Da, prieteni, întrebarea este exact asta: oare cum am reușit să supraviețuim în copilărie? Nu știu cum au stat lucrurile la voi, dar eu am copilărit cu cheia de gât, la propriu. Părinții ne legau cheile de gât, să nu le pierdem. Ca să nu mai spun că mulți dintre noi le aveam legate cu elastic, un prilej excelent să-ți iei o cheie în dinți sau în față dacă nu erai permanent în gardă și cineva trăgea de cheia aia, după care-i dădea drumul brusc. Am văzut minimum doi dinți sparți așa. Ce, credeți că aberez? Nici pomeneală, asta cu cheia peste dinți era unul dintre lucrurile cel mai puțin periculoase pe care le făceam pe vremea aia.
Urcatul pe bloc și alergatul, pe muchia aia mai înaltă care împrejmuia tot blocul, erau ceva la ordinea zilei. Avea maximum 30 de centimetri lățime muchia, dar noi alergam și ne jucam pe ea liniștiți. Ciudat, dar n-a căzut nimeni de pe bloc. Sau coboram scările dându-ne pe balustrada mai îngustă de o palmă („dându-ne”, adică ne lăsam să alunecăm pe burtă). Se întâmpla des să urcăm si să coborâm aceleași scări, prin spațiul ăla îngust din interiorul spiralei. Ne țineam cu mâinile de balustradă și-i dădeam bătaie, urcam, coboram, joacă de-a alpinismul se numea.
Despre țevile cu cornete cred că nu mai are rost să vă povestesc, da? Probabil că nu există cetățean care să fi copilărit până în ’90 și să nu fi avut acasă o carabină cu trei sau patru țevi. Ne împărțeam în două tabere și aia era, trăgeam cu cornete unii în alții. Între noi, era interzis să folosim cornetele cu bold în vârf. Dar ferească sfântu’ să ne fi provocat cei de la blocul vecin, că începea măcelul. Și noi, și ăia, scoteam arsenalul de cornete cu bold care începeau să zboare și să ni se înfigă peste tot. Nimeni nu părea să fi avut o problemă cu asta, ți le extrăgeai și-ți vedeai de joacă în continuare.
Următorul nivel după cornete erau praștiile. Cele cu pietre, din elastic din cauciuc de mașină, și cele cu bolduri, din elastic de la chiloți. Sper că vă e clar la ce ducea utilizarea lor: pietre în capete, bolduri înfipte peste tot. Nu rețin nici măcar să fi plâns cineva vreodată.
Am trei cicatrici babane pe picioare. Prima, un pic mai sus de genunchiul stâng, de la piscină. Era o treaptă care făcea trecerea de la apă mică la apă mare. Ei, în treapta aia am dat eu cu genunchiul stâng când făceam un fel de scuba diving avant la lettre. Adusese unul dintre noi niște ochelari de scafandru și-i încercam pe rând. Eram încă sub apă când m-am uitat să văd ce-am pățit. Și ce-am văzut, nu prea a avut darul să mă liniștească: partea aia de deasupra genunchiului era despicată până la os. De altfel, chiar se vedea osul lucind vesel undeva la fundul rănii. A fost fun, că nici la spital nu m-am dus, nici acasă nu le-am zis nimic alor mei (se oprise sângerarea până am ajuns). Așa c-am fost nevoit să port pantaloni lungi de trening toată vara, ca să nu se vadă rana. Că dacă o vedeau ai mei, dracu’ mai avea voie să iasă din casă.
A doua e pe pulpa de la piciorul drept. Se săpa nu știu ce șanț în fața blocului pentru rețeaua de termoficare. Era atât de lung și de lat șanțul ăla, că efectiv nu aveai cum să nu te joci de-a războiul în el și pe lângă el. Tranșee ca aia nu mai pupai tu prea curând. Pentru un plus de autenticitate, mi-am adus și cuțitul de vânătoare din casă. De vânătoare o laie, era o mizerie de multi-funcțional, cu lame detașabile, dar mie mi se păruse cea mai tare invenție a omenirii, de-am dat aproape 100 de lei pe el. Nou, țiplă, de la Auto-Moto-Velo-Sport (habar nu aveți ce-i asta, este?). Nfine, mizerie sau nu, a fost suficient de bun să mi se înfigă în picior atunci când am uitat că îl am în mână, cu lama spre mine, și m-am aplecat vârtos în față să dau comanda: „baterieee, foc”. Noroc că n-am mâinile scurte.
A treia e undeva pe bicepsul femural de la stângul. De la un gard cu multă sârmă ghimpată ruginită, pe care nici nu mai țin minte de ce c-am considerat c-ar fi fun să-l sar. Și l-am sărit. Rană lungă de vreo zece centimetri și destul de adâncuță, gen cât să-ți intre de tot vârful degetului. Sângeram ca un porc, dar, evident, am așteptat să se oprească. Că n-aveam chef nici să iau bătaie, nici să nu mai am voie afară.
Încă una vă mai zic și gata, vă las pe voi. Lângă blocul meu era o ghenă de gunoi care deservea vreo zece blocuri din jur. Mai simplu spus, câteva sute de familii își aruncau gunoiul la ghena aia. Ei, tot acolo, dar în spatele ghenei (care era împrejmuită de un zid de beton) se aruncau brazii după sărbători. Nu știu de ce, era așa ca un fel de convenție generală că acolo se aruncă. Prin urmare, acolo se strângeau brazii de la aceleași câteva sute de familii. Se făcea un morman uriaș de câțiva metri care rămânea acolo până pe la sfârșit de februarie când veneau cei de la societatea de salubritate să-i strângă.
Într-un an, n-a mai fost nevoie să vină, c-am trecut eu pe lângă muntele de brazi perfect uscați și mi-am zis, încântat de așa o idee beton: „ce-ar fi să le dau foc?”. Ceea ce am și executat. N-aveți idee cam câta focul se face de la câteva sute de brazi perfect uscați. Se adunase jumătate de cartier acolo când se făcuse vâlvătaia de înălțimea unui bloc cu patru etaje.
Din fericire, brazii uscați ard extrem de rapid și nu bătea nici vântul în ziua aia. În maximum jumătate de oră, din mormanul de brazi mai rămăsese doar un strat de cenușă. Din nefericire, ce n-am știut eu este că mă văzuse o babă din bloc când am dat foc. Babă care abia a așteptat să mă pârască lu’ maică-mea. Doamne, câtă bătaie am mâncat cu căcatul ăla de cârlig de lemn de la mașina de spălat.
Well, dragii mei, mai am povești de pe vremea aia pentru încă minimum trei articole, dar o să mă opresc aici. Hai, să v-aud, cât erați de inconștienți când erați copii?
sursa foto
Fix despre asta vorbeam recent cu prietenii – pe lângă prostiile de rigoare, jocuri specifice perioadei, ne întrebam cum ne lăsau singuri în casă, cu tot arsenalul din bucătărie, cum reușeam sa ne încălzim mâncarea fără să dăm foc la casă sau sa ne opărim cu ceva, cum nu am luat foc de la resouri (drept ca alea erau preponderent folosite când erau părinții acasă), cum ajungem la și de la școală, pe jos, întregi (de multe ori școală fiind la ceva distanță de casă).
Părea foarte natural atunci, acum, prin comparație, mi s-ar zburli părul pe mine dacă ar fi vorba de un copil.
Comentariu beton!102
Ca să nu mai spun că, odată ieșit din casă, ai mei habar nu aveau pe unde sunt și ce fac. Puteam să plecăm în expediții în pădure sau să înotăm în Olt, de aflat aflau abia seara când intram în casă.
La fel si in cazul meu. Dar pana la urma, care e explicatia?
Comentariu beton!13
Fratele meu era printr-a 8a sau la liceu când a vrut să-și facă o omletă și a pus tigaia cu ulei pe foc și s-a dus să se schimbe și s-a luat cu altele. La un moment dat mirosea a fum și s-a dus în bucătărie. Luase foc uleiul și a vrut să-l stingă… Cu apă… Vâlvătaia care a urmat a topit hota. A reușit să stingă focul până am ajuns eu acasă, dar hota era deja o sculptură suprarealistă. Nu mai spun ce fum era în casă. Când eram mai mici aveam un Pinocchio de plastic și am reușit să îi rupem ceva. Și ne-am gândit să-l lipim la flacără. Am luat chibriturile, am aprins unul și l-am pus lângă Pinocchio. Ăla a luat foc, noi ne-am speriat și l-am scăpat pe jos. Apoi am aruncat cu apă pe el. De data asta focul s-a stins. Dar linoleumul a avut o mare gaură în el până în ziua în care l-am schimbat.
Eu am fost un copil cuminte. Mă rog, așa cum se spune „babă frumoasă și copil cuminte ai văzut?”. Dar fratele meu, mai mare și mai deștept, auzise că printr-o peșteră de la Mangalia, acolo suntem născuți, se poate trece granița. Așa că și-a făcut o boccea și a plecat în căutarea aventurii. A găsit peștera, era destul de departe, dar nu subestimați niciodată puterea unui copil, dar a fost reperat de grăniceri, deh, zonă de frontieră, sunat tata, etc, etc. Bine că nu a întrat, pentru că sigur nu mai ieșea, deoarece e celebra peșteră cu lipsă de oxigen și microorganisme vii studiată de cei de la NASA. Pe vremea aceea nu era astupată întrarea. Acum este. Că se ajungea sau nu în Bulgaria, nu știu să vă spun. Așa se zicea.
Comentariu beton!123
Sigur-sigur se ajungea în Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii. Deci mai bine că n-a intrat.
Coatele și genunchii erau în permanență juliți de la bicicletă etc. Cel mai inconștient lucru era să urmărim asistenta când ducea gunoiul la o groapă de gunoi clandestină și să căutăm siringiile de unică folosință, cu care ne jucam apoi.
Azi cred că va fi fain. Eu unul nu prea am cu ce să vă-ncânt: când am fost mic am fost cam … bleguț, dacă-mi este permisă licența asta poetică. Acum nu mai sunt mic 😛
Comentariu beton!63
Erai genul pe care-l puneam să sară la castană? 😁
Ai să râzi dar nici măcar ce spui tu nu știu ce-nseamnă. Stăteam în casă și citeam. Am citit si autorul tău preferat ( Karl May 😛 ) deși n-am fost fan. Am preferat Jules Verne și Dumas (cât am putut înțelege și eu) și restul franțujilor (Hugo și Druon, cu al său super roman ”Les rois maudits”!). Dar gata cu mine. Nu vreau să-mi iau roșii și pentru lăudăroșenie.
Comentariu beton!92
Păi și noi citeam, Doar că citeam când nu ieșeam pe afară. 😀
Citeam, când nu eram pe-afară. Când făcea sfintele curățenii de Paște și de toamnă, mama muta mobila pentru a șterge praful pe dedesubt și a da cu petrosin, idioată invenție, iar de sub canapeaua pe care dormeam scotea recolta de cărți citite până atunci. Din fericire biblioteca avea puțin peste 1000 de volume, așa că nu se vedeau găurile rămase în urma luării cărților și depozitarea lor sub canapea.
Comentariu beton!29
Bine că am putut citi atunci Karl May, acuma se pare ca va fin interzis în numele…. prostiei omenești, de fapt…
Nu se interzice Karl May – a fost un hoax
Cel putin la fel de inconstienti. Inconstienta era la ordinea zilei, era absolut normala, as zice ca era norma si cei prudenti exceptia. Am avut si cornete , si blocuri , si ghene pe care ne jucam , balustrade de scara de bloc , cornete cu ace , dat cu sania pe strazi in panta la viteza maxima ( spart nasul) , urcat in copaci ( spart capul) , dat cu bicicleta la vale prin padure ( cicatrici) si cam orice isi poate imagina un copil ca ar fi periculos. Cand ma gandesc retrospectiv imi dau seama ca aproape orice copil era atunci un „adrenalin junkie” . Astazi esti admirat pentru chestii periculoase, atunci era parte din normalitate.
Un spart de cap era tratat pe atunci, la tara fiind, cu frumoasele cuvinte : du-te si te spala ca ai umplut tot de sange si 30 minute pauza.
Cred totusi a cea mai periculoasa chestie era bubuitul cu carbid ( substanta periculoasa folosita la sudura ) si aruncatul tuburilor de spray in foc ( se facea un foc mare pentru asta) . Daca tot se facea focul incercam si sa topim sticla sau metalul. 🙂 ma pot gandi si la alte tampenii dar o sa stau pe telefon pana la amiazi sa le povestesc.
Comentariu beton!111
Ah, ce-am uitat de carbid și de petardele alea pe care le făceam din niște dracii cumpărate de la Metalo-Casnica. Minium de plumb și bronz-aluminiu, parcă.
Petardele nu le stiu dar imi amintesc o chestie cu o piulita,doua suruburi si fosfor ras de pe chibrite. A, si din mingi de ping pong faceam fumigene.
Deja se contureaza” manualul copilului perfect, varianta plina de adrenalina si total incorecta politic si social”
Ce sa zic a fost greu tare, asta e raspunsul.
Comentariu beton!69
Stai ca am uitat de distractiile domestice, si alea pline de adrenalina si risc. Asta include mersul in padure dupa lemnele folosite la gatit la tara, clasele primare, era toporul.cat mine. In afara de topor mai era necesara si o franghie sa trag lemnele in curte, ce ii drept padurea era in spatele casei. Cireasa de pe tort era taiere lemnelor de foc cu circularul , o chestie electrica de mare putere, categoric improvizata. Nici urma de echipament de protectie 🙂 sau instructaj de protectia muncii :). Era suficient ca depasesc in inaltime masa circularului si pot sa vad sa pozitionez lemnul respectiv.
Comentariu beton!39
Pe carbid și chibrituri….30-40 de geamuri sparte , capete sparte și vânătăi , plus tocana de la părinții …..noroc că pe vremea aia mașinile erau rare că plăteau ai mei și acolo. Țineți minte locurilea alea de joaca cu balastru pe jos in loc de nisip? Ei, aveam in spatele blocului și în mijlocul lui se forma cea mai mișto balta posibilă. In apropiere pe un șantier se folosea carbid … Nu mai știu cărui drac de copil ia trecut prin cap dar ideea a fost bestiala… Am luat într-o duminică tot carbidul care l-am putut găsi și l-am aruncat în baltă si pe urmă am făcut rachete cu chibrituri pina a explodat…. Bloc comunist , forma de U… Parter și etaj unu mai mult de jumătate din geamuri sparte, eu am o cicatrice deasupra urechii. Obs….la cît de inconștienți eram totuși am supraviețuit copilariei…
Comentariu beton!36
Eu am fugit de acasă în clasa a 7-a că i’am rupt mâna unui coleg. M-au cautat ai mei cu miliția noaptea prin Crâng. Eu făcusem autostopul la un tractor si eram la bunica mea la 50 km. Cu uniforma, cu emblema matricola,pe vremea lui nea Nicu. Somnul de dimineață mi’a fost tulburat brutal de ai mei si niște militieni. Anul ăla si a 8-a am fost văzut ca un super villain in școală. M-a ajutat bine să am acces la un sărut, la o țâță feciorelnică.
Mi’a spart bolta palatina cu o țeava din aia cu cornete că am căzut cu ea in gură.
Deja pe la 11 ani aveam deja multe degete fracturate.
Am încercat să evadez cu Lada 1200 a lui tata.
La 16 ani am furat Jawa lu’ unchi-meu si am cunoscut niște plopi si am fost capabil să fac tumbe pe câmp dupe ce copacii mi’au rupt niște oase.
Comentariu beton!94
Ahahahahahahaaaa. Și eu am căzut cu rahatul ăla de țeavă în gură de m-am râșcâit pe tot cerul gurii. Două luni orice mâncam mă ustura de mă căcam pe mine. Evident, nu le-am spus alor mei.
Mie mi’a spart osul. Am ajuns la spital.
Cred că eu doar am lovit de ceva cu țeava.
Tot vad ca ai făcut tot felul de nebunii copilărești si imediat urmeaza ca nu le-ai spus părinților. Ei au habar, așa măcar puțin ce fel de pramatie erai in copilărie? Daca nu stiu, ce interesanta discuție ar fi acum 🙂
Comentariu beton!21
@Bogdan, la anul împlinesc 50 de ani. Chiar crezi că ar mai interesa-o pe mama că mă duceam să înot în Olt, fără să știe ea, avum 35 de ani? Că eu am serioase îndoieli. 😀
@Bogdan, eram copil tâmpit nu agent mossad.
@MV,acu la titulatura de milfet poti să adaugi, binemeritat, si cougar. Da kilele alea jos si rupi only fanul la categoria 50-65.
Comentariu beton!15
Sau mă mut la Buzău. Coadă se face când or vedea că-mi permit paste la optișpe lei.
@Bogdan, ce nu știe, nu poate să-i facă rău
Eu obisnuiam sa confectionez petarde. Cererea in perioada asta inainte de sarbatori era uriasa. Din alea care sevaruncau de perete si lasau o pata mare, urata. Pana intr-o zi cand una mi-a fasait in mana in procesul de productie. Mare noroc ca nu mi-au sarit pietricelele in ochi. M-am ales cu o basica cat toata palma. Parintii mi-au confiscat materia prima si s-a incheiat cariera de mic producator. Recunosc despicaturile capatate prin diverse garduri. La pot si eu cu mine. Nu am plans si nici antitetanos nu am servit niciodata.
00
#edelweiss damn it, ma simteam speciala, dar vad ca nu. eu cu un tub din ala mi-am spart amigdala dreapta. ma credeam ciobanita si ala era fluierul, saream in pat cu el. well, nu se putea termina decat prost. ma mir doar ca a supravietuit bunica atunci cand a gasit copilu’ cu sange tasnind pe gura 🤣🤣🤣
Ne jucam la un depozit de piatră cubică și cherestea dezafectată, de la demolări. Scândurile alea erau pline de cuie ruginite, în care am călcat nu o dată, cioburi peste tot, ne tăiam , punem un cocoloș de pâine pe tăietură și asta era. Genunchii mei erau tot timpul plini de coji. iar când mergeai cu bicicleta și luai vreo trântă, era cel mai rău, străzile erau așternute cu zgură de la Combinatul siderurgic. Nu pot să descriu în ce hal eram zgâriați și ne spălam la o cișmea în stradă, asta dacă eram aproape de cișmea. Fructele crude erau mâncarea favorită în expedițiile noastre prin cartier.
Cei mai mari pocneau cu carbid prin bălți, dar ăla era deja next level.
Comentariu beton!36
Cuie în talpă am reușit să nu-mi înfig, în schimb, am căzut pe cea mai a dracului pantă din oraș cu o bicicletă împrumutată de la bloc. N-am căzut, am plonjat peste ghidon și-am aterizat pe coate și genunchi. Nu vrei să știi cum arătam când am ajuns acasă.
Teava de cornete cu 6 focuri, maner de prindere si lanterna atasata. Rambo!
La mine in zona se construia mult, pe langa CS timpuriu prin subsoluri mai era aruncat cu smoala. Se lua pe un bat smoala care fierbea in butoaie si se arunca la tinta. Mai erau expediitiie speologice, cand intram in subsol pe tevile de termoficare sau ce erau ele si ieseam cateodata si la un kilometru departare in alt subsol de bloc.
Cel mai interesant moment a fost inaugurarea statuiei pompierilor. Parca ’92, imi e lene sa caut. Statea acolo Petre Roman serios, cu toti adunati in jurul lui. Noi de pe actualul Mariott trageam cu cornete in ei. Au intrat in cladire politisti si multi altii sa ne prinda….cateva ore i-am alergat pe acolo, cladirea era semiconstruita, noi stiam absolut toate cotloanele si tunelurile de aerisire. In plus eram constienti ca daca prind pe macar unul dintre noi acela va fi batut pana ii toarna pe toti. Cand s-a lasat noaptea s-au lasat pagubasi, invinsesem sistemul:))
Comentariu beton!142
Ah, buzduganele de smoală. Nu știu cum le făceați voi, dar nu mai adăugam și pietricele în timpul procesului de fabricație. La final, după ce se întărea smoala de tot, buzduganul ăla devenea buzdugan de-a binelea.
Eu am fost un copil cuminte. Am ceva cicatrici, una pe mâna de la un nailon aprins dar ma ajuta, imi dau seama care i dreapta, una langa ochi dar aproape insesizabila, genunchii s au reparat ca si acum.imi zice mama ca eu n aveam piele pe ei vara ci coaja. Culmea, n am avut niciodata vreun os rupt, desi am cazut chiar si n cap (asta se vede), cazut de pe ziduri, din pomi. In rest eram un copil obisnuit, nu faceam prostii, m a mai gasit tata pe la 12 ani cu un fir bagat in priza umbland sa curentez furnicile dar nimic deosebit.
Comentariu beton!90
Am băgat un cui în priză, cu patentul, să văd ce se intâmplă. Patentul n-avea protecție de plastic pe mâner. S-a întâmplat frumos.
Mi-a dat cafeaua pe nas!!! Hă, hă, hă… e deosebită asta cu furnicile
Comentariu beton!23
La furnici nu m-am gândit dar funcționa mișto pe cosasi
Chiar e diferența de la cer la pământ între copilăria noastră și cea a copiilor noștri.
Am făcut de toate cele enumerate mai sus: carbid, bubuiam cu cutii de amigo; cornete, nu aveam ghebe ca era la țară, dar eram pe toate dealurile din zona, în pădure singuri.
Vânătăi una sub alta pe picioare, era toți pătați.
Să nu mai zic de zilele de săniuș, ca plecam dimineața la 8 și veneam noaptea, nici mâncare nu ne trebuia. De sete mâncam zăpadă, clar. Ajungeam acasă cu pantalonii inghetati de la genunchi în jos, tablă erau.
Tren de sânii, cu picioarele băgare prin ele, nimeni nu rupea nimic. Căzături, trânteli…. Doamne ce frumos era.
Hai ca m-am trezit bine cu asa subiect/amintiri.
Comentariu beton!79
Și iarna când ieșeam de la școală, ne dădeam pe derdeluș cu ghiozdanele. Nu țineau până primăvara.
Comentariu beton!40
Da, frate, exat așa era iarna, și nu mai racea nimeni.
Sau cu balustrade incalzite in foc sa le poti indoi in fata. Erau 2 variante, cele subtiri ce se foloseau in casa la linoleum si cei mai bazati aveau de la balustrada de la bloc. Ultimele mergeau foarte bine.
Fata fiind, le-am facut pe toate alea de zici tu. Plus ca, locuind la casa si avand curte, eram numai prin pomi iar picioarele si bratele erau tot timpul pline de zgarieturi.
Drumul de intoarcere de la scoala, vreo 2 km, era presarat cu suneriile de la portile oamenilor. Babaiete, si nu erau doua la fel. Ce mai sunam si fugeam, sunam si fugeam!
Si, cum mi s-a parut ca nu traiam destul de periculos, la 15 ani, am inceput sa fac parasutism. Si am facut timp de vreo 5 ani.
Ah! Am reusit performanta de a nu-mi rupe niciun os. Si dumnezeu mi-e martor ca m-am straduit mult.
Comentariu beton!55
De când dadeau în pârg primele cireșe, până toamna târziu, nu exista zi în care să nu ne urcăm în pomi. Până sus în vârf pe ramurile ăle mai ale dracu’, că numai acolo mai ramâneau fructe la final.
Se pare că am copilărit în același oraș. Ca să mă exprim clișeisto-poetic, în orașul de la poalele Capelei. Sau în orașul în care, în Parcul Zăvoi, s-a cântat pentru prima dată „Deșteaptă-te, române!”… În fine, ce voiam să spun, e că am bifat absolut toate variantele de jocuri despre care ați povestit și dumneavoastră și comentatorii, așa că nu o să mai repet…decât chestia cu urcatul pe bloc!! Pff, acum mi se face un gol în stomac când mă gândesc câtă inconștiență pe capu’ nostru!! Și pe al părinților! Cum dracu’ să nu te gândești tu, om matur, cât de tentant putea fi chepengul ăla ușor de accesat din tavanul scării?! Toată gașca de copii („coinaci” era termenul epocii 😄) făcea plajă, vezi Doamne, pe bloc, iar părinții habar n-aveau! Hal de parenting! 😂
Comentariu beton!25
Cartierul în care am copilărit este lângă un deal , pe la mijlocul dealului este o cetate ( Neamț) , drumul este asfaltat, drum cumva șerpuit, panta ideala pentru săniuș și de ce să nu ne combinăm noi la un „bob”: 2-5 sănii prinse una de cealaltă și cel din față era „căpitanul ” doar că nu tot timpul era cel mai iscusit coordonator. La baza dealului se afla un motel cu restaurant și o terasă de vară, terasă în a cărui gard am ajuns de vreo câteva ori, eu sunt foarte sensibila la nivelul nasului, nu exista zi să nu îmi bușescă sângele pe nas, eram conștienți că dacă mergeam acasă murdară de sânge nu mai pupam săniuș prea devreme. Asa ca zăpadă din zona terasei de vară era toată „înroșită”
Comentariu beton!22
Prin anii ‘73-74 se construiau in cartier blocuri, cu pușcăriașii. După plecarea lor rămâneau posturile de paza și atunci sa vezi viața. Sabii făcute din lemne de pe șantier, buzdugane din smoala, capacele de la butoaiele de smoala erau scuturi. Unii eram dacii iar alții romanii. Cred ca am fost roman, căci nu am pic de Dac in mine. Din rogojini făceam saltele la parterul blocurilor in construcție si apoi săream de la etajul 2.
Chiusoare, cutii de vopsea cu carbid, cărucior cu rulmenți și mers cu el in tunelul de la gara Brașov spre parcul Tractorul, sau in Livada Postei! Și nu va gândiți ca stăteam foarte aproape de Livada. Bile de noroi aruncate de pe bloc in trecători. Mers pe camp spre Stupini unde unii făcuseră căpițe de fan. I-am stricat omului căpițele, dar și el ne-a înmuiat spatele! Ne-am luat-o pe coaja, original. Urcat pe Centrală termică din cartier, tinându-ne de paratrăsnet (ala alpinism).
Cand au venit învățătoarele pe acasă sa ne înscrie in clasa intai, iese mama pe strada și începe sa ma strige. Eu, in mar la un vecin îmi făceam pofta de mere. După plecarea învățătoarei, mi-am luat-o de la mama de numa-numa. Astea sunt doar câteva.
Cred ca as putea scrie liniștit o carte cu toate tâmpeniile făcute.
Comentariu beton!40
Posturi de pază gata construite? Meam, nici nu vreau să mă gândesc cât de tare trebuia să fie.
Pe mine chiar acele posturiri mă lăsau rece, mă rog eram mai micuț. În schimb când erau încă funcționale înnebuneam la unul, era un gardian care sculpta cu briceagul moriști în nebunie.
Comentariu beton!12
Eu am fost un copil
fricosconștient la chestii care țin de integritatea mea corporală. Doamne, ce s-a mai chinuit bietul tata să mă învețe să schiez. Alții copii își puneau ski-urile în picioare și se avântau curajoși la vale în secunda doi. Eu mai întâi a trebuit să învăț să cad frumos, să mă ridic, să exersez alunecatul pe loc drept și abia apoi pe plan înclinat. Din când în când, dacă mi se părea că anumite porțiuni sunt prea abrupte, mă opream și analizam minute în șir situația înainte să mă repornesc. Odată m-am blocat complet, de nu mai știa bietul om cum să mă urnească. Eu deja mă vedeam înoptând acolo sau chiar așteptând frumos primăvara, așa că l-am rugat să-și vadă de treabă, c-oi veni eu. Într-un final, am tras aer în piept, le-am ordonat genunchilor să nu mai tremure și am reluat coborârea. Acum realizez cât de inconștientă eram. Nu știu de ce, dar alternativa de-a scoate ski-urile din picioare nu mi-a trecut nicio secundă prin cap. :-))Comentariu beton!57
Hai, zi-o cu toată gura, erai tocilară, este?
404 error. Reboot system :))))
Comentariu beton!27
Am fost destul de inconștient, dar sunt sigur că, până pe la vreo 15 ani, deja primul meu înger păzitor era pe terapie la psiholog, și al doilea se pregătea să-l urmeze 😁, altfel nu-mi explic cum naiba am scăpat fără nimic rupt, secționat, fără spitalizare sau înmormântare.
Sigur, sună frumos, eroic chiar, să-mi amintesc cum m-am dat cu sania de pe un deal și m-am oprit cu capul într-un stâlp care avea un cui care a avut o problemă cu fruntea mea, sau cum am picat cu bicicleta în lacul din Parcul Carol, sau cum mi-a intrat o sârmă în talpă, aproape mi-a ieșit pe partea cealaltă, și doar am scos-o, m-am spălat cu niște apă de ploaie și am continuat joaca, sau cum m-am ales cu o grămadă de julituri, zgârieturi și lovituri în diverse ocazii, sau cum făceam tot felul de teribilisme prin șantierele din cartier (cred că toți copiii anilor ’70 – ’80 -’90 din orașe au în comun treaba cu șantierele patriei), unele de-a dreptul incredibile sau imposibil de imaginat astăzi. Dar nu prea e nimic de laudă în asta.
Ce stau eu și mă întreb zi de zi este dacă le-aș da celor doi pitici ai mei „libertatea” de a face același tip de tâmpenii pe care le făceam noi când eram mici. Am pus „libertatea” între ghilimele fiindcă săracii părinți nu prea aveau încotro cu noi, erau nevoiți să ne lase cu cheia de gât. Unii nu au nici în ziua de azi, dar parcă fenomenul nu mai este atât de amplu. Concluzia ar fi că nu i-aș lăsa. De ce?
Clasa a 5-a, coleg de clasă, sala de sport înainte începerea orei, se urcă până sus pe spaliere ca să arate nu știu ce, pune piciorul aiurea, cade, mână ruptă în vreo două locuri fluturându-i aiurea, s-a chinuit în următorii trei ani cu tot felul de operații și recuperări, și a trebuit să învețe să scrie cu stânga. Văr și prieten bun, la țară, joacă tâmpită pe șosea împreună cu alții, treceau în fugă prin fața mașinilor care treceau (extrem de rar) pe acolo. O clipă de neatenție, o glumă proastă, o Dacie cu viteză prea mare, și crucea lui cred că încă se mai vede pe marginea drumului. Prieten bun care a umplut o groapă cu gunoaie, a turnat benzină și a dat foc. Are o față interesantă și în ziua de azi. Altul s-a suit pe un gard, i-a alunecat cumva piciorul, a căzut și a dat cu capul de asfalt. Eu am fost ăla căruia i s-a dat un rând de haine și nu mai știu ce altceva la una din pomenile pe care i le-au făcut părinții ulterior. Băiat blocat în lift împreună cu sora lui mai mică, s-a aventurat să deschidă ușa de la etajul de jos (toți știam tot felul de șmecheriile cu lifturile și ușile lor) și să o coboare pe sora lui, a scăpat-o în puțul liftului unde a murit. Nu avea încă 20 de ani și albise complet. Să mai continui? Că mai am câteva povești cu copii, cunoscuți sau prieteni din copilărie, care nu au mai apucat viața de adult sau au apucat-o handicapați sau cu sechele.
Am vie în minte imaginea părinților acestor copii după evenimentele nefericite. Deși am deja la activ câteva plimbări cu copiii cu Smurd-ul, parcă n-aș vrea să forțez prea mult, deci sunt mai protector cu ei decât au fost ai mei cu mine.
Comentariu beton!100
@Ioane, să știi că eu m-am întrebat de foarte multe ori cum de ne lăsau atât de liberi. Probabil că n-aveau de ales. Și încă la mine mai era cum mai era, că maică-mea, profesoară fiind, avea și ea vacanță când aveam eu, deci mai scotea câte un cap pe geam să mă strige, să vadă dacă mai trăiesc. Dar toți ceilalți copii care nu aveau părinti profesori, vara erau efectiv de capul lor de dimineață până seara.
bun raspuns, sa nu idealizam vremurile alea, cei care comenteaza aici sunt cei care au supravietuit,
Comentariu beton!76
@Mihai, la mine fiind învățătoare îți dai seama ce program avea inclusiv în timpul anului școlar, nu? Dar tot „scăpam” la făcut tâmpenii. 🤣
Mă gândesc că, pe lângă lipsa afterschool-urilor, care ajută mult în ziua de azi (acolo unde există, bineînțeles), mai e și treaba cu bunicii care să aibă grijă de nepoți. În generația mea nu cunosc absolut pe nimeni care să nu fi avut bunicii la țară. În schimb, cam toți părinții celor din anturaj sunt acum la oraș, chiar dacă nu întotdeauna în același oraș, dar mobilitatea și disponibilitatea de a avea grijă de nepoți este alta când nu trebuie să dai de mâncare la animale sau să mergi în grădină ori pe câmp zilnic.
Comentariu beton!20
Cred că părinții nu aveau încotro. Ai mei lucrau în schimburi diferite dar tot o făceam lată. Atunci nu aveau cum ne ține în casă, acum e suficient un PC, o consolă de jocuri.
Voi aveti mare dreptate aici cu bunicii. Dar nu stiu daca situatia e chiar atat de diferita in ziua de azi. Inainte, bunicii nu puteau pleca, pentru ca aveau animale de hranit (printre multe altele). Azi, bunicii nu pot pleca, pentru ca lucreaza. Sunt inca tineri (vorba vine) si nu pot veni de fiecare data cand au parintii nevoie. De exemplu, noi stam destul de departe de parinti/socri, toti 4 lucreaza.. Unii pe ture. Deci lasatul copilului la bunici este, pentru noi, wishfull thinking. Sa vina sa stea cu el o zi- doua, daca avem noi ceva de rezolvat? „Nu se poate, lucram”. Sa il ducem la ei un weekend ? „E prea mic. Si vrea mereu la ma-sa” (sa il ia si sa ii distraga atentia, ca sa „uite” de mine, in schimb, nu le-a dat prin cap – cum plange, cum mi-l pun inapoi in brate.. Are 2 ani, nu mai e asa mic, dar in fine!).
Nu ma plang, pentru ca, pana la urma, atunci cand te descurci singur, nu esti dator nimanui cu absolut nimic. Deci parintii fac cum stiu ei mai bine, si, mai ales, CUM POT.
Si dup-aia, sunt copiii cuminti, sunt copiii neastamparati, si copiii NOROCOSI. Si mai exista si drame, din pacate…
Comentariu beton!24
Citind comentariile pana la Ionut, ma gandeam sa vin eu sa zic de survivor bias. Lista asta lunga mi-a dat fiori.
Am facut si eu prostii cand eram copil; de cel putin 2 ori am scapat la mustata de moarte sau ranire grava (adica de acele 2 cazuri sunt eu constient – cate or mai fi fost si eu nici nu mi-am dat seama…)
Mie mi-a fost mereu frica de infectii – cand aveam o rana obisnuiam sa dau cu sprit.
Comentariu beton!17
Cea mai urâtă amintire din copilărie e una de la Vâlcea. Eram acolo cu ai mei, familia lui unchi-miu și niste prieteni de-ai lor, la Malu Alb, pe malul Oltului. Dacă mă gândesc bine era chiar acel aprilie 86 când cu accidentul de la Cernobîl. Cred că eram la un fel de camping sau bază de agrement. Zi frumoasă, soare, să tot stai afară. Adulții la o tablă, la un volei…copiii la joaca, liberi, nesupravegheați. Tocmai primiserăm câte un trening nou, frati-miu și cu mine, eram mândri tare. Am plecat mai la o parte cu o minge nouă și nu știu cum ne scapă mingea și o ia la vale, spre apă. Noi doi dăm fuga s-o prindem, doar că ea avea avans și viteză mai mare. Frati-miu ceva mai in față, eu după el, ajunge el la o lungime de braț de minge, când…rămânem împotmoliți în malul râului. Mingea ajunge in apă, o ia ușor la vale, plutind…și noi rămânem înnămoliți până la genunchi. De înaintat spre minge era imposibil. De mișcat in vreo direcție nu se putea. Pur și simplu eram blocați în pasta aia umedă de la mal și nu puteam face nimic. Parcă ne și trăgea spre apă, așa… Groaznic! Nu știu nici azi ce forță supraomenească mi-a dat atunci puterea să întind mâna și să-l scot pe frati-miu din cleiul ăla, cum am reușit să nu murim naibii, că și dacă strigam nu ne auzea nimeni. Am ieșit greu de acolo, plângând, speriați, rușinați (pierdusem și mingea, și nu era puțin lucru). Am fugit la toaletă, ne-am spălat la chiuvetă adidașii (mă rog, maxim Pionierul cred că erau), am încercat să îndepărtăm cât mai mult din noroiul ăla de pe picioare, să ascundem urmele. Pantalonii de trening i-am ținut tot restul zilei rulați până la genunchi, ai mei nu știu nici azi cum am fost la un pas de a da colțul. Eu aveam 13 ani, el 10. Atât de tineri! După care aflăm a doua zi de Cernobîl.
Comentariu beton!39
Dacă v-ați dus ca amatorii, la Malul Alb. La Malul Alb nu se mergea decât iarna, pentru săniuș si schi. 😛
Mihai, cred că este vorba de tabăra de de la Fedeleșoiu a Combinatului Chimic. Părinții alesesem bine și zona și anotimpul. Raluca are mare dreptate. Malurile Oltului sunt foarte mâlos in zona aia (baraj de acumulare și apa este stătută). Pur și simplu, Raluca și fratele ei au avut noroc
După ce am văzut ”Mary Poppins”, săream de pe casă cu umbrela. Nu știu cum de mai sunt întreagă.
Vara asta, niște copii de vreo 10-12 ani, s-au ”distrat” pe plajă turnând benzină în părul unei fete. Din fericire a intervenit cineva înainte să-i dea foc, așa cum plănuiseră. Probabil tot o joacă de-a războiul, reinterpretată.
Comentariu beton!16
Încă mă întreb de unde aveau benzină niște copii de 10 ani? S-au dus cu canistra la benzinărie?
@Mihai Vasilescu de la rezervele părinților. Mai aveau dacă nu canistre măcar sticle. Parcă era folosită și la păduchi.
@AleBlaga, ce rezerve, șerif? Anouk zice că s-a întâmplat vara asta. La păduchi se folosește gaz lampant. Se folosea, că acum te duci frumos la farmacie și cumperi Paranix. Gaz lampant, în schimb, nu prea mai ai de unde să cumperi. Eu mă întreb cât se poate de serios cum au avut acces la benzină niște copii de 10-12 ani. Fetele mele n-ar avea de unde să facă rost de benzină, oricât ar încerca ele.
@Mihai Vasilescu sunt serios! Îmi amintesc de canistrele din beciuri sau de pe balcoane de la vecini sau rude. Eu nu aveam ca abia târziu de tot a făcut rost tatăl meu de mașină, abia la doua tură în strâinătate. De unde făceau rost oamenii, nu știu dar bănui că tot pe sub mână, cât despre acces ehe … dacă era acces la vișinată, d’apăi la benzină! Nu știam de Paranix, pe cuvânt de pionier.
@AleBlaga, șerif, tu amesteci perioadele. @Anouk a scris clar „Vara asta, niște copii de vreo 10-12 ani, s-au ”distrat” pe plajă”. În capul meu „vara asta” înseamnă acum, în 2021. Cine naiba mai păstrează benzină în canistre, pe balcon, în 2021? Acum înțelegi ce întreb?
Ahm … Sunt la muncă și am citit pe sărite asta cu benzina în zilele de azi. Daaa, e de gândit la multe.
@MV, după ce au întrebat de unde pot lua benzină și nu și-a pus nici un părinte întrebarea “ce să facă niște copii cu benzină?”, au găsit în niște făclii ceva combustibil.
Mihai Vasilescu, de benzina efectiv nu stiu daca pot face rost, dar pot cumpara de la cam orice magazin „benzina” de zippo sau similar. Pot cumpara si fetele tale linistite dar vor.
Cea mai mare nebunie de care imi aduc aminte a fost intre clasa a VI-a si a VII. Era pe la inceputul vacantei mari. Ne „luptam” pentru teritorii in afara oraselului copilariei si dupa o lupta crancena cu bate si ce mai aveam la indemana, „dusmanii” s-au refugiat intr-un vechi rezervor de motorina, gol, cu cateva pete de combustibil pe alocuri. Strigau de acolo sa coboram daca avem curaj. Cine sa coboare, ne-am fi luat-o pe rand, exact in ordinea in care am fi coborat scara aia metalica. Dupa cateva minute de brain storming si idei nestrusnice, am hotarat sa le dam foc acolo. Ceea ce s-a si infaptuit. Au iesit in fum, pe rand si tot asa si-au luat-o. Pe rand si peste tot. Privind in urma cred ca putea sa iasa ceva foarte urat. Am mai facut multe prostioare si am repetat de multe ori ca daca ar fi sa faca copilul meu jumate din ce am facut eu si sa aflu, as ajunge la nebuni.
Comentariu beton!26
Dar cum le-ați dat foc? Despre procedeu întreb.
Cu smocuri de iarba uscata aruncate inauntru. S-a facut mult fum si de la resturile de motorina uscata si ce mai era pe acolo.
Cu fundu’ prin gard de sarma ghimpata ruginita am alunecat si eu la bunici la tara cand aveam vreo zece ani. Nasulie mare, cusut cei vreo 15 cm la dispensar si antitetanos.
Apoi arbacanele cu cornete cu bold in varf si prastiile cu bile de rulment – cand nimereai din greseala vreun geam, nu faceau deloc mess, ramanea o gaurica rotunda cu margini perfecte ca la glont. Unii nu se prindeau decat dupa multa vreme ca aveau geamul spart, ma rog, gaurit.
Mai tarziu, prin primii ani de liceu pe la inceputul anilor 80, era la moda mersul pe scara autobuzului cu parul (roackeri!) in vant si leganatul de bara de urcare. Doi colegi au mierlit-o la sportul asta in cei 4 ani de liceu, plus nenumarate capete sparte, maini rupte, etc, deci mai erau si victime.
Interesant este ca limitele de siguranta a copiilor erau testate zilnic. Pe langa cheia de gat, prin a4a, gateam deja mici chestii, singur acasa fiind, cu aragaz, cu chibrituri, cu ulei incins, cutite, tot ce trebuie (ceaun de cartofi prajiti, oua ochiuri cu branza, salata de rosii si castraveti, etc). Faceam cumparaturile, curatam, umpleam si aprindeam „soba cu gaz” ca nu aveam incalzire centrala iar ai mei nu foloseau sobele de teracota cu lemne si carbuni, alegand solutia curata, eleganta si moderna a unei sobe cu gaz.
Ne jucam pana noaptea tarziu in strada printre masini. In anii 70 nu era traficul de azi, dar orisicat erau autobuze, tramvaie, camioane (un camion l-a si capsat definitiv pe un tovaras de joaca).
Alte vremuri, alte limite, alte reguli…
Comentariu beton!17
Crescut cu cheia la gat. Ca sa ajung la scoala traversam un camp, teren viran, de vreun km, mergeam pe jos fara teama, uneori era cate un pervers pe drum cu pantalonii in vine, dar pentru ca eram multi, cel putin 10 prunci, nu aveam probleme, il ocoleam si atat. Mi-ai amintit de santul de termoficare. L-am verificat si eu si mi-am spart capul de un bolovan care avea rol de treapta. Cand ii povestesc lui fiul meu, are impresia ca m-am nascut in epoca de piatra.
Comentariu beton!23
Ai uitat de mâinile luxate ( în cazul mai fericit), când luau contact cu solul la căderea din pomi, de capul spart când făceam pe Nadia Comăneci pe bara de bătut covoare sau când dădeam cu pietre după corcodușe. Nu mai spun de rănile de tot felul, mai ales când cădeam cu bicicleta. Puneam frunze de pătlagină să opresc sângerarea. Mie nu mi-ar frică de bătaie (că nu luam), mi-era groază de spirtul pe care mi-l punea mama, fie iertată, pe rană.
Comentariu beton!17
La întoarcerea de la școală cu ghiozdanul în spate am căzut direct în dinți după ce m-am dat pe cofrajul de lemn al unei scări în constructie. Din toată gașca de ,,schiori” nu știu cum s-a făcut că doar mie mi s-au înțepenit pantofii la jumătatea pantei. Ca am stat cu botul umflat vreo două luni a fost cel mai mic discomfort. Dar vreo trei ani cine a purtat apărat dentar? Și nu cred ca vreți sa știți cum era un aparat dentar prin 1980.
Comentariu beton!18
Până citesc comentariile voastre, vă spun că una din activitățile mele preferate în 1-4 era să șed cu picioarele atârnând pe marginea blocului și să sar de pe un bloc pe altul. Din păcate, aveam doar 4 etaje la dispoziție.
Când coboram/urcam din/în casă, foloseam scările doar când erau ai mei cu mine. În rest, ca maimuțele pe golul dintre scări. Stăteam la etajul 4.
Și acum, nici n-am putut să văd filmulețul cela. 😂😂😂
Comentariu beton!27
Mă dădeam pe bară, de la etajul 9 pt. că de multe ori nu mergea liftul, mă jucam cu „puștile cu cornete”, ba chiar mi-am făcut și un injector ( parcă așa se chema) în care se punea fosfor de la chibrite, îl aruncai în sus și când cădea, pocnea. Jucam tenis cu piciorul. Și multe altele. Eram cam băiețoasă.
Pe la mine, pe deal, se cheamă ”chiușor”! 😉
Cand ne traiam viata de fete, gateam pe un covoras pus in parcare sau in parc. Preferatele noastre erau chiftelele, preparate cu mare drag din noroi si frunze tocate marunt cu lamele care se gaseau din belsug in spatele blocului. In rest eram cot la cot cu baietii – cornete si invizibile (proiectilele din sarma in forma literei ,,U”, trimise cu o prastie marimea S), sarituri de pe uzina plus aruncat pietre de pe terasa. Si ocazional cate o baie in Cocioc. Era suficient dupa parerea noastea ca unul sa stie sa inoate, ne salva el in caz de ceva.
Comentariu beton!18
Am un prieten mort în Cocioc. S-a întâmplat când eram prin liceu, sfârșitul anilor ’90. Înecat sau stop cardiac, nu mai țin minte. De atunci urăsc balta aia nenorocită.
Eu am fost copilul ala cuminte, tocilar, bucuria părinților și a învățătoarei, am crescut între blocuri in București cu bunica acasă și totuși de pe la 8 ani ieșeam afara la joaca la 4-5 și mai intram noaptea la 10, timp în care băteam cartierul în lung și-n lat cu gașca de la blocul de lângă. Țin minte ca într-o vara a venit circul pe IOR, unde e acum Park Lake și ne-am dus să-l vedem, noi locuind în capătul opus de parc. Bineînțeles că fix în ziua aia a venit mama mai devreme acasă și a ieșit sa ma caute. Nu vreau sa știu ce a fost în inima ei când 2 ore n-a dat de noi. Era și pe vremea isteriei cu rapitul copiilor pt organe, n-aș vrea sa fi fost în pielea ei. Și cu toate astea nu s-a pus problema sa nu ma mai lase la joaca sau ceva. Nu idealizez vremurile alea dar mi-e puțin mila de generațiile actuale, mi se par groaznic de cocolositi.
Comentariu beton!23
Lângă blocul meu era câmp, pe care se cultivau diverse.
Tradiția locului era ca după ce se aduna recolta, să dăm iama în araci pentru înarmare. Ruginoasa reinterpretată (chit că habar nu aveam noi de Ruginoasa).
Campionat: blocul cutare vs blocul cutare. Câștigătorul la masă.
Nu știu cum naiba de nu a avut nimeni, niciodată, vreun ochi scos, vreun os rupt. Doar vânătăi. Fete și băieți deopotrivă.
După ce se termina campionatul, bătaia era generală.
Ne ținea cam o săptămână această petrecere.
Comentariu beton!15
mna….pistol cu apa ce-ati facut voi :)))))))
da’ care dintre voi ati gasit asa, ca mine, din intamplare ( pe dracu, imi placea sa cotrobai peste tot) poze pornache bine ascunse de parinti? (nu suficient de bine pentru mine :)))) si le-ati dus la scoala si v-ati laudat la colegi? Si pornachele era de ala, greu pt vremurile alea, cu sex in grup, de la 3 oameni in sus :)))) toata scoala stia ca le am si veneau sa ma roage sa le arat si lor. Evident ca au aflat profesorii, ai mei…. si mi-am luat-o pe coaja grav 😀 pozele au disparut si oricat le-am cautat nu le-am mai gasit 😀 aveam vreo 8 ani 😀
Comentariu beton!32
Ai fost… ăăă… precoce. 😛
Sa vezi ce frumos a fost cand am dus eu vreo 2 reviste dalea intr o excursie in clasa a3a sau a4a si cum multi din autocar m au rugat sa le pasez fix atunci de nerabdare a fost f frumos cand au ajuns la invatatoare.
In rest achiesez cam la tot ce am citit si am si eu mirari ca ale shefului de blog
Aferim! Carbid, si pistol cu potasiu cred!!! Ca sa nu mai spun de tendon… O arma periculoasa facuta dintr-o bara strunjita, cu un maner sudat de intrau capsele de la pistolul care impusca cuie in peretele de beton, intr-o parte si in celalalta, de bubuiam pe rand… De unde mai faceam rost de materiale explozive nu mai stiu… Cert e ca acela banal cu fosforul de la chibrituri era mizilic… Si eu eram destul de cuminte!!! Mi-am amintit cum mi-am infipt un cutit frumos cu plasele, si maner din os, (spuneam ca e un colt de mistret), in osul piciorului!!! Era de Craciun, sau cum spuneam noi Mos Gerila!!! Bineinteles ca s-a umflat laba piciorului butuc, nu mai stiu, cred ca eram in clasa a VII-a… Prima betie de Anul Nou, cand eram a VIII-a, si am plecat cu inca 2 vecini, la traditionalul colind… Tata era un pachet de nervi ca intarziase la petrecere, m-a parcat la verisoara-mea, si baiatul lor m-a frecat pana am vomitat… Amintiri…
Pfai, aveam genunchii praf, tata râdea ca o sa imi punã petece calde daca o mai țin așa. Si locul cel mai bun de tras cu mingea la poarta improvizată era fix unde era noroiul mai mare. Iar daca aveai ghinionul sa zboare mingea sub singura mașină din parcare, mai aveai bonus si ulei de motor peste tot pana o scoteai de acolo.
Dar amintirea mea preferata ramane momentul ala cand, vara, pe la 11 seara, dupa ce mamele ragusisera de la strigat din geam sa venim acasa, tatii plecau pe jos sa isi adune odraslele. Tin minte ca tata inca fuma pe atunci, si stiam ca mai am fix de-o tigara cand aparea in fata blocului :))
Comentariu beton!24
Am început căm ca Emil cu șantierele pușcăriașilor. Cred că eram amândoi în Steagu’, eu pe Rândunicii. Într-o duminică m-am urcat într-o macara și am pornit-o! Nu mai țin minte ce am făcut cu ea, era de aia de construit blocuri de 10 etaje. Mă mai strecuram în fabrica aia de prefabricate cu grămezi de pietriș și nisip de lângă stadion, dar ma plictisea. Mutat apoi în Tractoru’ în fix primul bloc modern (cu două băi) construit acolo, așa că am ‘supervizat’ construcția tuturor celorlalte. Odata fratele mai mic s-a băgat într-o conductă de aia mai grosuță, nu știu dacă de gaz sau termoficare. A ieșit fără probleme la celălalt capăt. Că să nu mă fac de râs, am refăcut isprava a doua zi dis-de-dimineața și de atunci am uneori flash-uri de claustrofobie în unele locuri – deja începusrm să mă rotunjesc șinera cât pe ce să rămân înțepenit acolo. Până la Livada Poștei nu mă gândii să merg, era suficient mult cântatul azi (în zonă) pod de la Fartec, dar îmi amintesc cum pândeam iarna camioanele să ne agățam la spate și să ne tragă pe gheață. Antrenat la CS cu cornete. Trecut în revistă tot arsenalul de provocat gălăgie: carbid, miniu de plumb, permanganat, chiușoare (din clanțe, țevi, injectoare), șuruburi cu parașută. Bântuit casele abandonate pentru demolare de la Onix. Ciudat, dar la bunici a fost mai liniște exceptând șutitul de frunze de sfecla și nopi, bașca lucernă de la colectiv, halitul de struguri inclusiv cu zeamă de Bordeaux.
Si carbidul? Cum mai sarea cutia de conserve in aer! Sau pocnitorile din șuruburi si fosfor de la chibrituri!
Zic sa ne aducem aminte de ghiozdane , chestiile alea mari dreptunghiulare foarte rezistente pe care daca le apucai de toarta si le invirteai deasupra capului riscai sa dobori vreo citiva adversari dar nu despre asta e vorba in propozitie . Iarna , tocmai cazuse prima ninsoare , ne intorceam de la ore si unul dintre colegi scapa ghiozdanul pe jos , observam cu totii ca aluneca foarte usor , studiem amplasamentul rampei , curbe doua, timpul de urcare maxim un minut si decidem ca e un loc ideal pentru sanius folosindu-ne evident de ghiozdane , asta intimplindu-se pe la ora 12.30 . Dupa ce am facut intreceri individuale , pe echipe am trecut la bob ca era mai fain si mai stresant pentru participantii la trafic aici referindu-ma strict la pietoni ca masinile nu mai urcau pe strada deoarece avusesem grija sa batatorim bine zapada pina se facu „sticla” . Pe la ora undeva intre 16-17 cind ne pregateam sa facem din nou intreceri , la nivelul nasului mi-a parut o pereche de bocanci suspect de cunoscuta…. bref era taica-miu care fusese trimis in recunoastere deoarece odrasla intirzia sa apara acasa . Ce credeti ca mi s-a intimplat pe drumul spre casa si mai ales acasa ?! Promit sa va povestesc !
Comentariu beton!23
Când mergeam cu ai mei să cumpărăm ghiozdan, întotdeauna îl alegeam, dintre cele două-trei modele disponibile, pe cel mai pătrățos și care părea mai rezistent. Fix din motivul ăsta, știam că îl voi folosi ca sanie de la prima zăpadă până-n martie. Și să vezi ce, sărăciile alea de ghiozdane chiar rezistau, unele prindeau și două ierni.
Hahaha incepem bine dimineata asta! Context: la noi e o ceata din aia pe care o tai cu cutitu’, e frig, e mohorat…vreme de toamna, dar nu de-aia care ne place, cu soare cu dinti, culori frumoase, si alte nebunii. Nu, nu, nu! Vreme taman buna de depanat amintiri din copilarie! Am crescut la tara, si am fost un copil destul de cuminte (cica), faceam multe prostii, dar cumva, nu aflau ai mei (sau chiar nu erau prostiile alea mare branza si se faceau ca ploua), si am ramas cu „reputatia” de copil cuminte. -Mint, SIGUR aflau ai mei, ca babetele satului erai mereu zgaite pe la geamuri si dadeau raportu’ instantaneu! In functie de anotimp, aveam activitatile noastre preferate: vara, ne cataram in copaci. Aveam pe orice strada din sat numai meri, corcodusi, nuci, ciresi, etc. Deci noi ne cataram in copaci ca maimutele (si ieseau babetele cu maturile sa ne alunge din „MARUL MIEU” – pieiti animalelor!! ) Problema mea, era ca adoram sa ma catar. Pana sus. De tot. Doar ca, ce sa vezi, cu coboratul era mai complicat.. Deeeeci, ce facea mademoiselle io? Pai.. ce sa faci cand ajungi sus si nu mai poti sa cobori pe unde ai urcat? Logic. Sari. Cati genunchi in dinti am mancat.. nici nu mai stiu. Bafta mea, nu mi-am rupt niciodata nimic. Scrantitul in schimb era cam la ordinea zilei. Tot vara, mergeam „la balta”, cand clar nu aveam voie „ca e murdara apa”. Si ce sa vezi, nu stiu cum naiba se facea de fiecare data ca se gasea cata unu care sa ma „impinga in apa”. :)) Ce costum de baie? Ce papuci? Ce prosop? Imbracati care cum eram, la balaceala inainte! Si ne uscam in drum spre casa. Adica stateam afara pana ne uscam =))Ca dracii ne luau daca ajungeam uzi acasa. Lasa ca se prindeau ai mei imediat, pentru ca imi puteau hainele a apa statuta (intr-adevar, cam jegoasa balta aia, dar pt noi era un detaliu nesemnificativ). Toamna, toti vecinii strangeau frunzele si faceau maldare in fata casei. Din alea mari. Ne ascundeam in frunze. Acuma mi se face rau numai cand ma gandesc la cate ganganii erau cu siguranta printre frunzele alea!! Atunci, nicio greata n-aveam. Iarna, derdelus, sanii cu capacele de la tomberoane (nu aveam toti sanii adevarate), si alergat pe balta/lacul inghetat. Fara adulti cu noi. Bine, balta aia era bocna, beton. Dar ca idee, totusi… Ajungeam acasa degerata si uda pan’la chiloti. Si nu raceam. :))
Alte prostioare.. Ne ascundeam pe unde puteam si aruncam cu dude dupa babele rele care ne bateau cu matura sau cu orice scandura prindeau (incercau, cel putin, ca fugeam de rupeam norii).
Aaah, si bateam! Baietii mai ales. Rau! Venea invatatoarea acasa in mod ultra-regulat, sa o implore pe maica-mea sa ma convinga/bata sa nu mai bat baietii si sa nu le mai rup uniformele. =)) Pussies! Ce boala aveam pe ei cand se duceau plangand la invatatoare.. Fir-ati voi ai naibii, sa vedeti ce mancati la pauza MUAHAHAHAHA. Eh.. Mai salbatica asa de felu meu.. Nici rigla peste degete nu m-a linistit.. Imblanzirea scorpiei a intervenit cand m-au mutat ai mei la alta scoala in Bucuresti. Acolo nu mai eram „la mine acasa”, nu mai faceam eu regulile..
Amintiri.. Hai ca mi-ai facut dimineata Vasilecule! Am lansat subiectul si la birou 😀
Comentariu beton!31
@Andreea C. 😍 my darling 😍. Eu eram înnebunit după bătăușe. Sigur nu am avut eticheta de ‘Pussy’ vreodată.
Mai erau si unii care nu se lasau, si ripostau. Avea mama uniforme puse deoparte, de rezerva, ca si eu mi-o mai luam in freza. DAAAR, in apararea mea, parintii mei mi-au transmis mesaje ambigue si contradictorii! Mama se ruga de mine, ma implora sa nu mai bat copiii, ca sunt fata, ca trebuie sa fiu delicata si ingrijita, bla bla bla.. Tata, in schimb, era mai pragmatic „Pisica, te enerveaza cineva? Zbang, un pumn in gura. Sau ii spui lu’ tata”. Banuiesc ca glumea, la vremea aia, dar eu o luasem de buna, si buna a ramas pana in clasa a 4-a :)) Si nici eu nu eram pussy, deci exclus total sa ma duc la tata sa ma plang de cineva. I got the power! Am ales si eu varianta care ma „coafa” cel mai bine! Coafura era variabila.. erau zile si zile :)))
Comentariu beton!13
Da, politie nu era atunci? Daca venea fi-miu batut de tine, cred ca vedeai tribunalul. Stiu si o colega care a facut la fel ptr copilul ei, a avut castig de cauza.
Se dezbate încă. Ce zici?2
@E.o., băhăhăhăhăăă, „poliție” și „tribunal” pentru bătaie între copii pe vremea lui Ceaușescu sau în anii 90? Câți ani ai tu, @E.o.? Și unde i-ai trăit?
Am trait intr-un mediu suficient de educat incat sa nu ne punem in pericol in mod inutil si sa nu ne batem ca chiorii.
Daca copilul tau este batut sistematic la scoala, ce faci? Ca scoala e pentru invatat nu pentru batai. Nu vorbim despre ceva mutual consimtit.
Se dezbate încă. Ce zici?5
@E.o., mă faci să râd cu lacrimi cu poeziile astea valabile ACUM. Tare aș fi vrut să văd cum le recitai tu p-astea acum 35 de ani. Dar mai ales cui le recitai? La miliție? Bosule, dacă nu erai fiul vreunuia mare din partid sau miliție, se pișa toată lumea pe tine cu reclamațiile tale despre cum ia copilul tău bătaie la școală. Gizăs, cu cine am ajuns să povestesc despre cum era în comunism. „Am trăit într-un mediu suficient de educat” – băhăhăhăhăaaa, toți din jurrul meu erau copii de oameni educați. La ce plm conta asta când luai un cap în gură și-un picior în cur?
Sa ne intelegem, nu ii trimiteam in sange acasa! Vorbim de bataie de copii, trante, tras de haine, eventual niste palme, chestii copilaresti. Ca ma terminau ai mei cu bataia daca era ceva serios, nu se multumea maica-mea de „rugaminti de cumintenie”! Si mor de ras la faza cu „scoala e pentru invatat, nu pt bataie” =))) Fratica, pai profii/invatatorii/teroristii aia bateau mai ceva ca oricine. Cate bete rupte am putut sa numar, pe palmele copiilor, sau pe spate, sau pe unde nimereau, sau peste fete, ca saracii copii se fereau cum puteau, sa tavaleau pe jos, plangeau si tipau, si inumanii aia se indarjeau si mai tare, si dadeau cu tot mai mult patos.. Despre ce vorbim?? Dar asta e alta discutie, hai sa nu stricam un articol plin de amintiri din copilarie pe o dezbatere despre cum era scoala pe vremea lu’ Ceasca. Tin sa precisez totusi ca eu vb despre perioada ’90-2000, dar am impresia ca invatamantul romanesc a functionat la fel si dupa revolutie.
Comentariu beton!17
Mihai, nu stiam ca militienii erau asa de cretini.
Andreea, uitasem de profesori. Corect, scoala era bazata si pe bataie.
Vreau sa mentionez doar ca ai zis perioada „90-2000” care este dupa revolutie.
Primii ani de după revoluție au fost chiar mai răi decât înainte. Ok, nu mai era Ceaușescu, teoretic nu mai eram stat comunist, dar în rest era haiducie pură, fiecare făcea ce-l tăia capul.
.. Sa nu mai vorbim de faptul ca era o scoala la sat. Iar majoritatea invatatorilor/toarelor aveau 50 de ani ca popa. Chiar crezi ca si-au schimbat ei felul de a „preda” dupa ’89? Evident ca nu! Daca mai traiesc si ii intrebi cum era mai bine (inainte sau dupa ’89) bag mana-n foc ca raspund „pe vremea MEA”.
Comentariu beton!14
E.o. adevăr ca învățătorii erau bâtăuși cu diplomă. Si acasă și la școală, normă dublă deci. Corect, nu toți erau așa. Am avut și un prof de istorie foarte respectat dar expert în măturat jos de pe scaune 2 elevi deodată și aruncat cu scaunul după ei.
Am avut un jegos de învățător de l-am urat cu patima, sper că a crăpat și s-a dus unde merita, in al 7-lea cazan.
Dădea cretinul numai peste față. Imaginati-va palma și forța unui bărbat pe fata unul copil de 7-8 ani. Efectiv uitai cum te cheamă câteva minute. Sau dădea la palma, avea un bat cam de 1.5 cm diametru, de os. Îți ardea unul din ăla de te durea până în umăr. Visam noaptea că i-l bag in cur. Nu cred că am urat pe cineva în viața mea in halul ăla.
Mi-ati trezit niste amintiri!Am jucat toate jocurile posibile, poarca rade, turca, ping-pong in mijlocul strazii cu gloata de copii care asista, ma rog si ceva papusi, croitorie.Frumos!Copilasii de astazi habar nu au ce satisfactii iti ofera jocurile reale.Iarna ne dadeam cu sania pana venea intunericul si odata intrati in casa plangeam pana ni se dezghetau mainile.Aveam vreo 5 ani si temerara fiind am plecat la furat de struguri in via care se afla peste soseaua din capatul strazii.Greseala!Am stat pe carosabil sa treaca autobuzul dar…..autobuzul a derapat si ”m-a luat”.Acccident!Mi-a crapat putin capul.M-a luat o masina sa ma duca la spital, fratele meu se agatase de masina, ca-n filme.Ma rog, a iesit urat.A ajuns f. repede vestea si la ai mei.Mama a plecat la spital cu furoul si o bluza peste.A atentionat-o taxatoarea.Am stat 3 luni la spitalul Fundeni la salon de adulti.Nu am aflat de ce.Cert este ca am fost rasfatata salonului, doctorilor, asistentelor.Imi umflau o manusa chirurgicala si-mi desenau pe ea chestii ca sa am cu ce sa ma joc.A fost bine pana la urma.Am ramas intreaga la cap.Am si acum o cicatrice MARE pe frunte, port breton.Si am o varsta(63-astazi).
Comentariu beton!41
E un mister total c-am supravietuit copilariei … Eu am copilarit cam ca tine, Mihai, am avut capul spart de 5 (cinci) ori, „casa” intr-un corcodus mare (cu „perdele” din crengi de salcie pletoasa), din care-am mai si cazut ocazional, jucatul pe bloc era sport national cred (si colac peste pupaza, a inceput Ceausescu un hotel la noi in oras, a venit revolutia si nu l-a mai terminat nimeni nici pana in ziua de azi ; nu cred ca e nevoie sa explic ce jocuri de-a ascunselea se pot juca intr-un hotel imens, „la gri” …. ne adunam practic tot orasul – eram in gimnaziu dar veneau si liceeni – era un haos absolut ; am niste semne de buna purtare din hotelul ala, si niste amintiri fabuloase…). Joaca mai treaca mearga, dar la 4-5-6-7 ani veneam de la scoala (cu cheia de gat bien sur) traversand nu stiu cate strazi, si ajunsa acasa dadeam drumul la soba (avea sobe cu gaz blocul in care am locuit pana printr-a doua sau a treia). Ca parinte simt ca lesin scriind partea asta… Tot cu lesin ma ia cand imi amintesc ce exercitii elaborate executam „la paralele” pe bara aia de batut covoarele (nu poti sa stai pe o raza de nspe km de onesti si sa nu fi fost fan Nadia la un moment dat, blocul meu era plin de Nadii …). Mi se pare fascinant ca n-am nici o amintire sa isi fi rupt cineva ceva vreodata. Talentul, pesemne. (nu mai zic ca mancam, fara sa ne spalam pe maini, evident, tot ce prindeam… corcoduse crude, mere padurete, cirese amare, clei de pe copaci , fragi, dude, bobite de prin toate tufele – in fine, le incercam pe toate, majoritatea erau amare… chiar nu imi e clar cum am supravietuit…).
Cand aveam vreo sase ani se construia, langa blocul meu, un alt bloc (in care ne-am si mutat ulterior). Ne jucam non stop in fundatia lui… Am cazut cu arcada intr-o sarma din aia de se folosea la fier-beton, am si acum semn la spranceana ; a curs sange ca-n filmele cu Van Damme, da’ acasa nu m-am dus ca stiam sigur ca nu ma mai lasa inapoi afara. Nici cand, in picioare in leagan, am intins un picior prin V-ul leaganului SI prin V-ul barilor care sustineau leaganul, si-am schiopatat in secret vreo doua luni , n-am zis nici pas acasa. Schiez deci clar orice a fost s-a vindecat fara ortoped. Dar in alea doua luni am fost in vacanta de Paste la Iasi si m-a tarat mama prin toata gradina botanica si dup-aia, cand ziceam ca exista un Dumnezeu si scap , si tot copoul sa vad teiul lui Eminescu. Daca n-am lesinat atunci de durere, nu mai lesin niciodata, dar tot n-am zis nimic. (habar nu am de ce, ca ai mei chiar au fost parinti faini – pentru generatia aia; adica nu as sti sa zic de ce mi-a fost frica sa zic… copil prost…).
Scriu deci exist deci am supravietuit. Cumva.
Comentariu beton!26
Primii ani ai copilăriei și mai toate vacanțele apoi, i-am petrecut la țară.
Ca să vă imaginați despre cine vorbim, eram mică, slăbănoagă și mereu, dar mereu aveam două codițe blonde împletite, subțiri ca de șoricel, accesorizate cu două funde albe imense . Imaginea cumințeniei.
Așadar…
– 4 ani – urcat pe butucul fântânii – cu capacele deschise, pentru mai multă adrenalină- fântână care în loc de coarbă avea un volan de tractor; am vrut să fiu și eu tractorist, ca unchiul. Noroc că m-a văzut mătușa mea de la poalele dealului pe care se afla fântâna; au fost- pentru ea- cele mai lungi 3 minute de urcat dealul în timp ce vorbea cu mine cu glas mieros; ea zice ca primele fire albe atunci i-au ieșit…Se alintă .
– 6 ani – dat foc la coșeriul de fan – al vecinului de peste drum, nu al nostru, ce credeți voi – în care ne adunasem să ne jucam la dos de vânt, eu și cei doi băieți ai vecinului. Construcția cu pricina găzduia dedesubt cocina porcilor. Purcica și purcelușii. Și le era frig. Și trebuia să le fie și lor cald. Așa că… am făcut focul.
PS. Nici un animal nu a avut de suferit.
5 ani – la grădinița de la țară m-am nimerit pe hol când asistenta tocmai intra în clasă cu nebunia aia de cutie de tablă în care se țineau acele sterilizate ( cred) și am auzit-o când o ruga pe educatoare să cheme copii la vaccin. M-a văzut și tovarășa care, plină de încredere în cumințenia mea, m-a trimis să chem copiii în clasă, dar fără să le spun de ce. I-am trimis, dar eu am tăiat-o prin livada direct acasă, în cușca cățelei, care tocmai fătase. După vreo ora de stat acolo și de joaca cu puiuții, de stres, am adormit. M-au căutat bieții bunici cu educatoarea vreo doua ore până cuiva i-a dat prin cap să mă caute în cușca lui Țuchi. Eu dormeam lejer, cu capul pe cățea si cei 6 cățeluși aliniați comod pe mâna mea.
10 ani – pauza de prânz la secerat. Unchiul s-a culcat sub combina, la umbră, copiii cuminți – adică eu și var’miu de-o seama am urcat în Gloria să o facem pe-a harnicii. Pe bord, un pachet de Carpați. Eeee ? Ce se face în cazul acesta? Se închide ușa, se închid geamurile, se pufăie juma de pachet. Când am coborât geamul portierei, verzi la față, ieșea fumul din cabina ca din furnal.
12 ani – acasă la alt unchi, profesor de mate, la țară, vara , pentru meditații. Am rămas singuri din motive de nuntă, 3 cuminți – eu, verișorul de aceeași vârstă și vara mea cu doi ani mai mică decât noi. Să avem grija de casă și animale. Am avut. Am jucat război cu muniție apa din butoiul de la colțul casei … cu intrări și ieșiri spectaculoase pe geam, cu eliberare de trupe din prizonierat, adică din cuștile de iepurași. Nerecunoscători prizonierii eliberați, au șters-o iepurește, nu am mai găsit niciunul. Oricum, războiul a fost din păcate, un eșec total de ambele părți ale baricadei… mai ales după ce s-au întors generalii acasă. Nu au apreciat nici camerele răcorite bine, nici noile decoruri cu hand print si foot print de pe pereți. Dar nici noi nu ne-am mai oferit serviciile de decoratori ever.
Astea sunt doar din vacanțele la țară.
Din oraș… cele obișnuite adică praștii cu scoabe, baloane cu apă aruncate în capul bătăușului cartierului de la balcon ( am sta o lună în casă pentru că am crezut că m-a văzut), de-a ascunselea în blocul în construcție de peste drum, cu sania pe dealul Polonic din afara orașului, gimnastică la bătătorul de covoare – Nadia scria pe mine – bătălii cu castane, tuburi cu cornete … fată cuminte, ce mai.
Atât s-a putut, alta mama nu mai face.
Comentariu beton!40
Si eu m-am ascuns in cusca lui Bobi si-am adormit acolo, de m-a cautat tot satul prin toate fantanile :). Nu imi amintesc episodul ca eram prea mica, dar si-l amintesc altii, a intrat in antologia de familie.
Comentariu beton!16
Aha, mi-am amintit și eu că adormisem în cotețul dihăniei. A intrat în folclorul familiei deoarece chiar era o dihănie fioroasă care abia se abținea să nu mârâie și la bunici. Probabil a fost respectul reciproc 😇.
Comentariu beton!19
Ce am observat eu din povestirile din copilărie este că ne era frică să spunem acasă că am pățit ceva rău de teamă că luam bătaie. Adică după ce că te-ai lovit/tăiat/înțepat/rănit și suferi și te doare și nu-știu-mai-ce, mai riscai încă o tură de „accidentare” cu ceva instrument casnic.
La bunica la care am crescut era o bară de covoare pe care ne dădeam, dar mai groasă, așa încât nu o puteam cuprinde complet cu palmele să mă țin foarte bine, dar eram obișnuită cu ea. Și într-o zi, în loc să mă desprind frumos să cad în picioare când am simțit că-mi alunecă mâinile, am zis că mai merge o bălăngăneală, doar că am aterizat pe spate, în balta de sub bară. Mi s-a oprit respirația, abia reușeam să trag aer, eram evident udă și încă pe rochia „aia bună” că trebuia să mergem undeva și când au vrut copiii să meargă să o cheme pe bunica (posibil că n-arătam prea bine încercând să respir sacadat), eu nu și nu că mă gândeam că o încasez că doar îmi spusese să stau cuminte afară până e gata și ea de plecare. Mi-a revenit încet-încet respirația, dar n-am îndrăznit să merg în casă să cer haine uscate, am așteptat să mă usuc au naturel, noroc că nu era frig.
Altă dată, la cineva în vizită, eram mai mică, la vârsta la care știam că n-am voie cu obiecte ascuțite sau tăioase. Mi-am făcut de lucru între niște reviste, frumoase, colorate, nu știu ce, dar între ele am găsit o lamă. Ce-am făcut, ce n-am făcut, cert e că m-am tăiat la deget cu ea de-mi curgea sângele ca la robinet (așa mi se părea mie atunci). Evident că n-am spus nimic; și acum mă văd acolo pe jos între mobile ștergându-mi degetul de salopeta roșie de fâș și gândindu-mă ce bine că e roșie și nu se vede că m-am tăiat umblând cu ce nu trebuia să umblu.
N-au fost chestii grave față de ce am citit pe aici că eu am fost un copil relativ cuminte și fricos, dar reprezentative pentru conceptul „nu spun acasă ce-am pățit că mă bate”.
Comentariu beton!18
Ăăăă…eu chiar cred că există un Dumnezeu al copiilor sau măcar niște îngeri instruiți special să aibă grijă de ei. Altfel nu există explicație cum de n-a dat niciunul colțul și nici răni prea sugestive nu au avut cei din grupul nostru. Eram niște mici țărănuși care plimbau caprele pe dealurile unui sat din Vîlcea și era musai să inventariem zilnic pădurea, pomii si Oltețul. Știe cineva cat de repede poate fugi un copil alergat de o scroafă de porc mistreț iritată că vrei să-i furi un purcel? Și cât de fericit poți fi că tu ești alesul ca sa-ți demonstrezi tactica de fugă si derutare a scroafei!? Dar sa faci ca Tarzan pe toate plantele agațătoare din zăvoiul Oltețului? Că doar vedeam numai liane in fața ochilor, mai ales dupa ce citisem „800 de leghe pe Amazon”. Numai ca lianele nu erau prea impresionate de răcnetele noastre și invariabil se rupeau iar căzatura pe spate te facea să simți ca ți se desprind plămânii. Cat se odihneau plămânii, era musai sa vedem daca oasele sunt bine așezate in corp prin sarituri de la trei-patru metri de pe mal in fundul unui hududoi( un șant foarte mare si adânc săpat de natură). Binențeles că săriturile trebuiau diversificate si cu câte o umbrela ruptă, pe post de parașută, că poate exista o șansa mai mare să te și ințepi, nu numai să rupi vreun os. Tot pe hududoiul asta era un dig de beton. Era musai sa fugim pe marginea lui, inainte si inapoi, desi eram incaltati in papuci de plastic, betonul era lucios, forma era cea a unui trapez cu baza mica in jos iar distanta pâna in fundul hududoiului era de circa 10 metri si oricand puteai aluneca când urcai sau coborai pe laturile inclinate. Și mă mai mir de unde am acum meniscurile facute praf. Da, dar ce mușhi beton am pe picioare și acum dupa aproape 40 de ani, deși m-am ingrașat!🙃. Sa vă mai spun despre apa băută din Olteț și mâncatul a tot ce ne ieșea in cale? Sau că dacă venea vreo furtună cu tunete si fulgere, in loc sa plecăm acasă ne făceam covercă la tulpina celui mai inalt pom fără să ne gândim ca poate fi trăznit? La câțiva ani distanță acesta a fost făcut praf de un fulger. Trăiască ingerii copiilor!
Comentariu beton!27
Mie mi s-a dus buhul în cartier că mi-am tăiat degetul cu toporul :)))
Într-o zi ne plictiseam și… am adunat niște cărămizi, sârme, cuie, un ciocan și un topor cu tăișul bont de prin magazia bunicilor, și am decis să ne jucăm „de-a zidarii”. Nu prea aveam cum să construim realmente ceva, dar ni se părea fun să frăsuim obiectele menționate mai sus. Vrând să tai o sârmă, mi-am dat cu toporul peste deget. Urlete, sânge, panică. Mare noroc că toporul era bont și mai mult mi-a zdrelit degetul. Până la sfârșitul zilei, toată strada aflase că „aia mică a lu’ tanti Ioana și-a tăiat degetul cu toporul”, „ba nu, eu am auzit că și-a tăiat mâna”. I-am dezamăgit pe toți apărând cu un bandaj imens la deget, plânsă și nefericită, dar întreagă :)))
Azi am o mică vinișoară albăstruie pe degetul arătător de la stânga, amintire a întâmplării. Exceptând faza cu toporul și momentul în care era să otrăvesc copilăretul din cartier cu must de struguri făcut de mine… în rest, am fost un copil cuminte =))
Comentariu beton!16
doza de bere turtita pe post de puc pt hockey. trebuia sa strigam PIUA (pauza) ori de cate ori vreun tolomac cadea pana la brau in apa prin gheata subtire. Infarct doar cand ma gandesc ca fiica-mea ar putea merge pe gheata singura….
Comentariu beton!13
Acum dacă stau și mă gândesc, nu știu ce să zic despre acele vremuri. Ori erau mult mai sigure, ori părinții erau inconștienți. Vara, de cum luam vacanță, mai puțin cele două săptămâni obligatorii de tabără la munte, mergeam zilnic la plajă, din zori și până la apus, singuri, în gașcă, cu ce găseam prin cămări în traistă, cu mingii, cărți de joc și voie bună. Singuri singurei. Și cu intrat în mare cu tot. Nu am făcut insolație niciodată în copilărie. Altă climă, alte vremuri.
Pai hai sa vedem:
*Bubuitoare cu carbid – mi-am tras cu ea in ochiul stang. Am avut un noroc „chior” ca nu am orbit 😛
*Laba piciorului drept taiat in ciob pe strandul Tineretului
*Laba piciorului stang taiata intr-un faras facut la atelier 😉
*Arsura cu smoala aprinsa pe piciorul stang
*Fier beton infipt in piciorul drept – mergeam pe santier sa furam teava pentru cornete
*Piatra in dinti dintr-o prastie care nu a nimerit tinta initiala
*Degetul mijlociu al mainii stangi prins la masina de cusut – intre corpul masinii si suport
*Dungi de sarma ghimpata pe spate de cand mergeam in livada untatii militare de la Rosu sa furam nuci si cirese (sau visine) nu mai tin minte
Comentariu beton!12
Eu eram ingrozitor de cuminte dar chestii de supravietuire au fost. Si acum am o pasiune pt cutite, daca imi aduci unul sunt hurey.In casa aveau parintii mei un cutit de otel , faurit manual de nus cine, o piesa grea si infricosatoare. Ei, cu ala imi ascuteam creioanele, sau ma jucam de-a D’Artagnan. Asa ca in timp ce fugeam de frati-miu, am alunecat cu șișu-n mana, am cazut cu barba fix pe el. Sange siroind pe pereti, eu racnind de mama focului, si apoi impreuna cu frate-miu am oblojit cu viteza luminii rana, ca o vazusem pe geam, pe mama, la coltul blocului. Mama nu a observat taietura pentru ca am stat cu esarfa in mijlocul verii.
Alta facuta. Ne confisca mama cablul de la casetofon , sa invatam fara muzica. Frate-miu a gasit solutia intr-o improvizatie din fire. Numai ca el mai stia fizica, eu beam cerneala la orele de fizica. Asa ca,home alone, in ciorap de matase si camasa de nailon, am luat firele, le-am legat la mufele casetofonului, si cu mana pe fire le-am dus sa le bag in priza. Traiesc? Cred ca a vrut Doamne-Doamne sa mai fiu in viata. Evident ca a bubuit contactul,a fost o flama puternica, sarma din mana mea s-a topit si m-a improscat o ploaie incandescenta de bucatele de sarma. Am fost ciuruita de jos pana sus.Ciorapii si camasa de nailon, aratau ca dupa razboi, ciuruite de jos pana sus.Cred ca ar trebui sa ii povestesc mamei macar acum 😇.
Plecati pe iaz in ciubarul bunicii, cand s-a impotmolit ciubarul, cine s-a dat jos desi apa era pan aproape de gat? Iar frate-miu (bine ca ai deschis cutia pandorei, sa ii dau niste capace in amintirea vremurilor trecute), a considerat ca nu imi e de trebuinta bota de care ma sprijineam si cu care tatonam fundul iazului. Asa ca mi-a smuls obiectul din mana, suparat pe nus ce, iar eu, luata prin surprindere, am plecat pe fundul apei sa vad daca mai sunt crapi. M-a pescuit el, plina de mâl de nici nu puteam sa urlu ca lumea.
Traiesc , ingerul copiilor uneori exista.
Comentariu beton!20
Mari nebunii nu prea am facut eu in copilaria mea fiind o mica „tocilara” asa cum ii place lui Mihai sa ne alinte. 🙂 Sau macar incercam. Am stat la bloc mai toata copilaria mea neavand bunicii aproape de casa iar cand mergeam vroiam sa fac impresie buna ca sa nu rada satul prea mult de mama. Dar si cand ma intorceam recuperam un pic cu celebrele cornete pe care le suflam de la etajul 6 unde au ai mei apartament, cu suitul in copacii de prin cartier etc. Mi-am rupt 1 mana si un picior, mi-am facut ditamai umflatura la tampla dreapta alergand ca bezmetica prin curtea scolii si alunecand cu gratie pe caldaram (cand au iesit ai mei de la servici si au vrut sa ma recupereze m-au gasit acasa la fosta invatatoare care imi facea morala stand cu un cutit inghetat pe umflatura mea, eu avand capul pe ghipsul piciorului ei rupt – nu am avut de a face cu asta, din pacate 🙂 nu o puteam suferi dar nah.. ). Cea mai faina experienta a fost cu baietii de la blocul meu si cel vecin… Plecam in „haita” la omorat sobolani in subsolurile blocurilor. Eu singura fata acceptata deoarece aveam reputatie de bataus si eram apreciata pentru asa ceva. Ce macel se lasa acolo, de numa numa… Ieseam gloriosi plini de sange dar victoriosi! 🙂 Apoi trecem la stolcit lenesii care mai mult ma incurcau. Frete-miu, in gluma adeseori, imi reproseaza ca nu l-am batut si pe el macar de un consilier acolo. Cel care si-a luat-o de la mine cel mai mult a iesit primar iar acum este City Manager si mai glumim pe tema asta cand ne intalnim. Frumos tare a fost si mult dor imi este de acele vremuri!
Comentariu beton!15
Mamă, ce de-a aventuri pe-aici!
Eu mi-am spart prima (și ultima) dată capul pe la 28 de ani. Oasele sunt toate încă (Doamne ajută!) întregi.
Dar mi-a plăcut copilăria. Am terminat de citit cărțile din două biblioteci până am terminat a 8a.
Comentariu beton!13
Din pacate parintii si bunicii mei au invatat niste lectii aproape tragice, asa ca noi nu am avut prea multa libertate. Dar tot s-a lasat cu cicatrici si capete sparte. Ne facea tata cele mai frumoase bandaje (fetelor le pasa cum arata in orice imprejurare :p)
Eu am fost relativ cuminte, imi amintesc doar cateva căzături dramatice de pe bicicletă, una sub o căruță și una fix înainte de intersecția cu strada mare. Al meu, în schimb, mi-a povestit cum și-a prins ouăle-n gard pe la vreo 5 ani. “Bine, l-am întrebat, dar totuși, cum ai reușit, umblai in curul gol?” “Nu, zice, aveam chiloții largi, cu vedere la genunchi”.
Comentariu beton!17
N-ai zis nimic de ”tunurile” cu carbid, că băltoacele alea erau și ele bune la ceva, nici de ”tendoane”, ghizmizurile în care turnai fosforul de la chibrituri și le pocneai de treptele de ciment ale scării de bloc. Plus că te mai și aplecai peste balcon cu daltă și ciocan, să extragi cât mai curat pietricelele de mozaic de pe fațadă, să ai cu ce să dai ”la oacă”. Sau astea erau numai în Galați? A, și ar mai fi ”țările”, jucate pe pământ, cu cuțitul.
Dar de crăcane cu invizoace mai stiti???
pfoai, mâncam la invizoace făcute pe crăcane…
Le mai ziceam și țichilene sau țichi cu firicele de elastic extrase atent din elasticul de la chiloți😋
Vacantele mi le petreceam 99% la tara. Cu 2 veri de varsta mea si o gașcă de 11- 12 copii veniți de prin orașele din jur. Adică astia eram pe ulița noastră, că satul era mult mai mare și nu ii stiu pe ceilalti nici pe sfert….
1.Mi-am despicat degetul mare de la piciorul stâng cu sapa. Incercam cică să fac tranșee..sau măcar să incep.
Am pus gaz, unul a zis să presărăm oraf, altul că nisip…și aia a fost. Mai departe la joacă! Să plâng? Neah, cum să plâng, ce fel de sef de trib as mai fi fost…
2.
Apropo de sef de trib…terminasem cls a III a si il descoperisem pe Karl May. Exact. Eu eram Winnetou. Dar tunsă 2 si julită toată. Asta nu m-a impiedicat sa jumulesc coada cocoșului ca să imi infig pene in pleată. Care pleată nu era… dar astea erau amănunte…
3. Am vrut să invăt sa călăresc… am deselat berbecul de au trebuit ai mei să il taie. De călărit am invătat printr-a cincea cand am fost si la un concurs cu băietii mai mari la marginea satului… stiu că era de Bobotează si am primit nu stiu ce colac …
4. Am dat foc la paie
5. Ne băgam pe rand intr-un butoi de tablă si ceilalti il rostogoleau pe uliță cică ne dădeam in comedie
6. Scoteam câinii din curti să ii plimbam cu lantul pe ulită ca la oras. Mai rau era cand incepeau să se muste intre ei.
7. Fugit din casă pe geam la scăldat in toiul zilei ‘in căldura lu’ 12′
Zicea cineva mai sus că ingerul lui pazitor e la terapie.. Ai mei si-au dat demisia si au plecat traineri la concurență!
P.S.
Multumesc lui Dumnezeu că fi-miu seamănă cu ta-su!
Comentariu beton!21
Eu am prins metroul cand se facea pe Stefan cel Mare, in Bucuresti. Transeele erau nemaipomenite. Ca si prenadezul de pe acolo si carbidul cu bubuiam ca tembelii.
Cornete erau bagate cu varful in pelicanol ca sa se intareasca varful mai bine. Cand ne bubuiam cu cartierul celalalat era varful cu ac bagat in pelicanol. In rest, ne bateam cu pietre. Mai un far spart, mai un stop, venea pagubitul cu autorul la usa si rezolvau problema, bani sau consumabilul in sine.
Urcat in toti pomii, catarat pe toate gardurile posibile, deh, a dracu’ minge tot sarea peste.
A, da, baut apa din toate tevile si curtile prin care nimeream. Ce apa plata, ce igiena?
Cu prastia lucram doar cu „invizoace”, ace indoite.
E adevarat, nu tragea nimeni spre fata nici cu alea nici cu cornetele cu ac.
In rest, jegosi de la fotbal, bagat pe sub masini la fata ascunselea, tricouri rupte de la frunza etc.
Dar eram linistiti. Nu eram cu scandal, cand era de invatat, invatam. Ne vedeam si de treaba.
Comentariu beton!15
Ce sunt „invizoacele” că eşti al2lea care le menţionezi ?
@Shoric asa se numeai chestiile alea in forma de U facute din sarma subtire sau mai groasa care se foloseau la praștiile alea facute din sarma groasa zise si „crăcane”
La mine le zicea i(n)glițe.
Ehee .. a rămas un cartier întreg fără telefoane când am reușit să deschidem cutia din spatele poștei și să ne aprovizionăm cu sârmă 🤘🤪
N am citit încă toate comentariile (sigur le voi parcurge pe toate, cu grija sa nu ma hahai în birou) dar parca n am văzut despre cum am inventat noi mersul cu liftul cu usile deschise sau exchibitiile gen Nadia Comăneci la bara de bătut covoare
Pe linga clasicele pomenite de tine, faptul ca am trait in mediu rural, a fost si mai crunt…linga localitate era o exploatare miniera…si aduceau sa umpe o vale, camioane intregi de steril scos din mina..noi pazeam locul unde descarcau camioanele si cum pleca camionul , alergam la gramada de steril si cautam capete de sirma…cind gaseai sirma trageai incet..si daca erai norocos, extrageai din gramada de steril inre 2 pina la 15 capse de mina , folosite pt detonarea dinamitei…intacte…si apoi s avezi distractie…intr-un an de zile , in sat erau 10 experti in detonat capse, nici unul mai batrin de 12 ani…le detonam si electric, si cu foc…asa ca prin 1985 cind au facut comunistii o mare manevra militara in zona, ne-a pus dracu sa furam de la armata o grenada reala…sa o vedem cum pusca…am inapoiat-o dupa 4 ore , pindind din padure, dupa ce i-am vazut pe parintii nostrii insotiti de securitate cautind grenada pe cimp, in patru labe si un colonel de armata, injrind ca la usa cortului si amenintind ca ii baga pe toti la puscarie…normal, au gasit grenada ca prin minune sub o tufa desi cautasera sub tufa aia de 14 ori…, sa nu pomenesc, seara acasa…cum ne-au batut ai nostrii..ca sau prins de figura…2 saptamini, 8 am stat la scoala in picioare, nu puteam pune fundu pe nimic, noaptea dormeam pe burta…dar si citeam..in special jules vernes ca ne invata cum sa facem praf de pusca…rachete…deci faza urmatoare a fost racheta umpluta cu dinamita, si ne-a prins tata privind iumiti in spatele grajdului de ce nu decoleaza racheta..noroc ca dinamita arde..nu detoneaza la flacara…iar de pasti era veselie mare…aveam niste tevi de 3 metrii lungime, cam 25 de cm diametru, dop de lemn la un capat si la 20 cm de dop, intr-o laterala o gaurica de 5 mm…alimentata cu un litru de apa si 5 bulgari de carbit…cind puneai flacara la gaurica…iesea flacara de 6 metrii pe teava si raza de 100 de metrii geamurile vecinilor erau tandari….cite sticle a schimbat bunicu in sat saracu…e drept ca saptaminal venea salvarea dupa cite unu…ba o mina, ba un picor rupt, miini dislocate, clavicule…cojile de pe coate si genunchi nu apucau sa se vindece ca apareau altele…calcat in cuie, taiat cu toporu sau cu coasa, recuperati de prin pesterile din apropiere cu vecinii si cu militia..eh…gasca aia de vre-o 10 nebuni, cind am terminat armata….a venit un vecin la noi , ne-a dus la bar ca era deja in 90…ne-a dat la toti gratis un rom si a zis…mai baietibine ca ati crescut mari…sincer nu am crezut ca scapa satu asta nedemolat de voi pina cresteti…..da uite ca nu a ars, nu a cazut nici o casa….sper ca v-ati linistit…
Comentariu beton!31
Cum ajung să se tufă doi oameni de aprox. 50 de ani care au supravieţuit anilor când se construia socialismul.
– Uite ce cicatrice am pe frunte. O am de la fuga prin casă şi dat cu capu de calorifer.
– A, păi eu am una, pe cot de când am sărit de pe acoperiş cu o umbrelă.
– Stai să o vezi pe a mea de la picior când încercam să sar un şanţ şi o bucată de fier-beton mi-a intrat pe o parte şi a ieşit pe ailaltă.
– Pfff, să vezi ce am pe spate. Cicatrice de la sârma ghimpată pe care am căzut din pom.
– Auzi, da nu vrei să vezi locul unde am făcut operaţia de apendicită în urma căruia era să mor ?
– Ba da, unde?
– Uite, la spitalul de peste drum.
Rădem, glumim dar când am citit articolul lui Cetin mi-am adus aminte cât de inconştienţi eram atunci. Binenţeles că nu am supravieţuit toţi pentru că îmi aduc aminte de băiatul de la ţară care a murit înecat în Pruteţ sau de un vecin, electrocutat pentru că s-a urcat pe un vagon în gară.
Comentariu beton!17
Chiar nu știu cum am reușit. Posibil și inconștiența specifică vârstei. Și câte nu făceam, de la țevile cu cornete, cu și fără bolduri, la carbid, la stat toată ziua prin balastieră, mers la gara de Vest, alergat pe burlane și sărit prin trenuri staționate. Care trecea mai repede in partea cealaltă a trenului cât era staționat in gară, fără să închidă careva ușile alea grele și să rămână prins înăuntru până la prima. Mai fugeam la gară când se anunța câte o Mitropa. Iarna prins de bara mașinilor să ne tragă pe zăpadă, de ajunsesem să le pândim și pe șoseaua principală, pe Vestului. Când au băgat tramvaiul acolo și era șantier, ăla era locul de joacă. Aruncat pungi cu apă de pe bloc (bloc de 10 etaje), iar o dată o cam îmbulinasem, am dat pe laterala unui cărucior, de a început cel mic să urle ca din gură de șarpe. In spatele blocului era curtea la alimentară și vedeam când apar bananele, portocalele etc Dacă era iarnă, ce bulgări își luau măcelarul și cu nea popa, șeful de magazin, mai ales când nu mai prindeam nimic, pt că dădeau totul pe sub mână. In interiorul curții erau lăzi de lemn cu sticle și lăzile mari clasice din plastic dur și alte ambalaje, deci locul perfect pt o luptă cinstită cu cornete, de se uita lumea de prin bloc ca la cinema. Evident că toți săream porțile mari de fier, iar fiecare tip de ambalaj avea propria mini curte la fel delimitată cu gard și porți de sârmă. De regulă la așa ceva participam cei slăbuți și subțirei, ne strecuram pe sub lanțuri și lacăte plus săream rapid gardurile in caz de alertă. La bunici la fel prin curtea bisericii, pe și prin biserică, prin clopotniță și tras clopotele când nu aveam ce face, distrus picturile bisericii când era în renovare de a trebuit pictorița să își extindă sejurul, distrus răsadurile cu flori de nu știu câte ori, tanti Maria striga mereu la mamaie, că uite ce facem. Pierdut gâște, dar găsite in curtea unui vecin, care și le însușise, dar a rezolvat tataie. Dus cu vaca și întors fără pt că m am luat cu fotbalul și am uitat, noroc că a venit singură. „Spurcat” găleata uneia dintre vaci, am „botezat” o pisică in ea, iar atunci am dormit in fân că nu se găseau găleți de genul și era jale. Glume proaste făcute mereu, pleca unchiul cu bicicleta pe la Snagov sau pe la târguri, iar eu ii umblam la filetul de la cameră și răsufla ușor. Venea pe lângă bicicletă și-i spunea lu’ mamaie, iar am probleme cu roata. Lu’ tataie nu se mai pun câte i-am făcut, stropitul cu apă când nu era atent și aruncatul șăpcii în șanțul cu apa erau favoritele mele. Nasol când mă prindea el în offside, îmi arunca o găleată cu apă rece pe mine, vai și amar cum era.
Oricum, mereu am scăpat foarte onorabil și nu mi-am luat cafteală, dar am fost copil cuminte comparativ cu alții. Plus că am avut doar un cap spart, un picior rupt, un deget oleacă lovit la patinaj și ceva cicatrici.
Comentariu beton!15
inca o chestie, bataia intre baieti era o chestiune la ordinea zile. ca si cum se joaca copii de acum pe telefon sau calculator. numai ca atunci era live si foarte fizic, cu pumni picioare, bulgari de zapada,sau orice altceva.la scoala, in pauze ieseam cu gandul sa ne batem un pic cu clasele paralele sau cu aia mai mari sau si mai bine cu clasa de „unguri”. fara resentimente sau ranchiuna, cand se termina devenam prieteni, adica dupa ore. imi amintesc ca nu odata ne-am intalnit in curtea scolii cu clasa paralela, dupa ore, sa vedem care este cea mai tare si mai tare, desigur masurat tot in pumni si picioare. la bloc ne imparteam in doua tabere si jucam jocuri razboinice si ne cafteam pumni si picioare si sabii sau alte instrumente, pe echipe. uneori mai si schimbam echipele ca sa fie mai echilibrata treaba si sa nu o ia unii prea tare . apoi iara eram prieteni. asa functiona cu bataia si luptele intre baieti, nimic personal, doar o alta joaca pentru cand nu ai minge.
de prin clasa a v-a a incetat treaba cu bataia si luptele intre baieti.
si nimeni nu a patit nimic. trebuia o chestie serioasa ca sa se considere ca ai facut ” buba” si nici poveste sa primesti un plasture la fiecare zgarietura pe unde mai aparea si ceva sange. Nimic macar nu aveai curaj sa mentionezi julitura ca radea lumea de tine, o spalai cu ceva apa si gata, era ca si vindecata.
Prin clasa a7a m-a provocat un coleg, care era copilul profei de mate. Bătaia a plecat că el vroia să se de-a cocoş în faţa colegelor şi avea nevoie de cineva ca să o dovedească. M-a ales greşit pentru că am ripostat foarte violent şi la un moment dat când a văzut că-l domin, jigodia m-a muşcat de picior de am şi acum semnul dinţilor lui. A fost prima şi ultima bătaie în care am fost implicat, până acum. Oricum, după conflict, am fost toţi mucles şi nu a aflat niciun adult pentru că se ştia că bătaia de acasă era mai dureroasă+interdicţii.
Comentariu beton!16
Se construia un bloc linga blocul unde stateam.
Dupa amiaza,constructorii erau deja beti,fireste.
Hai sa ne luam tuburi pentru suflat cornete.Bun.
Smulgeam de zor la ele din pereti,cand la un moment dat,s-a auzit vorbarie,si panicati neavand pe unde sa fugim,am ales o terasa neterminata,etajul unu,de unde am sarit cu speranta ca vom ateriza pe o gramada de nisip.
Si…am sarit!
Ceilalti doi prieteni ai mei au nimerit pe nisip,eu,pe linga.
Socul a fost atat de puternic la aterizare ca mi s-a blocat respiratia!
M-am speriat atat de tare,ca am hotarat vanat si fara aer sa ma trag undeva pe linga bloc,ca sa mor fara sa fiu vazut de nimeni.
Si-mi era atat de mila de mine,ca am sa mor fara inmormantare ca m-a apucat plansul,si,in momentul cand am inceput sa bocesc,respiratia sa imi revina!
Cata bucurie pentru gura aia mare de aer aspirata cu tot cu muci si lacrimi!
Traiesc!
Si,dupa ce mi-am revenit,rivalii de la cealalta scara,au inceput sa se urce pe macara,pe scarile alea cele mai verticale din lume!
Si,curajosii pe rand,au urcat usor usor pina la cabina macaragiului!
Flebetea mea,statea si se uita admirativ la toti,moment in care am hotarat sa urc si eu!
Si,ghici cine s-a urcat peste cabina macaragiului!?
Je!
O vedeam cum se uita la mine,asa mica cum se vedea ea de la inaltime,plin de mandrie.
Si in momentul ala,dupa colt,apare mama.
Fiind momentul meu de glorie,strig la ea!
Mi-a povestit ca in secunda in care m-a vazut,aproape ca a scapat vesnica plasa care o avea!
Si,mi-a povestit cum a strigat:”Hai,ti-am adus ceva bun sa maninci!”,numarandu-mi fiecare pas pe care l-am coborat pe macara.
De bataie nu povestesc,ca stiti si voi…doare.
Comentariu beton!25
Hai coboară de pe macara că nu-ţi fac nimic. Pff, cât de naivi eram 🙂
Comentariu beton!21
Las’ că ajungi tu acasă … vezi pe mă-ta mireasă 🤣🤣🤣
Am eu asa un sentiment ca noi cei care scriem pe aici suntem cei care am supravietuit. Nu de alta dar imi este imposibil sa cred ca nu s-au intamplat si multe accidente … doar ca pe vremea aia nu aflai de ele.
In spatele blocului adusesera doua basculante cu nisip si le-am folosit pe post de cazemate. Ne ascumdeam dupa ele si aruncam cu bolovani unii in altii. Eu am pus mana pe o jumatate de caramida (ce ma bucur acum ca nu era una intreaga) si cand am aruncat cu ea …. i-a aterizat unui „inamic” direct in cap. Saracul, i-am spart capul dar a supravietuit. Brrrr!
După ce am citit pe aici, pot spune ca am fost cuminte, chiar dacă părinții și bunicii nu ar fi de acord. Prima boacana a fost pe la 3 ani. Părinții lucrau în schimburi și cam 2 ore eram singuri acasă. Tata fuma și văzând într-o zi o țigară „uitata într-un colt pe etajera” am vrut sa încerc și eu sa vad ce gust are, dar m-am speriat când am aprins chibritul și l-am aruncat pe fotoliu, pe care stătea tolănita o pătură de lână tip covor(din aia latoasa), care evident ca a luat foc. M-am speriat și m-am refugiat în pătuț la frate-miu ( 9 luni) în camera de langa și m-am acoperit cu o pătură. Pana au sărit vecinii sa spargă ușa și sa ne găsească, deja arsese jumătate din mobila. Noi am scăpat teferi, negri de fum, dar teferi. Am învățat sa înot singura, după ce era de 2 ori sa ma înec și am fost salvata în ultimele clipe. În rest prostii obișnuite : cioburi și țepi în talpa piciorului pe care le scoteam după ce cotrobaiam bine cu acul ca să scot totul, căzut din copaci, de pe garduri, de pe bările de bătut covoare, de pe casă. Da, am avut și mana rupta iar laba piciorului se întorcea de cum încercăm sa pun piciorul jos, de m-a dus mamaie la toate babele din sat să-mi tragă piciorul. Și multe altele mai mici.
Am dat foc la puful provenit de la plopi, ardea ca un fitil, cu greu am reușit sa îl stingem, mai mai să incendiem o grădină
Toate poveștile astea un lucru domestic în comun: bătaia de după. 😂😂😂
L. E. Povesteam astă vară cu ni#te vecini de pe la țară (dego seamă cu părinții mei) cât de cuminți sunt băieții mei.
-Deci nu-s ai tăi!, a fost concluzia lor. 😁
Comentariu beton!20
Câtă dreptate ai … realizez că n-am prea luat-o pe coajă de la părinți sau bunici … ptiuuu ce norocos îs.
Mi s-a zbârlit părul de la ce am citit pe aici. Eu boacănele le făceam cu sora cea mare (diferență un an între noi), cea mai cea fiind că săream de pe un balcon pe altul în blocurile aflate în construcție din cartier. Balcoane care nu aveau pereții laterali, firește! Doar de la etajul patru, blocuri turn nu erau la noi. În rest, mă feream de băieți ca de dracu’, uram perioada cu praștii și cornete (nu știu de ce, aveau o anumită ciclicitate, nu se practicau tot timpul anului). Eu eram slabă și pricăjită ca un ied abia fătat, plângeam din orice, prin clasa a șasea m-am refugiat în casă de unde nu mai ieșeam decât la școală și la bibliotecă. Soră-mea, în schimb, era genul care împărțea palme când o supăra cineva, inclusiv băieților, iar aceștia nu ripostau niciodată.
Despre cealaltă soră, mai mică cu opt ani, mă mir și acum că e în viață. Când avea doi ani, am pierdut-o din ochi eu și cea mare. Dă-i și caută în tot cartierul cu toată gașca de la bloc. Plângeam și căutam, plângeam… De frica bătăii pe care aveam să o primesc de la mama mai mult. Într-un final am găsit-o în poala unei țigănci, stătea maxim de liniștită. La trei ani și-a spart capul căzând de pe o bară. Nu s-a lăsat, era vedeta cartierului. La 5 ani făcea șpagatul, lenta, podul de sus… De când ieșeam afară vara la prânz și până seara nu știam de ea și se presupunea că e în grija noastră. La 10 ani era să se înece în Ialomița, a salvat-o un țigan (slăviți fie țiganii că tare au mai ajutat-o!), mi-a spus după nu știu câte zile de la eveniment că o tot cicăleam, intrase albă ca varul în casă, eu învățam atunci pentru bac. Mama a aflat după ani buni.
Nu, eu nu mai vreau timpurile de odinioară. Îmi vreau copiii întregi, mai săraci în aventuri, dar întregi.
Comentariu beton!19
Ce frumos era! Ce prietenii se nășteau…unele pe viață!
Câte năzdrăvănii făceam… de picioroange îmi era cel mai frică. Era să-mi rup gâtul de nenumărate ori. M-am ales doar cu răni zdravene.
De cărucioarele cu rulmenți mai știe cineva? Ne dădeam drumul de la cea mai mare înălțime… dar ce viteză prindeam, până în stradă sub roțile mașinilor!
Comentariu beton!11
Apăi și eu am fost o satană și jumătate.
Am o urmă la un deget arătător când m-am tăiat la țară cu joagărul. Mi s-a despicat pielea de pe os.
Am pe sprânceană o cicatrice de când săream de pe bănci în clasă și cum dracu am sărit, că am dat cu capul in tocul de la ușă, fix in urechea unde intra lacătul.
Am o urmă pe antebraț de când am luat parte la o bătaie la discotecă la țară, când mi-a dat unu cu uluca în cap și am pus mâna să mă apăr. Pe cap și acum am o urmă. Discotecile de țară în anii 2000, de prin Vâlcea și Argeș erau un fel de loc unde lumea se duce să se incaiere.
Mai am pe picior una destul de vizibilă, când eram adolescent și am căzut beat de pe gard și m-am julit de am avut nevoie de copci.
Și uite că mă apropii încet și sigur de 40. Și nu am crăpat dracu, plus toate anturajele dubioase și toți șomerii cu care am umblat. Unii mai răi decât ăilalți.
Pe când în ziua de azi grija purtata copiilor este mult mai mare decât înainte.
Aoleo care nu cumva să pățească ceva.
Am supravietuit statistic. Adica noi am fost cei care am scapat intregi sau cu avarii minore. Asta nu inseamna ca nu au fost multi care au ramas cu sechele sau au murit, doar ca nu prea sunt pe aici ca sa se intrebe „cum am supravietuit?”. Pe langa ca ne-a dus capul sa ne ferim cat de cat de chestiile cu adevarat periculoase, am avut si o caruta de noroc. Stiu pe cineva cu un ochi de sticla, s-a jucat dea razboiul cu un vecin si un bat i-a intrat in ochi. In aceeasi situatie puteam fi si eu, mi-a zburat o piatra cam la 1cm sub ochi, singurul lucru pe care l-am vazut o saptamana (cu ochiul respectiv) era soarele daca ma uitam direct in el sau filamentul de la becul incandescent. eram aproape sigur ca o sa fiu chior toata viata.
Mda … Am supraviețuit. Încep să-mi amintesc și altele ce nu le-am mai povestit. Probabil inconștient de aia mi-a plăcut deviza britanicului SAS: Who dares wins. Probabil amintirea propriilor ispravi m-a domolit sa nu ma infig in copii mei ca freaca prea mult la lampa lui Aladin aka PC.
eu am fost ceva mai cuminte. fiind trait la etaju 2 nu prea mi-a placut niciodata „inaltimea”. nici acum nu sunt incantat de sarit de la inaltime, deja 2m pentru sarit in apa, mi se par prea mult
si cu toate astea am capatat un numar de cicatrici. aveam un deal care iarna era perfect pentru sanie. Si aveai si saritori, era ceva super mega epic. Practi niste zone in care erau taiate aleile de beton. Am ratat o data saritoarea, la modul ca am sarit, sania a urmat traseul dorit, doar ca eu am ramas fara ea sub cur. Am raschetat betonu ala, am recuperat sania si am continuat sa ma dau. Ajuns acasa am descoperit ca raschetasem si o bucata de buca
altadata la fotbal am primit un branci, care m-a trimis sa gust dintr-o janta de camion. Avea gust de sange
plus altele mici.
Alte generatii, alte timpuri 😉
Si eu am facut multe din cele enuntate mai sus. Plecat in recunoastere prin oras aiurea la 7 ani, razboiaie prin blocuri in constructie, suit pe bloc si aruncat pungi cu apa de Paparude.
Uram din toti ficatii perioada cu prastiile si gornetele vietii…
Dar ma uit la ai mei, si la altii prin jur, Doamne, copiii astia nu stiu nici sa cada din picioare!
N-am curaj sa-i zic feciorului ce prostii faceam eu la varsta lui. Nu de alta dar se apropie de 12 ani si deja bazaie ca sa exploreze, il loveste sa faca pe justitiarul in cele mai proaste momente… sa plece si el in recunoastere prin Berceniul de poveste. Nope n-am curaj sa-i las liberi cum am crescut eu.
Urcat in copac cu toporul sa tai niste crengi, crengi care erau la 2 metri de firele de curent, dat foc la o carte de medicina si bagata sub pat( era ff groasa si se stinsese) luat bani din casa si mers la magazin cumparat dulciuri, picior scrantita fotbal, dubla fractura la mana dreapta la fotbal…si ar mai fi dar astea is alea de imi aeuc acum minte rapid
– Mă urcam în pom până la etajul 3 ca să mă uit la televizor
– cu brazii de Craciun ne făceam bâte, noi le ziceam „săbii” și ne băteam ca în filmele cu cickie chan!
– aruncam cu pungi de plastic, pline cu apa de pe bloc
– praștie, ingliță, țeavă cu cornete – vai de capul meu ce amintiri îmi trăznește
Copiii din ziua de azi nici într-un pom nu mai au voie să se urce… Am fost la un cuplu cu copii și i-am zis kinderului că se poate urca în pom. Nu vă imaginați ce privire mi-a aruncat doamna!
Ai mei au avut nenorocul să îmi facă un partener perfect pentru orice „crimă”, pe sormea, mai mică doar cu doi ani. Stăteam la țară și cred că asta a contat considerabil în supraviețuirea noastră, că ne-am fi încercat prea mult norocul cu sărituri pe bloc :)).
Când avea 6 ani și sormea 4, am fost lăsate în grija unei vecine, iar eu am îndrăznit să mănânc prima ciocolata, iar pentru asta sormea m-a alergat toată curtea. Casa era în reconstrucție pe atunci, și am alergat pe scări de la care nu erau înca luate scândurile de susținere, și ne-am împiedicat amândouă. Am căzut pe resturile de ciment spart de la scările vechi și ne-am spart amândouă capurile :)) vecina care stătea cu noi a fost să facă infarct când ne-a văzut pline de sânge, da alergând în continuare prin curte.
Pe la 7 ani a primit tata o minge din Italia, și deși aveam mingi, nouă ne placea aia, dar ca să nu ne certe mama că poate o stricăm, ne jucam cu ea doar în casă. Am exersat braziliana pe hol și am spart un geam, dar problema a fost un ghiveci suspendat, enorm care a picat fix pe lângă sormea. La geam nu mai aveam ce face, dar la pământul de pe covor am zis cu sormea că îl putem spăla.. așa am ajuns să facem o mocirlă în mijlocul holului și dusă apoi în toată casa pe picioare. Încă nu știu ce Zeu i-a dat mamei calm, că nici macar o palmă la fund nu ne-am luat.
Am făcut sormea pe superman pe dulap și a căzut cu el, iar eu lângă dulap am avut noroc că s-a blocat dulapul de marginea patului și eu am rămas fix între podea și dulap și pat, am stat așa 3 ore că mi-a fost frică să mă mișc și sormea în pat, până a venit mama de afară să vadă ce facem că eram prea cuminți.
Mi-am sfâșiat pielea până la os, într-o sârmă veche în care era prins burlanul casei. Am încercat să ascund, dar m-am umplut de sânge și tot tata m-a văzut și m-a bandajat.
Nu îmi amintesc vârsta, dar parcă era tot de la ciocolată, când sormea voia bucata mea, și i-am ținut ușa să nu ajungă la mine..dar a băgat mâna prin geam și s-a tăiat toată, doar ca să îmi dea una în cap :)) curgea sânge mult și i-am dat ciocolata să tacă.
Am dat drumu câinelui vecinilor și am încurajat-o tot pe sormea să îl tragă de coadă, Iar el a mușcat-o de burtă și a făcut sormea apoi vaccinul ălă în jurul buricului de nu știu câte ori, antirabicul.
La 11 ani m-am urcat pe motoreta lu tata, cu sormea copilot și am intrat cu viteză într-un gard, pe partea cealaltă era vecinul, dar nu ne pârât.. am șchiopătat vreo lună. Tot la categoria asta, am intrat cu bicicleta în fântână și mi-am julit tot capul în spatele urechii, am stat așa o săptămână jumate pănă am făcut infecție și s-a chinuit mama ogramadă cu mine să se vindece.
Ne-am rostogolit pe niste saltele vechi și mi-am rupt mâna,dar am stat cu ea așa 3 saptămâni.. până nu o mai puteam mișca și a vazut tata la masă, unde începusem să mănânc cu stânga. M-au dus la medic și a trebuit să îmi rupă iar osul ca să îl aranjeze corect.
Am împins-o pe sormea într-o gropa din beton unde se scăldau oile..nu reușea mama să îi mai scoată mirosul din piele.
Am împins-o pe sormea când statea pe pervazul geamului și am trecut amândoua prin geam, nu am pațit nimic, iar mamaie chiar a crezut că l-am lovit cu mingea.
Am căzut din cireș, de la câțiva metri buni, și ca să îmi treacă tot ce mă durea, sormea m-a acoperit cu frunze și pământ, am stat așa cam jumătate de ora să îmi recapat suflul și apoi ne- continuat joaca, dar mi-a fost rău câteva luni de la lovitura aia, mama nu stie nici până azi de asta.
Sunt fericită că am supraviețuit, dar la cum stă statistica, sormea chiar are noroc chior că mai e în viață, după tot ce i-am făcut când era mica.
Comentariu beton!17
am ras cu lacrimi :)))))))
Wooow, voi la 6 ani aveați ciocolată????? 😅🤗
Internet-ul asta…am ajuns aici din intamplare, citind stirile de pe Net…Am rezistat cat am rezistat, dar cand am citit despre cuiul tinut cu patentul si bagat in priza, n-am mai putut sa ma abtin: mi-am amintit de una din poznele mele mari (cel putin asa mi se parea…). Intr-o duminica dimineata, am luat un fir de lita (cred ca asa se numea…) de langa contorul electric al casei parintesti, l-am infasurat in jurul unui bec chinezesc de lanterna si l-am bagat in priza…Fiind prima data, nu prea m-am speriat de senzatia provocata de curetul electric…alta a fost insa pedeapsa: se arsesera firele din sigurante si nu am mai putut sa ma uit la TV la serialul preferat…caci nu am indraznit sa-l scol pe tata din somn pentru ca sa repare boacana facuta… Las aici un link, caci poate isi mai aminteste cineva despre XL5… https://www.bing.com/videos/search?q=Television+Show+Fireball+XL5&&view=detail&mid=0F2BCFF5629EAD5593D90F2BCFF5629EAD5593D9&&FORM=VRDGAR&ru=%2Fvideos%2Fsearch%3Fq%3DTelevision%2BShow%2BFireball%2BXL5%26FORM%3DVDMHRS
Chiar de toate am făcut. Plus ca, pe lângă bloc la noi, trecea un canal destul de mare, plin cu apa și pe margine erau salcii mari. Ne urcam pana în vârf și apoi ne dădeam pe crengi ca Tarzan. La bunici, săream din pod pe fan, făcând tumbe, ne dădeam peste cap ca Nadia. Odată s-a spart cred ceva țeavă de apa lângă bloc și curgea un fir subțire de apa din pământ. Bucuria noastră, îți dai seama, nu mai mergeam în casa sa bem apa. Nu știu nici acum cât de curata era apa aia. La tara, mergeam singuri la pescuit pe un lac, adânc de altfel, cca 6-7 metri. Și eram mici, nu cred ca aveam mai mult de 7 ani. Plecam dimineața și ne intoarceam seara, bunica saraca, cu atâtea animale și cât avea de lucru, nu avea timp sa umble după noi. Știa ca ne descurcam și ca suntem cu mulți alți copii din sat.
Cum zicea cineva, nu știu o zi sa nu fi fost cu julituri în coate și genunchi. Alea când zburau de pe bicicleta sau hinta, erau cele mai grave.
Cumpăna vieții mele a fost atunci când împreună cu gașca am mers pe râul Prahova la pescuit. Ca sa ajungem acolo traversam DN1, urmat de calea ferata Ploiești-Brașov. Pentru pescuit urma sa folosim nuiele de alun. Ei bine, după ce am făcut rost de câteva, soarta m-a pus sa încerc sa ating cu una de sârma de sus, cea pe care trece curentul. Pentru ca de jos nu ajungeam, am pus piciorul pe calea ferata și am atins sus. Zgomotul, tremuratul, amețeala și râsul celorlați când au văzut ce se întâmplă, nu o sa le uit niciodată! Am căzut la un moment dat, ceilalți au venit și m-au tras dintre șine și am avut nevoie de ceva timp sa îmi revin.
La 27oooV e de mirare că ai supraviețuit. Probabil că lemnul s-a carbonizat atât de repede încât nu ai fost expus prea mult timp, dar suficient cât să te zgâlțâie.
Ei dragii moșului dacă veni vorba de copilăria periculoasă eu pot spune că am trăit în raiul copilăriei,născut în orașul cu salcâmi în cartierul numit pe vremuri „Atârnați”și apoi în epoca de aur redenumit „Bariera Călărași” la 500 de metri de malul Dunării ,pot spune că acolo nu aveai cum să te plictisești ,practic nu aveai timp să umbli și să descoperi toate minunile raiului !!!
Cartierul era practic înconjurat de toate felurile de „atracții”; depoul de tramvaie,sira care erau atelierele de reparații camioane și autobuze ,fabrica de chibrituri și PAL (melaminat sau nu),fabrica de bere ,fabrica de glucoză ,uzina de apă ,uzina electrică IREG,șantierul naval,fabrica de ciment și altele!!!
Pe scurt se puteau incerca la alegere orice emoție sau încercare ,de la învățatul înotului in Dunăre , fără profesor doar cu vecini binevoitori care te cotonogeau dacă te duce-ai la fund pe motiv că „mă omoară tactu dacă te îneci”,trecut Dunărea până în insula mare a Brăilei pe camere de tractor sau scârțâitori (polistiren expandat) de la vapor până la dat cu liana prin copaci gen Tarzan(liana era cureaua de alternator de la motoarele camioanelor sau autobuzelor,care pe atunci era foarte lungă).In acest cadru mirific găseai orice doreai , plăci de pal și rulmenți pentru cărucioare pe care le înveleam în vinilin de la scaunele mașinilor și adăugăm buret sub cur, țeavă și duze pentru pocnitori,fosfor din belșug nu ca săracii care cojeau bețele de chibrit, cartonașe la fel că luam cutiile de chibrituri înainte de a fi lipite ,carbit pentru tunuri,in ultimul timp nici nu mai făceam tunuri de țeavă , trăgeam cu instinctoare de incendiu că bubuiau mai tare, și multe multe altele,la masă serveam diferite fructe care se găseau din belșug că dacă ajungeam acasă la prânz nu mai pupam ieșirea pe stradă iar ,pot spune că am fost pioneri la mâncat scoici și copãnele de broască făcute pe jar,in acele timpuri nu ne gândeam că se vor numi delicateturi sau fructe de mare😜😜😜
Între rănile „de razboi”mai destacate am vreo trei tăieturi cusute bine pe mâna și picioare , înțepături în tălpi cu cuie ruginite sau tăieturi in cioburi nu se pun că erau „pentru copii”, însă cea mai impresionantă e cea de la degetul mic al mâinii drepte ,deget cu care am mers in batistă și care se mai ținea doar într-o fărâmă de piele,de altfel am pierdut încheietura din mijloc nu se mai îndoaie dar proștii ăia de chirurgi de pe timpuri măcar nu l-au aruncat la gunoi să mă lase văduv de-un deșt mi l-au lipit la loc ,eeeeee și uite așa pot povesti zile in șir dar nu vă mai răpesc timpul d-voastră prețios dar mă bucur că am mai răscolit prin lada amintirilor.
Vă salut cu respect Maestre!!!😜😜
Și eu tot la Brăila – la Corotișca, imediat înainte să ardă – m-am rănit la genunchi în apă, într-un rest de ancoră sau altă fierătanie căzută de pe vreo șalupă, de am și acum rana. M-au dus la antitetanos, eu nu am scăpat… De capul spart de 2 ori, ochelari sparți de foarte multe, etc., nu mai zic, astea au fost în București..
Perfuzii furate de la ghena de la spital ca sa ne facem bratari … gizas ce tampiti eram!!!
Ioi daaaa 😅. Gând găseam o seringa eram in culmea fericirii 😅
Si uite ca am ajuns adulți. Acum ferească Înaltul Cer sa iasă copilul din balonul de plastic sa se murdărească un pic sau sa se lovească cât de putin ca e prăpăd.
Am avut mai multă libertate în copilărie decât în adolescență. Copilăria mea a fost frumoasă, nu aveam niciun stres, ieșeam pe afară, cu bicicleta, pe păduri, prin vecini. Ambii părinți lucrând, nu prea aveai de ales decât să rămâi singur acasă și să faci ce vrei. Și acum sunt fire independentă și deranjată când nu pot să fac ce vreau eu :)) Acum, nu știu dacă mai sunt copii ce au libertatea ce o aveam noi pe atunci. Poate prin sate or fi. La oraș, nu cred. Nici eu nu știu dacă aș putea să mi las copiii așa cum eram eu, dacă aș avea.
Jajajaja eu find fatā nu aș fi avut voie la aventuri daaaaar cum eram baietoasa și cea mai mică sa putut. Mă lua fratele meu ,cu 20 de luni mai mare,cu prieteni lui la joacă. Crescută la Bălan, oraș minier de munte am făcut aceleași prosti că majoritatea. Doar că noi făceam și CATALIGE cu care mergeam și brazi abia așteptam să fie aruncați de alți că îi transformam in sābi sa ne duelam pe munte
Rodi, colibe în copaci ai făcut?
Eu am crescut la casă, la țară. Jucam ascunsa in serile de vara până pe la 15-16 ani (hahahaha când am început să ne sărutăm și să ne pipăim cu băieții 😅). Țin mine că un prieten, la ascunsa o data, a sărit în șanț, sa se ascundă în buruieni, doar că erau urzici….
Într-o seră am fugit prin sat sa ajung la locul unde se strangea gașca și niște vecini aveau un gard de sârmă cu care imprjmuisera niste găini cred, bai frate l-am luat din plin, era noapte, nu l-am văzut, așa m-am întos in aer, salto am făcut, că am căzut direct in picioare. Și acuma îmi amintesc senzația. Nadia Comăneci a fost mic copil pe lângă mine 😅. Trăsnaia cea mai mare cred că a fost când ne-am urcat în pod la casa parohială care era părăsită. Era o casa din lemn și chirpici, căzuse lutul dintre barne pe peretele din afara și ne cățărăm ca la alpinism. Când am ajuns in pod am fost super fericiți , dar avem o prietena mai mica decât noi și grăsuță, care nu putea urca singura. Am găsit o funie in pod și am urcat-o legata cu funia. A fost circ. Pe urmă s-a perenizat faza urcam și fumam acolo, ne făcusem casă, Nico devenise pro cu funia aia, până ne-a prins buna-sa și ne-a spus la părinți și la popa. Am luat-o atunci pe coaja rău.. Superbe amintiri.
Nu sunt de acord cu „parentingul modern”, nu sunt de acord nici cu părinții care-și lasă copiii „să se descurce singuri”. Am făcut multe din cele povestite de tine. Am primit „o ingliță” sub pleoapa inferioară a ochiului stâng. Un amic a fost „săgetat” în ochiul drept, acum are ochi de sticlă. Nenorocirile se întâmplă dar, un pic de prevenție e bun. Zic și eu, nu că m-aș pricepe.
La toate de pe aici adaug joaca la calea ferată. Băbăiețișifete, vorbesc de Coridorul IV paneuropean pe care treceau trenurile la fiecare 15min. Puneam piroane pe șină cu scopul de a obține laminarea lor și confecționarea de vârfuri de lănci. Multe experiențe au implicat facerea focului și ne dadea de gol mirosul impregnat în haine. Invariabil o încasam pentru că părinții erau terifiați de moartea unuia dintre noi care a vrut să țină pironul căt mai mult pe șină pentru a nu se rostogoli din cauza vibrațiilor. L-am văzut împrăștiat bucăți pe sute de metri.
După mai mulți ani am dat foc containerului /palet metalic in care se aduna maculatura școlii. Am fost dat pe tobogan de femeia de serviciu, scazut nota la purtare, curațat container, grunduit, vopsit și umplut full cu maculatură. Am recoltat cât toată școala, și nu trebuia să fie cocoloașe pufoase, ci dens precum foile in cărți. Eram a 8a și nu imi incheiau situatia scolară…
Pus gaz pe lemnele fumegande din soba. M-a pocnit valvataia in fata si am ramas fara gene si sprancene o perioada!
Concurs de sarituri in apa de pe stabilopozi. Apa nu prea adanca, iar pe fund multe pietre.
Frațiware …copy-paste copilaria mea. Am totuși ceva în plus: în spatele blocului aveam o gură de canal de termoficare.Subteran normal
Intram pe acolo și ieșeam …oriunde în cartier inclusiv în punctul de termoficare…sute de metri. Știi cea mai tare qestie in toată treaba asta? Te las să ghicești?
Nu cred ca e careva trecut de 40 de ani sa nu fi făcut idioțenii în pruncie…. Eu unul am un record.. Vreo 30 de geamuri, 4 parbrize/ lunete de dacia vreo citeva cicatrici +omorul asociat faptei de la tata. Cum am reușit.. Imaginați-vă cea mai mare bucata de carbid pe care o poți fura de pe un șantier, o băltoaca de aia faina cum numa’ în lucorile de joaca pe vremuri se putea aduna cu prundisul care se punea pe vremea aia în locul de joaca. Care mai țineți minte cum se făceau rachete din chibrite? Ultima încercare a fost aia norocoasa… A explodat naibii toată emanata aia de acetilena, am relizat un spațiu uscat și curat, fără pietricele, și am rezolvat toate geamurile parter/etajul 1 și alea 3-4 dacii parcate în zona. Cam doua săptămâni după am tot luat salata de la tata, de câte ori își aducea aminte cât au costat de schimbat geamurile… Ca să răspund la i tre are.. Cred ca norocul are o slăbiciune pentru nebuni..
Piromana am fost si eu , am turnat spirt pe ciment in scara blocului apoi i-am dat foc ….fara spectatori . Ce flacara albastruie faina ! Apoi am descoperit in casa o sticla cu acetona industriala, un dizolvant ceva . Ei ,cu asta mi-am adunat spectatori ceilalti copii din bloc . Sa vezi cu cata admiratie am fost privita in ziua aia .
Cred ca cea mai frumoasa “boacana” am facut-o pe la 6-7 ani, când am incuiat-o pe bunica-mea in beci dintr-un motiv foarte simplu: imi ascunsese sania (după câteva zile de săniuș în care trebuia sa îmi taie șireturile – erau înghețate) și nu voia sa îmi spună unde a pus-o. După câteva încercări de-ale ei de a ma convinge sa descui ușa, spunându-mi diverse locuri unde e ascunsa sania, am găsit-o și am fugit la derdeluș. Ușa a descuiat-o bunicul, seara, când a venit de la serviciu. Norocul ei a fost ca a avut mâncare (beciurile din zona de munte a Gorjului sunt pline cu jumări, brânză la putina, conserve și murături, țuică cu care s-a încălzit….). Seara am tăiat singur șireturile și am scăpat foarte ieftin – bunicului meu i s-a părut geniala ideea.
Și mai frumos este ca a doua zi am plecat la săniuș….
De Revelion, neavand, evident, pocnitori ca in sec XXI, aveam pocnitori DYI facute din maciulia batului de chibrit invelita frumos in ceva gen celofan, in care dateai cu cioccanul.
Eram multi si faceam un sir luuuuuuuuung. Incepea 1 sa dea cu ciocanul, apoi ceilalti dupa el si pana ajungea la coada sirului, ailalti de la inceput pusesera deja urmatoarea „pocnitoare” pe jos. Cam juma’ de ora pocneam la alea de le infasurasem toata saptamana inainte de revelion. 🙂
Var’miu avea un cires in curte cu coroana pe acoperisul casei. Ghici cat am umblat si am stat pe acoperis pana ne-au incuiat usa 🙂
Din toate comentariile aici, putem reedita Amintiri din Copilarie. Ce e amuzant, e ca majoritatea dintre noi, eu sunt una din ei, daca ar face copilul din dotare macar 5% din “prostiile “ facute de noi, am lua-o pe aratura😅. Dar, ai nostri erau relaxati la serviciu si isi vedeau de treburi pana seara cand ieseau la geamuri si strangeau randurile. Subscriu la semnele de buna purtare de pe maini si picioare, is acolo sa imi aminteasca de copilaria plina de aventuri . Nu am niciun regret si ma intreb adesea cum de nu am urmari mai grave: sarme ghimpate, julituri din table ruginite, sifon explodat in mana si multe altele. Dar is frumoase toate. Ce topic bun adus acum in discutie🥰
Da, recunosc și executat 😀🙃
Nu vreau să stric cheful nimănui, dar nu am supraviețuit chiar toți, prietena mea cea mai bună de atunci ( 10 ani/ 1983) a căzut prin spațiul dintre scări ( se dădea pe balustrada) de la etajul 4 și a murit, săraca de ea. Dar in fine, să zicem că erau rare aceste tragedii la cât de periculos ne jucam.
Aterizare de la vreo 8 metri pe spate dintr-un nuc. Noroc că eram slăbuț și am adiat că frunza. În fine, mi-am mușcat limba de nu am putut mânca mâncare caldă vreo două luni. Despre căruciorul cu rulmenți și cum fugeau după noi polițiștii să ni le spargă, nu mai are rost să amintesc.
Am fost copil relativ cuminte. Eram maniac cu fotbalul și săniușul. Și cu cititul. Celelalte jocuri nu mă atrăgeau in mod deosebit, așa că nu le practicam decât ocazional, și nu la un nivel periculos. Accidentări la fotbal, câte vreți. Și de toate felurile (mai puțin fracturi), că jucăm pe orice suprafață. So vreo câteva la sanie, dar nesemnificative. Cărțile nu provocau accidente, așa că eram safe când citeam. In schimb mă băteam destul de des, așa că haine rupte, vânătăi, astea erau la ordinea zilei. Eu eram pașnic (nu îmi amintesc sa fi început eu vreo bătaie), dar eram rău de gură și, probabil, ii enervam pe ceilalți. Iar dacă săreau la bătaie…cum sa spun, nu căutam belele, dar nici nu mă feream de ele 😂😂😂😂😂. Mai dădeau ei, mai dădeam și eu, am și încasat bătaie, dar am și dat. De obicei reușeam să nu ies foarte șifonat, dar s-a întâmplat și altminterea. O singură dată am luat-o destul de rău (și o luam și mai rău dacă nu treceau pe acolo 2 băieți mai mari cu vreo 3 ani care mă cunoșteau), dar erau 3 și eu eram singur, așa că nu se pune. Oricum, nu a lăsat semne pe termen lung.
Când era furtuna cu trăsnete si tot pachetul, ne urcam în copac cu o furculiță in mână și urlam: Traneste-ma!!!
Tata era la munca,mama dormea după schimbul trei de la fabrica. Cred că și Dumnezeu a rămas afiș de cat de prosti eram și ne-a lăsat în pace😂😂!
Eu aveam dealer de guma de mestecat. Cu cheia de gat frumos, dupa scoala, nu ma duceam acasa, ci treceam prin piata pe la dealerul meu. Un mosulet simpatic vindea patrujel si guma de mestecat cu « miere », doar cunoscutilor, evident. Era imediat dupa 90, estimez ca o aducea cine stie cum de prin vecini. 😃
Dar de cazematele construite iarna va amintiti?Si stateam la joaca iarna cu zapada pana aveam hainele inghetate pe noi!Descoperisem o smecherie ca sa nu imi fie frig si totuşi sa alerg usor, imi puneam niste pantaloni si pulovere de lana crosetate de bunica, pe sub hainele impermeabile…si mama ce iute eram şi usoara ca un fulg!
Si inca ma minunez de cum ne gaseam intre noi fara telefoane, cum reuseam toti sa ne sincronizam si sa ne intalnim la ora de in locul x…
Sau cum am supraviețuit taberelor la mare, cu numai 2 profesori supraveghetori, cu fugit noaptea din camere sa prindem rasaritul pe plaja, sau calatoriilor cu autocarul fara centuri, mersul pe scara in tramvai cu usile deschise, sarit din tren pe geam ca era prea plin sa ajungi la uşă…sau altor evenimente din astea in care oricand se poate intampla ceva rau.
Chiar ca ai adus in discuție un topic tare nostalgic.. având bunici la țara și locuind la oraș, am combinat aventurile ca sa nu ma plictisesc: plaja pe acoperișul blocului și balanganit picioarele pe marginea lui, mersul pe balustrade înguste la înălțime, Nadia Comăneci la bara de covoare cu căzăturile si vânătăile de rigoare, cheia uitată in casa și trecut balconul vecinelor de la etajul 5 in balconul nostru, cu frate-meu mai mic in brațe, bătăi între inamicii de la blocurile vecine, fratele mai mic lăsat in mașina de spălat rufe Albalux, ca ma încurca la joaca. La țara cățărat in copaci pana in vârf, cui ruginit in picior, căzătura in beci, iar bătăi între copii, dar mai mult îmi plăcea sa bat băieți, împotmolită in mâlul de lângă balta de pe șes, unde nu aveam voie, cu frate-meu in cârca. Nu știu ce forța am avut, sa reușesc sa ies de acolo cu tot cu el. Traversat in picioare un baraj de apa, noroc ca apa scăzuse considerabil, ca eu nu știam sa înot. Furat fructe din grădinile oamenilor, chiar și o sapă odată, nu mai știu de ce ni s-a părut o idee buna, ca ai noștri bunici aveau doar, călărit cal fără șa, la galop, nu oricum, mers cu căruța și intrat in gard, rostogoliri de pe deal, de mi-a intrat un pai in ureche o data, am crezut ca rămân surdă, curentată la mașina de spălat rufe tot Albalux cred, ca așa funcționa ea, când storcea mai și curenta daca puneai mana pe ea. Cred totuși ca cea mai periculoasa a fost coma alcoolica de la 6 ani, fiind răcita și refuzând ceaiul neîndulcit, am preferat țuica de pe masa, in absenta celor mari. Puteam sa o mierlesc dacă era noapte, așa pe zi m-au găsit vânata și inconstienta, dar m-au rezolvat totuși la urgențe. Singurul lucru care nu m-a pasionat prea tare a fost focul, slava Domnului.
Nu știu nici eu cum de am supraviețuit, singuri in casa și pe afara, norocul prostului probabil. Culmea ca ai mei ma considerau copil cuminte, îmi plăcea scoala și cititul, de restul nu prea știau ca nu aveau de unde, nu ziceam nimic doar dacă nu aveam încotro, dovada fizica evidentă sau dacă le zicea altcineva.
Insa cu al meu fecior, mic încă, nu as avea curaj sa ii las atâta libertate cu siguranța.
Fiindca eram singura fata din familie și în bloc eram vreo 3 toată copilăria am fost un baietoi, drept urmare port cu mine câteva semne de bună purtare:
O arcada sparta jucând prinsa prin sufrageria mătușii prin escaladare de fotolii ca era plictisitor sa alergi în jurul lor, o mica gaurica la genunchiul stâng ramase în urma unei căzături cu bicicleta în care rotula a fost expusa complet…nu ramasese pic de carne pe lateral, zgârieturile și vânătăile erau la ordinea zilei, plus băgat șurubelnița în priza (noroc ca era de aia de control), deh tata avea atelier de bobinaj acasă și aveam mereu acces la toate sculele de acolo.
Cel mai mișto a fost când m-a dus tata la chirurg ca eram suspecta de apendicita și a simțit nevoia sa-i zică doctorului de la întrarea în cabinet ca nu ma bate nimeni acasă (lucru perfect adevărat am luat o singura palma și aia de la mama când eram ditamai domnisoara).
Pe lângă toate ghiduseniile de le făceam pe afara, noi fiind 3 și având un hol lung în casa ne consideram în cantonament când eram singuri și nu aveam voie afara și bagam câte o repriza de fotbal, poarta era ușa de la sufragerie în spatele căreia se afla celebra vitrina. Mama avea seturi întregi de pahare/căni doar când le cumpăra, în rest setul clasic la noi era de maxim 5 bucati.
Pe lângă fotbal în casa mai jucam ping-pong pe masa din sufragerie și aveam o gropita lângă tocul ușii la un dormitor, pe care o acopereau strategic cu linoleum. Toate astea au creat o coeziune extraordinara între mine și frații mei. Și acum ne înțelegem din priviri.
Am avut o copilărie și o adolescenta minunata.
00
Buzdugane din smoală, pistol cu injector și cui care funcționa cu pucioasă de la chibrituri, gumă de mestecat plimbată din gură-n gură, stat în zăpadă până se făceau pantalonașii ca burlanele… Am venit o dată uns cu smoală din cap până la picioare. M-a trântit mama în cadă și m-a frecat cu piatra ponce până a dat sângele, urlam de se auzea tot cartierul. Cu toate astea sunt viu.
Iarna când ningea ca lumea săream de pe pod în zapara. Culmea ca ai mei nu au știu, mama a aflat de la frate miu acum un an iar reacția ei a fost înduioșătoare: Vai și cata încredere aveam în voi
Eu am plecat la Cacacioasa (tot din Vâlcea sunt) cu sora mea de 3 luni, eu având 5 ani, sa facem baie…. Asa era atunci, te lăsau părinții cu cheia de gat și cu un frate/sora în grija… Plecase la serviciu, fiind educatoare trebuia și vara sa meargă pentru câteva ore… Și asa a aflat ea de la vecina, care stătea toată ziua pe geam, ca noi, un grup de inteligenți, am plecat sa facem baie în Olt, eu cu un copil mic după mine… Nu știu cum am ajuns acasă, dacă m.a întrecut vreun avion din momentul în care ne.a găsit acolo, pe malul lacului… Țin minte doar bătaia luata și amenințarea ca ma da la casa de copii… 😅
Ce vă întreb eu este: dacă ați simțit bucuria și fericirea aventurii în copilărie de ce ați pierdut copilul din voi și nu le dați aceeași șansă copiilor voștri să simtă același lucru? De ce v-ați transformat 100% în părinte grijuliu și adult responsabil?
00
Vara ne adunam o gasca sanatoasa de copii, multi erau veniti la bunici in vacanta, unul dintre jocuri era de-a v-ati ascunselea. Ne jucam noi intr-o zi si cumva eu ajung sa ma ascund in podul unei suri, podul nu avea scara si nu imi amintesc cum am ajuns sus, problema a fost la coborat, ma plictisisem sa astept sa ma gaseasca si am realizat ca nefiind scara nici nu o sa ma caute acolo asa ca am cautat cum sa cobor. In sura era carul cu putin fan, am facut un calcul si am zis ca sar in car doar ca gaura la pod era mica si nu puteam sari, deci am vrut sa ma cobor ca pisicile pe perete sau naiba stie ce am vrut. In perete era o sarma care nu a avut ce face decat sa se agate in buza mea si sa o sfartece asa de vre-o 5 cm. Am sangerat urat de tot, am venit acasa cu un plan in minte, astept sa plece toti la culcare si apoi pun alcool sanitar, pana dimineata imi trece. Mama ma tot chema la mancare, eu ma tot invarteam cu spatele la ea ca nu mi foame, au plecat toti la culcare si eu am facut exact ce mi-am propus, am pus alcool sanitar, m-a usturat ca naiba dar nu am cracnit, dimineata cand m-am trezit aveam o buza cat pumnul :)) Am mintit ca am cazut si m-am lovit in piatra cubica, cu cateva zile inainte s-a pus piatra cubica pe drum :)) Am icatricea si in ziua de azi dar foarte putin vizibila.
Au fost delicioase comentariile ,citit ,savurat si reamintit tot!
Noi ,cei de prin fața blocului,mai mergeam in cimitir sa vedem „mortu” si sa primim colivă.
Naiba mai dormea noaptea…
1. Am venit acasa si mi-era foame, am pus doua oua la fiert. Da, stiu, dubios, dar sa intampla sa avem oua in frigider din cand in cand, cand eram pe faza si nu era coada suficient de mare ca sa nu ajunga si la noi. Dar era duminica si erau desene la televizor. Si cum stateam noi linistiti si ne uitam la televizor, s-a auzit ceva ca o grenada din bucătărie. Erau ouale care explodasera si umplusera toata bucataria (inclusiv tavanul) de bucatele mici si hotarate, extrem de greu de curatat. Majoritatea au ramas pana la urmatoarea renovare. Si pe ibric l-a mancat gunoiul.
2. Plec cu un prieten intre clasa a patra si cincea, in vacanta de vara, la bunicii lui, la Lehliu. Bineînțeles ca găsim un cuțit pe masa si iesim in fata portii sa ma invete cum se arunca cu cutitul. Imi arata cum se tine, cum se arunca, si se pune in fata mea pe sant la 4-5 metri in fata. Eu ii zic sa se dea la o parte ca nu sunt sigur unde se duce, el rade, eu ma uit in fata picioarelor si aplic ce abia invatasem. Rezultatul? Am reusit sa ii infig cutitul prin papuc, intre degetul mare si urmatorul, in picior. A trecut si prin carne, si prin papuc, si a iesit pe patra cealalta. Nu am taiat nimic important, dar s-a lasat cu urlete si cu sange.
Au mai fost, dar deja am scris prea mult. A, si am fost un copil exagerat de cuminte.
Ce nu se menționează sunt copiii care nu erau norocoși, oasele rupte erau banale, din păcate numai din clasa mea au murit 2 băieți în accidente la joacă, din școală au murit într-un an doi copii care se jucau pe terasa blocului. Altfel, da, am avut o copilărie plină de aventuri și e bine că am fost printre cei norocoși și putem povesti acum.
Ai copilarit degeaba daca nu ai „postit” guma de mestecat cu inca 15 copii (de toate etniile) in spatele blocului. Nu mai stiu daca era dulce ca atunci cind mi-a venit rindu’… No!
Joc cu tevi da, prastie da, as mai adauga sa „te dai cu camera pe Somes” (un fel de rafting ), fisurat , fracturat pe rand ambele brate, cel mai enervant sa ai gips pe mana in vacanta mare. Jucat ” mata in copaci” . Apropo ati picat vre- odata pe spate sa ti se blocheze diafragma si sa nu poti respira(senzatia ca un peste pe uscat) . Ah, si sa nu uit cum apaream cu mainile maroniu verzui de la nuci in prima zi de scoala ( mama ce ne mai frecam cu sare de lamaie da de se mai curatau un pic).