Am început să merg pe jos, mult și zilnic. De mai bine de 5 săptămâni, în funcție de cât mă ajută vremea, fac de la 8 kilometri în sus. Dacă e cald, ca azi sau ca ieri, fac simțitor mai mulți. Uite, acum când citiți asta, tocmai am intrat în casă după o „plimbare” de 12 km și jumătate. Ieri am făcut 15.

Chestie extrem de relaxantă pentru creier, îmi face bine să ascult muzică, timp în care îmi pun și ordine în cap. Mă rog, atâta ordine cât e posibil, că nici muzica aia nu face miracole.

Nfine, despre toate astea vom povesti noi mai multe pe la început de iunie, când voi scrie articolul intitulat „cum am dat jos cele 25 de kile pe care le-am pus în pandemie”. Ideea era să înțelegeți că, mai nou, în fiecare zi a vieții mele, pe la prânz așa, că atunci e cel mai cald, îmi dau drumul la muzică, bag telefonul în buzunar, căștile în urechi, și-o iau din loc. Mă mai întorc acasă 8 kilometri mai târziu. Sau 15.

Timp în care, pe cât posibil, încerc să nu interacționez mai deloc cu telefonul și cu internetul, că și-așa doar asta fac toată ziua. Doar că, din timp în timp, mă mai sună câte cineva. Moment în care șirul acțiunilor este următorul: mi se oprește muzica în căști, se face complet liniște cam o secundă până începe să-mi vibreze ceasul, ridic mâneca să văd cine mă sună, iar dacă apelul prezintă interes, îl preiau în căști tot de pe ceas, fără să scot niciun moment telefonul din buzunar.

Adică exact cum s-a întâmplat un pic mai devreme, când veneam spre casă. Mă sună cineva sau așa credeam eu, pentru că brusc mi s-a oprit muzica. Aștept să vibreze Fitbit-ul, să văd cine mă sună, doar că nu vibra nimic. Aia e, îmi zic, o fi căzut netul. Dau să bag mâna în buzunar să scot telefonul, să reglez neajunsul, când de nicăieri, aud tare în căști o voce de femeie:

– Bună ziua, 112, ce urgență aveți?

Băbăieți, io de felul meu așa sunt destul de spontan și reacționez bine sub presiune, am și vorbele la mine, mă pierd destul de greu, dar în momentul în care am auzit în căștile MELE această întrebare, partea de creier responsabilă cu spontaneitatea a intrat în moarte clinică. Mai pâlpâia ceva viață doar în cealaltă emisferă, aia care și-a imaginat, atunci, în fracțiunile alea de secundă, cum telefonul meu s-a conectat singur pe frecvența unor oameni atacați de răufăcători, iar acum voi asista la discuția dintre agresați și cei de la 112. Mno, cam așa pățești când te uiți ca disperatul la filme de acțiune.

Între timp, din căștile mele s-a auzit iar:

– 112, ce urgență aveți?

Noroc că în timpul în care mintea mea alerga zglobiu pe câmpii, mâna stângă intrase de capul ei în buzunar și scosese telefonul. Așa că, odată cu a doua întrebare a operatoarei, am văzut mare pe ecran: „Apel de Urgență”.

Abia ăsta a fost momentul în care creierul meu și-a revenit din coma profundă în care intrase mai devreme. Am înțeles ce se întâmplase, m-am făcut roșu la față ca racul, și-am bălmăjit în telefon:

– Vă rog să mă iertați, n-am nicio urgență, cred că s-a format numărul din greșeală, din buzunar.

O simțeam că înțelege exact ce s-a întâmplat (probabil nu era prima oară în viață când se întâlnea cu situația și nici eu singurul căscat de pe lume care face asta), dar mi-a plăcut extrem de tare că a ținut să mă mai întrebe o dată, cu o voce cât se poate de serioasă:

– Sigur n-aveți nicio urgență?

– Sigur n-am nicio urgență. S-a format numărul din buzunar, vă rog să mă iertați.

După care, ca să dezamorsez complet situația, am continuat:

– Fac pe mine și sunt pe stradă, dar cred că urgența asta nu e de competența dumneavoastră.

Abia atunci a început femeia să râdă și, după ce mi-am mai cerut scuze încă o dată, ne-am urat de la revedere. Altfel, doamna sau domnișoara operatoare avea o voce foarte sexy, să știți.

Și totuși, cum kkt s-a format numărul singur din buzunar, că doar am activate pe telefon toate sistemele de protecție împotriva situațiilor de genul ăsta?