Eram pe stradă, la mine prin cartier zilele trecute, când am trecut pe lângă niște muncitori de la spații verzi care tundeau iarba. Mă uitam le ei, o echipă de patru oameni, cum „tundeau” în niște locuri în care efectiv nu aveai ce să tunzi. Pe toată lungimea bulevardului, în locurile unde ar fi trebuit să se afle iarba, erau doar niște fâșii de pământ golașe, cu maximum trei-patru smocuri complet uscate.

Nu aveai de ce să ții blocați patru oameni pentru asta, când în parcurile din București iarba arată ca-n savană. Dar oamenilor li s-a spus să tundă, așa că asta făceau. Nimeni nu i-ar fi putut învinui vreodată că nu și-au respectat fișa postului. Le-a ordonat șeful să tundă nimic, apăi asta au executat: au tuns smocurile alea uscate și răvășite care tunse sau netunse arată exact la fel.

De la faza asta mi-am adus aminte încă o dată cât de mult se muncește la alibi în România. În sensul că, teoretic, pare că oamenii își fac treaba pentru care merg la job, dar în trista realitate înconjurătoare se poate întâmpla adesea să-și facă treaba doar ca să nu aibă nimeni ce să le reproșeze. Unde „nimeni” sunt de obicei șefii. Fix pe sistemul „noi muncim, noi nu gândim”.

Uite, hai să vă dau un exemplu foarte clar. O să vă povestesc o întâmplare care mi-a revenit automat în minte pe când mă uitam siderat la băieții ăia cu iarba.

În firma unde am lucrat eu foarte mulți ani, în vânzări, unul dintre produsele pe care le vindeam erau plicurile de hârtie pentru cd-uri și dvd-uri. Știți despre ce vorbesc, nu? Plicurile alea pătrate, fix pe dimensiunea cd-ului, care aveau una dintre părți din plastic transparent, ca să poți vedea ce-ai scris pe cd-ul ăla fără să-l mai scoți din plic.

Ei, într-o zi tocmai facturam o comandă pentru unul dintre cei mai mari clienți ai mei, iar omul, pe lângă multe alte produse, ceruse și 100.000 de plicuri. Plicuri care se vindeau la prețul de 1 leu bucata. 100.000 de plicuri înmulțit cu 1 leu pe bucată, total: 100.000 lei.

Procedura de lucru era așa. Eu emiteam factura la noi în birou, iar la depozit (care era la parter, cinci etaje mai jos) ieșea în același timp avizul de însoțire a mărfii. Aviz pe care se regăseau toate produsele facturate, ca să înceapă băieții de la depozit să scoată marfa din depozit și s-o pregătească pentru expedierea la client.

Într-un final, doar se împerecheau factura cu avizul, se verifica dacă se regăsesc pe ambele aceleași produse și dacă suma de pe factură e aceeași cu cea de pe aviz. De altfel, dacă sumele erau diferite, ăsta era primul indiciu ca undeva s-a greșit ceva, moment în care se relua procesul de la început, să depistam unde este greșeala. Dar dacă produsele și sumele corespundeau, însemna ca totul e ok, marfa putea să plece către client.

Ei, chestia e că era ușor să greșești în programul în care facturam noi, program care nu avea niciun fel de sistem de notificare a greșelilor. Dacă introduceai un preț greșit, prea mic, de exemplu, mai aflai când veneau fetele de contabilitate să te întrebe de ce ai facturat cu preț pe minus. Că lor le arăta asta programul. Dar dacă prețul era greșit în sus, adică prea mare, mai aflai când te suna clientul să te înjure că ce e cu prețul ăla.

Așa i-am greșit eu comanda clientului care îmi ceruse cele 100.000 de plicuri. În sensul că i-am pus pe factură un singur plic, dar i l-am facturat la prețul de 100.000 de lei, în loc de 100.000 de plicuri, la 1 leu pe bucată. Eroare greu de sesizat pentru că, evident, totalul sumei de pe factură era același: 100.000 de lei.

Iar aici intervine absurdul situației. Colegul meu de la depozit, cel care preluase avizul și pregătea marfa, i-a pus clientului în comandă un singur plic. Da, plicul ăla pe care îl facturasem eu la preț de mașină nouă. A desfăcut baxul, că plicurile veneau la baxuri de câteva sute de bucăți (600 parcă), a scos plicul și l-a adăugat frumos, elegant, la restul mărfii. Nu l-a dus capul niciun moment să se întrebe de ce într-o comandă în care toate reperele erau cu zecile, sutele și miile de bucăți, clientul ar fi vrut și un singur plic. Plic care nici măcar pentru mers la nuntă n-ar fi fost bun, să pui darul în el, c-avea partea aia transparentă.

N-a avut nicio tresărire de genul „hai să-l sun p-ăla de la vânzări să-l întreb ce e cu comanda asta”, că așa se proceda de obicei când exista vreun dubiu de genul ăsta. Nu, frate, omul i-a trimis clientului comanda cu un singur plic. Și nu, greșeala n-a ieșit la iveală nici când s-a făcut confruntarea avizului cu factura pentru că, după cum ziceam mai sus, sumele corespundeau.

Greșeala a ieșit la iveală doar când m-a sunat clientul să mă întrebe dacă nu cumva am ceva probleme la căpuț, de-am putut să-i facturez un singur plic la preț de concediu exclusivist în Maldive. Ce să-i mai explic omului? Că noi muncim, noi nu gândim?

Asta, dragii mei, se numește muncă la alibi. Da, greșeala inițiala a fost a mea, dar dacă pe colegul meu de la depozit l-ar fi interesat câtuși de puțin, totul s-ar fi reglat până să plece marfa către client. Fără costurile ulterioare, că, na, au mai trebuit emise niște facturi care s-au expediat în regim de urgență la client. Iar toate astea sunt costuri, costuri care n-ar mai fi existat dacă pe colegul meu l-ar fi atenționat neuronii că ceva nu e în regulă. Dar pentru asta, repet, ar fi trebuit să îl intereseze măcar un pic treaba pentru care era plătit.

Nu, n-a pățit nimeni nimic în urma poveștii ăsteia, până la urmă n-ai cum să nu greșești când muncești, dar am râs multă vreme în firmă pe seama ei. O și uitasem, probabil nu mi-aș mai fi amintit-o niciodată dacă nu-i vedeam pe muncitorii de la spații verzi tunzând cu aplomb niște iarbă inexistentă.

Adică definiția perfectă pentru munca la alibi: o treabă care în aparență este executată corect, dar în realitate nu reprezintă nimic, nu aduce niciun fel de plusvaloare. Tundem iarba asta, dintr-un loc în care nu există iarbă, pentru că așa ni s-a ordonat. Punct. De-aici încolo, nimeni nu-și mai pune nicio întrebare. Noi muncim, noi nu gândim.

Voi vă dați seama câte mii de exemple ca ăsta există peste tot în aparatul bugetar de stat? Și nu numai.