Am încercat să-mi amintesc când am avut ultima oară emoții atât de mari la un meci de fotbal, dar n-am reușit. Cu siguranță, nu în ultimii cinci ani, de când naționala noastră nu se mai califică pe nicăieri.

Ei, lasă c-am avut în seara asta de mi-a ajuns și pentru următorii cinci. Iar la golul Italiei m-am bucurat de parcă înscrisese România, de-am trezit toată casa. După care, n-am mai avut curaj să-mi schimb poziția în care stăteam când au marcat, de frică să nu supăr Universul și să dea gol Anglia. Am amorțit tot până s-au terminat și prelungirile. Mda, nici superstiții la meciuri nu mai avusesem de pe vremea când vedeam toate meciurile Stelei cu aceeași pereche de chiloți.

Și nu, n-am avut curajul să mă uit la penalty-uri. Am scris asta în timp ce se executau, afară, pe balcon, cu televizorul închis.

Mulțumesc, Italia! Mulțumesc că m-ai făcut să mai trăiesc măcar o noapte pentru fotbal. Și, mai ales, mulțumesc c-ai făcut să nu mai conteze penlaty-ul ăla mizerabil din semifinala Angliei cu Danemarca. It’s not coming home, lads!

Grazie mille, ragazzi!