Vara trecută, eram puțin mai sus de euglena verde în lanțul trofic: gras cât o vacă și cu o rezistență la efort sublimă, dar total inexistentă. După un an de stat în casă, cu curu’ pe fotoliu, practic, singurele tipuri de mișcare pe care le făceam erau pentru picioare (când mă mutam din living în dormitor sau invers) și pentru brațe (când duceam furculița sau lingura la gură). Dar cam atât. Bănuiesc că digeratul cantităților uriașe de mâncare nu se pune ca abdomene, nu?

Așa se face că atunci când mai plecam pe câte undeva (că de plimbat m-am plimbat), când ajungeam în vreun oraș pe care voiam să-l vizitez, începea chinul. În sensul că eu îmi doream să vizitez orașul ăla pe jos, eram plin de dorință de cunoaștere și de entuziasmul de a descoperi locuri noi. Singurul care se opunea era trupul meu superb, care după câteva sute de metri ceda și se cerea la odihnă.

Și uite așa am pățit în fiecare fucking loc pe care l-am vizitat, totul culminând cu excursia în care am ajuns cu fetele la Bosa.

Evident, ne-am apucat să explorăm orașul, treabă care era extrem de lesne până si pentru mine, pentru că este foarte mic. Mă simțeam chiar în formă când vedeam că l-am parcurs pe tot și încă nu mă simt sleit de puteri, încă mai aveam energie să vorbesc sau chiar să mănânc. Glumesc, pentru mâncare găseam mereu rezerve nebănuite de energie.

Doar că, nu știu de unde și mai ales DE CE, fetelor le-a venit ideea năstrușnică să vizităm și cetatea din vârful muntelui. Știți, Bosa e pe un fel de munte așa care exact în vârf are o cetate, sau un castel, sau un ce morții lui o fi ăla, că da ajuns la el n-am ajuns. Am plecat plin de entuziasm spre vârful muntelui, doar că, vedeți voi, nu-mi imaginasem că ajunsul în vârful unui munte, fie el și cât un deal mai mare, înseamnă că trebuie să urci pe jos. Și să urci, și să urci, și să urci, de nu se mai termina odată cu urcușul.

Pe la jumătatea drumului m-am pus în cur pe o piatră și, printre gâfâieli cu pulsul ajuns în roșu, le-am zis fetelor să se ducă ele, pe mine mă găsesc exact în același loc la întoarcere. Să nu se teamă, că nu mă răpește nimeni, nu de alta, dar nu văd cum ar fi reușit să mă care pe străduțele alea înguste din Bosa. Ca să nu mai spun că răpitorii ar fi trebuit și să mă hrănească. Dacă mă țineau mai mult de trei zile, ieșeau în pagubă oricâtă recompensă cereau pe mine.

Nfine, revenind, fetele s-au dus și-au vizitat chestia aia din vârful muntelui, orice ar fi fost ea, și m-au recuperat la întoarcere, proaspăt, odihnit, numai bun de mers alți 2-300 de metri fără să mă opresc.

Dar acele vremuri sunt duse. Odată cu noul an, fratele vostru a început o viață nouă, a început să topească kilogramele cum topea vara trecută cutiile de Nirvana, dar, mai ales, a început să facă și mișcare. Da, oricât ați crede că nu e așa, mersul pe jos ESTE mișcare. Mai ales când el se întâmplă pe niște distanțe pe care în mod normal ai merge cu mașina.

Apropo, deschid o paranteză, am constatat existența unui fenomen extrem de interesant. Și acum mă refer exclusiv la Facebook. Ați observat că oamenii care se pricep cu adevărat la ceva, care chiar sunt buni într-un domeniu (oricare ar fi el), evită să dea sfaturi nesolicitate sau să-și spună părerea atunci când cineva postează ceva legat chiar de domeniul unde excelează ei?

Că eu am observat de multă vreme asta. Oamenii care chiar ar avea lucruri utile și interesante de spus, preferă să se abțină, cel puțin pe Facebook. Probabil pentru că s-au săturat să fie luați la mișto de „experții”, în orice, care sunt omniprezenți pe această rețea socială. Exact același fenomen l-am observat și când am postat despre mersul meu pe jos. Imediat au sărit experții în făcut sport de pe canapea să-mi explice că mersul pe jos e degeaba, că nu-ți aduce niciun beneficiu și că „ce e aia să te plimbi așa ca prostul?”. Noroc că mi-au scris și vreo câțiva oameni care se ocupă cu sportul pe bune, ăla care implică să te dai jos de pe canapea, că intram în pământ de rușine. Well, deocamdată o să închid aici paranteza.

Anul ăsta, după cum vă povesteam ieri, am ajuns la Málaga. Ei, faza e că Málaga ăsta are și el un castel plasat tot pe un deal cât un munte mai mic. Castelul Gibralfaro, pe numele lui. Că, na, unde să și faci castelele, dacă nu în vârful muntelui? Ca să ajungă cât mai greu la tine ăia care voiau să-l treacă abuziv pe numele lor, în timp ce pe tine te înfigeau într-un par în fața lui.

Străduța care ducea la acest mirobolant obiectiv turistic pleca exact din centru, am trecut pe lângă ea de multe ori. Doar că, deși mi-aș fi dorit mult să ajung la el, cu experiența Bosa încă proaspătă în minte, nu aveam niciodată curajul să zic „hai să mergem”.

Aici trebui sa vă recunosc că, în ciuda faptului că sunt fiert pă cultură și pă artă (după cum prea bine știți), motivul principal pentru care voiam să ajung la blestematul ăla de castel era că lângă se afla o esplanadă care dădea exact spre port. O văzusem, mică, foarte sus, dar o văzusem, când ne plimbam pe faleză. Și intuiam că view-ul de acolo, trebuie să fie într-un mare fel. Dar spaima de urcuș era infinit mai mare decât dorința mea nestăvilită de frumos.

M-am tot codit, m-am tot codit, până în ziua dinaintea plecării. Atunci, cu spectrul amenințării „nu se știe dacă mai ajung vreodată pe aici” în fața ochilor, am luat hotărârea de un curaj nebun să-i propun fashionistei să urcăm și noi la Castelul Gibralfaro.

Ceea ce am și executat. Și-am urcat, am urcat, am urcat, practic retrăiam experiența Bosa, doar că de data asta nu mai simțeam cum mi se taie respirația, nu mai simțeam cum îmi explodează plămânii, nu mai simțeam cum tot ce îmi doresc este să mă întind pe o piatră și să rămân acolo până vine cineva să mă omoare ca să mă scutească de chinuri.

Băbăieți, am ajuns sus cu puls normal, fără să obosesc absolut DELOC, fără să transpir, fără să nimic. Eram atât de proaspăt că, ajuns pe esplanada pe care mi-o dorisem atât de tare, mai întâi mi-am aprins o țigară, abia după m-am pus pe făcut poze.

Ăla a fost momentul în care mi-am zis plin de încântare: „uite, dom’le, se pare că se cunosc ăia 16 kilometri pe care-i merg zilnic de aproape două luni”. Vă zic, mi s-a dus self esteem-ul la cer, mai aveam un pic și mă înscriam pentru o expediție pe Nanga Parbat.

Aceasta este, doamnelor si domnilor, povestea fotografiilor de mai jos. Fotografii pe care eu le consider printre cele mai mișto pe care le-am făcut vreodată. Fotografii care, mai mult ca sigur, ar fi rămas nefăcute dacă nu m-aș fi plimbat zilnic, ca prostul, până îmi simt tălpile cum iau foc de durere. Iar asta nu e o metaforă.

Atât pentru astăzi.