distinsul meu soț, echipat cu trelingu bine îndesat în cizmele de cauciuc, cu o țigară în colțul gurii și mătura în mână, încercând să evacueze cât de cât nămolul de pe podea. Și mi-a comunicat că, vrem nu vrem, mergem la cumpărături. De cort. Am dat din umeri a nepăsare, mi-am pus și eu cizmele de cauciuc și m-am pus pe scaun în mijlocul noroiului, să îmi beau cafeaua. Că și cu cafea băută, și fără, cortul tot distrus era, așa că ce mai conta?

Da nu intrasem în panică prea tare, pentru că eram totuși la o distanță rezonabilă de 2 orașe mari – Salzburg și Linz. Iar austriecii, la fel ca olandezii, practică treaba asta cu rulotismul, așa că știam sigur că găsim măcar un magazin mare de profil prin zonă.

Zis și făcut. Pretenu gugle ne ajută cu informații, îndesăm copilul în mașină, îndesăm și câinii (că doar cort în care să-i lăsăm nu mai aveam și oricum, în nămolul ăla nu puteam) și pornim cu voie bună. Ajungem la magazin. Acolo, o prună de-o vârstă cu străbunica lu Nefertiti. Îi zicem care-i baiu, ne ia la întrebări de nush ce dimensiuni, lungimi și alți draci bălțați. De care noi, evident, habar nu aveam. Da am zis c-o dregem românește – lasă, cucoană, textele astea, matale arată ce ai și diblim noi dacă se potrivește au ba. La care ea: „Aaa, păi nu. Că n-am. Nu avem nimic pe stoc. Se aduce la comandă, în 4-6 săptămâni.”. Aoleu, cucoană, ai băut gaz? Nouă ne trebe acu, ce nu pricepi? Da pruna, nimic.

Până la urmă, vede că nu se înțelege cu nebunii, ne dă o carte de vizită de la niște unii și ne zice să mergem la ăia, că sunt unii cu care colaborează ei și poate om găsi acolo ceva. Ne suim înapoi în mașină, mergem la ăia. Acolo, nici n-apucăm să zicem ce avem de zis, că cetățeanu ne și izbește cu un NEIN vârtos peste ochi. După care ne explică senin că e vârf de sezon și nu are nici dracu ce vrem noi. Na-ți-o friptă că am dres-o… Probabil impresionat de mutrele noastre care exprimau orice, numa fericire nu, un cetățean (da-i-ar Bărbosu sănătate câte zile o mai avea) care își făcea veacu alături de ăla de la magazin, ne întreabă ce am pățit, mai exact. Îi relatăm baiul, iar el ne zice să mergem în localitatea X (Gmundsen, dacă crăpați de curiozitate), că acolo e un magazin al celui mai mare lanț de profil din Austria. Și poate avem acolo noroc. Mulțumim cu plecăciuni, ne pornim iar izmene pe călător.

Ajungem la ăia. Acolea, un băiet deosebit de amabil. Îi spunem și lui toată tărășenia, ne cere talonul de la rulotă și începe să scurme într-un calculator. Și scurmă. Și scurmă. Și după o vreme, se duce să o cheme și pe șefa. Asta, altă prună de-o vârstă cu eternitatea, da mai prietenoasă decât prima. Și mai scurmă ei o bucată, după care ne anunță victorioși că practic ce vrem noi nu se poate. Dar că am putea merge sus, la etaj, unde aveau ei expoziția de corturi, poate vedem acolo ceva potrivit pentru noi.

La momentul ăsta, câinii gâfâiau în portbagaj (nu vă gândiți că era vreo canicula dreq, erau vreo dooj de grade, da după cele 16 din ziua anterioară, era deja curat cloceală), copilul cedase și începuse să plângă neconsolat, io aveam o durere de cap care putea concura lejer la concursul migrena anului, iar Fritz se făcea ba verde, ba albastru, ba alb la față. Dar ne-am adunat puterile, am urcat la etaj și am început să bântuim printre cele câteva sute de metri pătrați de corturi expuse la ăia acolea. Bine, să bântuim e mult spus, că după primii pași, mai mult ne țineam să nu leșinăm când am văzut scorurile. Să fim bine înțeleși, noi ne pregătisem spiritual pentru câteva sute de euroi, patru, cinci, hai, șase… da la ăia cam totul începea de pe la patru cifre în sus și prima nu prea era 1…

Mno, până la urmă ne-am împiedicat de un cortuleț mai mititel și mai decențel ca preț (bine, decențel în sensul că nu trebuia să ne lăsăm fiecare câte juma de ficat și câte un rinichi p-acolo pentru el) și am zis gata, hai să terminăm tărășenia și să îl luăm. Lucru pe care i-l comunicăm și băietului simpatic de acolo, care, cu zâmbetul pe buze, ne-a anunțat că sigur, nici o problemă, durează vreo 3 luni să îl aducă. @#%&#%#$.

Am tras printre suspine aer în piept și i-am mai explicat o dată că nu chiar avem atâta timp la dispoziție. Așa că ne-a propus altă soluție – o marchiză. De care aveau pe stoc. Pe care o puteam lua cu noi atunci, pe loc. Pfiu, am răsuflat oleacă ușurați. Și ne-am ușurat și la propriu, că nu vă gândiți că sărăcia aia a fost vreun chilipir. Da ne-a rezolvat problema, așa că am legat-o frumușel pe plafonul mașinii și am purces spre camping.

Ajunși acolo, am debarcat câinii și copilul și am procedat la montarea drăciei, despre care băietul de la magazin se jurase pe carne de porc că e simplă ca bună ziua.

Mboooon. Acu, imaginați-vă treaba următoare: sărăcia are 3,25 metri lungime. Vine rulată într-o husă, care are pe exterior o muchie ce trebuie fixată prin culisare pe șina de pe rulotă. Problema era că pentru fixare, trebuia să derulezi toată țigănia din husă, ceea ce în teorie nu e dramatic, numai să nu uitați că în noaptea anterioară fusese potop și sub covorul distrus al răposatului nostru cort se făcuse un frumos glod. Deci nu puteam trânti marchiza pe jos, pur și simplu, ci unul din noi (recte eu) trebuia să țină de capătul derulat, să nu se târâie sutele de euroi pe jos, în timp ce ălălalt (recte Fritz), trebuia să procedeze la a culisa prinderea pe șină.

Chestie care în practică s-a dovedit ceva mai problematică decât în teorie. Evident. Că de ce să fie simplu, când poa să fie complicat? E, nefericirea aia de șină de pe rulotă e un soi de canelură din aluminiu, care începe din colțul din stânga jos și se termină în cel din dreapta jos, parcurgând întregul contur, inclusiv colțurile aferente. Stan și Bran erau mici copii pe lângă noi. Io țineam cu toate puterile de latura rigidă a mizeriei (care e un fel de tub metalic, pe toată lungimea ei, în care sunt fixate picioarele de sprijin, atunci când nu sunt montate, deci tocmai ușoară nu e), să evit căderea în noroi, iar Fritz manevra capătul flexibil, încercând din răsputeri să îndese toată lungimea pe șină, pentru a o putea culisa apoi până sus, pe linia dreaptă superioară.

Nu știu cât dracu ne-am chinuit așa, da știu că la un moment dat nu-mi mai simțeam mâinile. Apoi, partea lui Fritz s-a înțepenit într-un punct în care șina nu era tocmai dreaptă și ar fi fost nevoie ca unul să tragă în sus, iar altul să împingă de jos, ca să se urnească toată treaba mai departe. Așa că am improvizat, că ce dracu să și facem? Am sprijinit partea mea de marchiză de cușca câinilor, apoi io împingeam și Fritz trăgea.

Trebuia să ne vedeți: eu, asudată până în vârful unghiilor, împingând marchiza de jos în sus. Fritz, cel puțin la fel de asudat, numărând: Unu, doi, trei, hai! Unu, doi, trei, hai! Copilul, învârtindu-se ca un titirez în jurul nostru și având diferite dorințe – ba îi era sete, ba voia să se joace cineva fotbal cu el, ba la un moment dat s-a urcat pe bicicletă și a tulit-o prin camping la plimbare. Și noi trăgând și împingând ca la rame. Da până la urmă, am izbutit. A ajuns sărăcia pe poziție. Era sus, orizontală, totul minunat, mai trebuia numai să punem picioarele de sprijin și apoi să ne bucurăm de umbră. Și când să facem asta, Fritz zice: „Aoleu, nu e bine. E pusă invers, cu susul în jos. Trebuie să o dăm jos și să o punem la loc cum trebe.”

Ăla a fost momentul în care am zis că io mă duc frumos la cel mai apropiat aeroport și plec brusc acasă, că prin chinul ăla nu mai trec încă o dată, să fie el sănătos cu marchiza lui cu tot. Și taman când mă duceam să îmi iau poșeta și să caut copilul să plec unde văd cu ochii, mă uit mai bine și constat că nu, nu era pusă invers, era cum trebe. Rareori cred că am mai fost așa fericită, mai că îmi dăduseră lacrimile.

Am mai avut un hop să fixăm picioarele de sprijin (apropo, să vă și anume în dinți, domnii de la Thule, care ați decis să faceți economie de cuvinte în căcaturile alea de instrucțiuni de instalare și ați pus numa niște căcaturi de desene din care nici un om întreg nu pricepe nimic. Noroc cu sfântu iutub), dar vreo 2 ceasuri după ce revenisem victorioși la camping cu noua noastră marchiză, am putut să ne așezăm într-un sfârșit jos, la umbră și să ne deschidem câte o bere. A fost cea mai bună bere din tot concediul, mă jur :))

Și, pentru că uneori karma nu e numai o scârbă odioasă și mai decide să ne mai dea uneori și câte un pupic, nu numa șuturi în dos, în ultima zi de concediu am fost la plici plici la Lumea Piraților, unde fix în fața intrării era ceva cort al unui radio austriac, iar cetățenii de acolo au decis probabil că avem mecle simpatice, așa că ne-au oferit trei bilete de intrare moca pentru toată distracția. Adică ne-au scutit de vreo sută de euroi cheltuiți. You lose some, you win some 🙂

Vă las mai jos și câteva poze, să vă faceți o idee cam cum arată locul unde ne-am făcut veacul în cea mai mare parte a concediului și vouă, celor care încă nu ați fost în vacanță, vă doresc una frumoasă, liniștită și fără peripeții!