Copilăria mea a însemnat un lung și nesfârșit troc cu cărți. Pentru că, na, oricât de mare ai fi avut biblioteca, până la urmă tot ajungeai la fundul sacului și terminai de citit cărțile care te atrăgeau la vârsta aia. Moment în care începeau schimburile cu copiii din bloc. Era o adevărată contrabandă cu volume, și zic „contrabandă” pentru că mulți dintre părinți se opuneau din răsputeri acestei forme primitive de culturalizare prin barter.

Nu că nu le-ar fi plăcut că copiii lor citesc, dar știau extrem de clar că, în nouă cazuri din zece, cartea nu se mai întorcea în locul de unde fusese împrumutată. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, maică-mea, de câte ori mă vedea cu o carte nouă in mână, arunca un ochi peste titlu să înțeleagă dacă e de la noi din bibliotecă sau nu.

Dacă nu era (lucru de care se prindea în secunda doi), prima ei întrebare venea automat: „de la cine ai luat-o?”. Pus în fața evidenței, nu aveam de ales și trebuia să rostesc numele celui de la care o împrumutasem. Și după ce-o terminam de citit, se ținea de capul meu până o duceam înapoi.

Partea cea mai nasoală era că nu toți părinții erau ca mama, prin urmare, eu eram printre puținii fraieri din bloc care înapoia cărțile bune. Pentru că, da, nu se păstra orice carte, „colecționarii” le păstrau doar pe cele care le plăceau cu adevărat.

Dar, una peste alta, contrabanda asta a fost cam singura metodă prin care am putut citi toate cărțile alea cu care am copilărit noi. Pentru că nimeni nu avea în bibliotecă și Winnetou, și Cireșarii, și Colț Alb, și Cei trei muschetari, și Cavalerul Pardaillan, și toate Jules Verne-urile, și pe toate celelalte pe care le știți cu toții, cărți fără de care am fi avut niște copilării mult mai anoste. Știți, noi, fiind niște neanderthalieni needucați pe vremea aia, citeam cam tot ce ne pica în mână, nu ca ăștia mici de azi, fierți pă literatură clasică, care citesc marii autori ruși dinainte să le dea primii dinți.

Dar dincolo de aceste lecturi mainstream, voiam să vă povestesc despre două cărți pe care am apucat să le citesc doar o singură dată (da, eu prind mai greu lucrurile și le uit foarte repede, de-aia reciteam cărțile, nu trebuie sa vă îngrijorați), după care oricât le-am căutat n-am mai reușit să le găsesc. Nu le avea nimeni, toată lumea ridica din umeri când întrebai de ele.

Campionii, de Chiril Tricolici. Am citit-o împrumutată de la cel mai bun prieten al meu de pe vremea aia. Partea proastă a fost că, exact după cum vă ziceam mai sus, am fost obligat să i-o înapoiez, lucru care s-a dovedit ulterior a fi o alegere foarte neinspirată. În sensul că, peste o vreme, când am vrut s-o recitesc, m-am dus să i-o cer și-am constatat amândoi cu stupoare că n-o mai are. Își amintea c-a mai împrumutat-o cuiva, dar nu știa exact cui. Și „cui” ăla avea acum în bibliotecă o carte foarte mișto, în timp ce pe mine mă pusese mama s-o dau înapoi. Viața e nedreaptă.

Captivi în defileul panterei, de Vahtang Ananian. P-asta am înapoiat-o din proprie inițiativă pentru că ăla de la care o împrumutasem o luase de la biblioteca județeană (da, dacă vă vine să credeți, aproape toți eram abonați la bibliotecă pe vremea aia, ca animalele). Și de data asta a fost o alegere eronată. Niște ani mai târziu, când am vrut s-o iau de la bibliotecă s-o recitesc, ia-o de unde nu-i. Nu mai aveau niciun exemplar. I-am înteles p-ăia care nu le-au mai adus înapoi, nu mai țin minte care erau consecințele dacă nu înapoiai o carte, dar știu sigur că, pentru „Captivi în defileul panterei”, aș fi fost dispus să le suport și eu.

Altfel, dacă tot am deschis astăzi această discuție, mai mult sau mai puțin pasionantă, despre cărți, n-am cum să nu vă întreb care este cartea care v-a marcat copilăria? Sau cărțile, dacă au fost mai multe. În ceea ce mă privește, am citit Winnetou de 14 (patrusprezece) ori și de fiecare dată îmi dădeau lacrimile când îl omorau pe Winnetou, în volumul 5.