Pe Cara (Alexandra Caraulani) o cunosc din vremuri imemoriale care acum îmi par din altă viață. De-aia mi-am permis, când am constatat cu stupoare că a dat frumusețe de Berceni pe Amsterdam, s-o rog să-mi povestească experiența mutării și s-o pun pe blog. Să fie aici, nu de alta, dar trăim vremuri în care mulți se gândesc să părăsească România cu bilete doar pentru dus. Dar, mai ales, pentru că dacă m-aș gândi să plec, Olanda ar fi una dintre primele două-trei opțiuni pe lista mea scurtă. Poate mai sunt și alții în aceeași situație.

Așa că aveți mai jos experiența lor: plecarea plus prima lună de bănănăit pe acolo. Tot ce pot să vă promit este că periodic o voi ruga să ne facă update-uri. Că într-un fel vezi lucrurile cât încă nu te-ai dezmeticit bine și în alt fel după câteva luni sau un an de locuit într-un oraș.

Ah, încă ceva, dacă după ce-ați citit aveți întrebări, nu vă sfiiți să le lăsați în comentarii, nu știu cât de prompt va reuși să vă răspundă, dar cu siguranță o va face. Mă refer, desigur, la întrebări pertinente legate de relocare, nu la „da’ dă ce-ați plecat, nu mai vă plake ciorba?” și altele de același gen.

Am plecat din țară pentru că eu am primit o propunere de job și am zis: ”ok, trenul ăsta nu oprește de două ori în gara asta, deci hai să încerc”. După mai multe interviuri și multe discuții cu bărbatu-mi: ”dar plecăm amu la 30+”, ”dar stai că x și y”, am hotărât să nu mai batem apa-n piuă și duși am fost.

Nici eu, nici el nu avem texte de genul: ”România e de căcat” sau ”În țara X umblă câinii cu covrigi în coadă”. Nu avem vreun plan să rămânem pentru totdeauna afară, cum nici nu avem vreun plan să îmbătrânim în țară. ”Vedem” e mantra mea de anul ăsta.

Viața ne-a adus în Olanda. Amsterdam. Am mai fost de vreo două ori pe aici. Ne-a plăcut și ne-am bucurat să ne întoarcem în calitate de rezidenți, nu doar de turiști. Nu am venit în Amsterdam gândindu-ne că e totul lapte și miere și nici nu am început să dăm cu rahat în București pentru că suntem aici, ÎN VEST. Și uite ce șmecheri suntem noi. Nop. Departe de noi gândul ăsta. Bălăcăream Bucureștiul și când locuiam acolo. E ok. La fel cum facem și cu Amsterdam, când e cazul. În egală măsură, când e ceva de apreciat, nu ne sfiim să facem asta. Mie, spre exemplu, mi-e dor de mâncarea de la Paninaro și lui Andrei îi e dor să conducă.

Bun. Iată experiența noastră în acest oraș după o lună de viețuit aici. Subliniez NOASTRĂ căci treaba asta cu mutatul din țară, e diferită și personală pentru fiecare.

În Amsterdam e verde și e liniște. Sunt biciclete peste tot. Mașini mai puțin. Ferestrele apartamentelor sunt generoase, fructele și legumele din magazine au un gust pe care în România nu l-am mai întâlnit de niște ani. Nu există show-off. Nu-i vreo presiune să te îmbraci în x mod sau să ai y lucru. Ba chiar dimpotrivă. Cafenele la tot pasul. Infrastructură care merge ceas. Tramvaie, autobuze, trenuri, metrou. Oamenii zâmbesc pe stradă. Părinții își duc copiii pe biciclete la școală.

În Amsterdam e multicultural. Se vorbește engleza de mai toată lumea. Conform statisticilor, de vreo 98% din populație. Sunt muzee. Multe. Și parcuri la tot pasul. Și canalele alea pe care poți să te plimbi cu barca. Și arhitectura absolut superbă. Chiar și la periferie, blocurile arată într-un fel. Există o logică în construcții. Nu răsare bloc lângă casă și apoi hop-țop, iaca și o clădire de birouri.

Nu e aglomerație pe străzi, nu întârzie metroul sau tramvaiul de îmbătrânești în stație și nici nu te calci în picioare ca să intri în ele.

E o bucurie să nu stai cu ochii în telefon în timp ce mergi pe stradă (sigur, e și recomandat să NU faci asta) căci vezi frumosul la fiecare pas – de la cum sunt aranjate florile în grădinile oamenilor, la cum iau olandezii cina la orele 18:00 fix, în familie. Și-i vezi pentru că nu au perdele la ferestre. Ceea ce adaugă un farmec poveștii. Pare că ești martor trecător la viața lor care curge nițel altfel.

Nu plouă atât de mult precum s-ar crede și chiar dacă plouă, în 30 minute tot ce se poate să apară soarele. Unde mai pui că oamenii nu se bagă în mașini la prima picătură de ploaie. Aia e, nu le folosesc pe post de umbrele.

Tot în Amsterdam chiriile sunt enorme. Sigur că știam asta când am venit aici, dar asta nu anulează afirmația de mai devreme. 1400 – 2000 euro. Preț chirie lunară în ianuarie – februarie, anul Domnului 2022, la apartamente de 55m2+, DIN ORAȘ, unde oraș e Amsterdam. În alte părți din Olanda or fi mai mici, dar noi discutăm strict de Amsterdam, în zonele aflate la maxim o oră de mers pe jos (20 minute de biciclit) față de biroul care e în sudul capitalei.

Da, depinde de zonă, dar cam pe acolo se învârte treaba, dacă vrei să stai în oraș și să ai un minim de confort. Să nu fie chiar o cutie de chibrituri. De asemenea, nici în afara capitalei situația nu e cu mult diferită. Unde mai pui că nici transportul în comun nu e ieftin deloc. Că nu se poate bicicli oricât doar. Nu facem turul Franței în fiecare zi în drum spre birou. Cei care stau în afara Amsterdamului și-s nevoiți să vină la birou, iau trenul, iar de la tren merg în parcarea de biciclete și își continuă drumul. Depinde desigur de distanța pe care o au de parcurs.

Apartamentele se închiriază ori mobilate, ori nemobilate, ori nemobilate și fără podele. Da, fără podele. Diferențele de preț nu sunt notabile. Când pleci din apartament, iei și podeaua cu tine. Cei care sunt aici de niște ani s-au obișnuit cu asta. Eu încă mai am nevoie de timp să diger informația. E o piață liberă care s-a format (după cum am învățat la macroeconomie în facultate) în funcție de cerere și ofertă. Și da, cererea e mare, de aia proprietarii își permit să ceară aceste chirii.

Mașina e un lux pentru că taxele sunt mari. Doar ca să ai DREPTUL să ai mașina în fața scării plătești. La asta adaugi locul de parcare după care poți să aștepți până la un an și pentru care plătești câteva sute de euro (depinde de zonă). Și asigurarea. Și combustibilul care parcă e vreo 2 euro/litru.

Taxele sunt de aproape 50%, dar le vezi investite atunci când ieși din casă. Se discută despre șoareci în apartament, așa cum vorbim noi despre gândacii de bucătărie. Deh, canale, apă etc. De aia, vivat Motănescu. În sfârșit pisica asta o să facă și ea ceva pentru noi. După ce doar noi am făcut TOTUL pentru ea.

Cam atât pentru moment. Mai povestim după ce mai trăim nițel pe aci.