Am ajuns la cazare, am parcat, am ieșit din mașină și, în timp ce scoteam bagajele din portbagaj, fashionista a oftat prelung.

– Ești ok?, am întrebat eu naiv.

– Sunt, sunt.

Ajunși în acest punct, discuția părea încheiată, nu? Doar că, în loc să-mi văd naibii de căratul trolerului, am insistat ca un începător:

– Atunci?

– Cum mă mai urc eu în mașina de acasă după ce-am mers cu asta?

Asta a venit, prieteni, după ce ieri am condus toată ziua un XC90. Mi-am zis că indiferent ce v-aș povesti eu despre ea, n-aș avea cum să fiu mai explicit de atât. Mai ales că n-a mai întrebat așa ceva la niciun alt Volvo de până acum, din tur.

Și da, cam are dreptate, XC90 este mașina care mi-a plăcut și mie cel mai mult dintre toate cele conduse până acum. Pentru că are cam tot ce-ți poți dori de la o mașină. E arătoasă (da, ăsta e termenul corect, nu doar „frumoasă”), e elegantă, e sigură, e plină ochi de tehnologie și e foarte puternică (455 de căluți hibrizi sub capotă). Ce-ar mai fi de zis? Dar dacă chiar vă doriți să știți foarte multe despre ea, sunteți serviți.

Dar o să vă mai spun și eu ceva ce sigur-sigur nu știați. În habitaclul lui XC90 există niște inserții de lemn care arată foarte elegant, aduc un plus de clasă interiorului mașinii. Iar faza foarte tare este că toate inserțiile astea sunt făcute din lemn recuperat de sudezi din apele râurilor de munte.

Vorbim despre buștenii ăia pe care-i cară viiturile, despre trunchiuri de copaci căzuți în râuri, despre cam tot ce înseamnă lemn care ajunge din varii motive naturale în albii de ape curgătoare. Suedezii recuperează tot lemnul ăsta, după care ajunge sub formă de inserții în Volvo. Mi s-a părut mișto să vă spun treaba asta. De altfel, dacă vreți să vedeți cum arată bordul cu inserții de lemn, intrați pe articolul despre care vă ziceam mai sus, că sunt și fotografii ale interiorului mașinii.

Acum să trecem la experiența zilei de ieri și să vă spun că, pentru prima oară în această viață, am făcut rafting. Am mers undeva pe râul Arieș, unde ne așteptau niște băieți care cu asta se ocupă și ne-am pregătit de aventura cea mare. Echipament, bărci, padele, instructaj, tot tacâmul.

Până aici totul sună bine și frumos, nu? Aham, doar că echipajul de două vâsle, Coman – Vasilescu, n-a reușit să facă traseul complet și să ajungă la capătul cursei de rafting. Erau vreo 12 kilometri de parcurs în total, noi ne-am oprit după doar vreo 4. De ce? Vă spun eu imediat de ce. Un singur bolovan era ieșit mai mult din albia râului și-n ăla am reușit noi doi să intrăm din lateral și să ne răsturnăm cu canoea aia sau cum s-o numi.

A fost oleacă de tras după ce ne-am văzut în apă. Că ne luase apa padelele și pernele gonflabile pe care stăteam când vâsleam, iar canoea era cu fundul în sus și aproape încolăcită de mârșavul bolovan care ne răsturnase.

După ce-am căzut în apă si-am reușit să revenim la poziții bipede, Mara, care era fix în fața bolovanului cu canoea făcută poster pe el, abia reușea să se țină pe picioare, pentru că era ceva curent în apă în zona aia. Curent care dădea fix în ea. La mine era mai lejer, că eram după bolovan și mă mai proteja de curentul ăla.

Nfine, până la urmă au recuperat băieții de la rafting padelele si pernele, am dezlipit și canoea de bolovan și-am întors-o pe linia de plutire, am reușit să ne urcăm din nou în ea. Doar că fashionista se speriase atât de tare, că n-a mai vrut să continuăm. Prin urmare, am aruncat prosopul și ne-au scos la mal. Aia e, măcar am încercat. Dar să știți că mie mi-a plăcut tare de tot senzația, o să mai vreau să încerc cu prima ocazie.

Parteneri:

🚗 Volvo Car România

🎌 Michelin

Cam atât pentru azi, acum vă las poze (vedeți că sunt și de la rafting):