Probabil nu mai e o surpriză pentru nimeni că, din când în când, pe acest blog mai apare câte un articol publicitar, câte un advertorial, cum se numesc ele. În schimb, pentru mine este o continuă surpriză că de fiecare dată când se întâmplă asta, este imposibil să nu apară cineva care să-mi spună cu dispreț: „aaa, păi asta e publicitate”. Eventual și cu continuarea „credeam că tu ești altfel, nu te mai citesc” care apare măcar o dată la patru-cinci comentarii ale celor dezamăgiți de mercantilismul meu veros.

Asta însemnând, în traducere libera, că până să citească advertorialul am fost ok, am fost frecventabil și lecturabil, dar odată cu articolul publicitar, toate astea s-au dus în derizoriu și-am devenit doar demn să-mi bată obrazul. De fiecare dată mă întreb cum cred oamenii de genul ăsta că funcționează lucrurile.

Oare de ce în capul lor se formează ideea că ceea ce fac eu aici nu poate fi asociat cu munca? Oare de ce își imaginează că timpul meu nu valorează nimic? Oare știu că blogul ăsta nu stă în picioare prin rugăciuni și pocăință, ci prin bani plătiți lună de lună către un serviciu de hosting? Oare tot la fel gândesc și despre munca lor, oricare ar fi aia, că nu merită plătită? Sau asta e valabil doar pentru ce fac eu pe blog?

Adică e ok când intri în fiecare zi aici și găsești câte un articol? Bun sau rău, cum o fi el, e aici, îl găsești în fiecare zi. Dar când sunt și plătit pentru treaba asta, dintr-o dată nimic nu mai e ok și mă transform într-un „nenorocit care vrea să se îmbogățească pe spinarea cititorilor”. Da, pare logic. ☹

Iar toate astea în condițiile în care eu nu promovez niciodată lucruri în care nu cred. Nu accept să fac promovare politică, nu accept campanii pentru jocuri de noroc, indiferent de sumele oferite. Promovez doar produse sau servicii pe care le folosesc sau măcar le-am testat.

Ca să nu mai zic că, în 99% dintre cazuri, articolele mele publicitare nu sunt o simplă preluare a unui comunicat de presă sau niște cifre seci. Încerc, pe cât posibil, să construiesc o poveste în jurul a ceea ce am de comunicat. Să fac ceea ce în limbaj de specialitate se numește storytelling. Să fac astfel încât, chiar dacă este un articol advertorial, să fie în nota tuturor celorlalte articole de pe acest blog. Pentru c-așa cred eu că funcționează publicitatea.

De-aia aș fi vrut să știu care este mecanismul din mintea celor care îmi bat obrazul. Ai citit aici zeci sau poate sute de articole scrise în același stil, după care apare și o poveste care este reclamă. Ce te deranjează? Doar faptul că, spre deosebire ce celelalte articole de pe blog, ai constatat că pe ăsta am luat bani? Boss, păi în cazul ăsta, ești doar un egoist care nu dă doi bani pe mine și pe ce fac eu. Și-atunci ce cauți aici?

Hai să vă zic ceva ce n-am mai zis niciodată.

Când am scris primul articol nu mi-am imaginat niciodată că voi primi vreodată vreun leu pentru ceva ce apare pe acest blog. Îmi îndeplinisem un vis, ceva ce-mi dorisem enorm să fac, iar asta era tot ce conta. De altfel, când am primit prima propunere pentru un articol plătit, nici nu mi-a venit să cred că mi se întâmplă mie asta.

Opt ani mai târziu, consider că blogul este cea mai mare realizare a mea din această viață: mi-am transformat un hobby în job-ul din care trăiesc. Motiv pentru care, aceiași opt ani mai târziu, încă sunt extrem de mândru de fiecare dată când cineva mă contactează pentru a promova un produs sau un serviciu.

Pentru că, dincolo de câștigul financiar, faptul că cineva are atâta încredere în ceea ce fac încât e dispus să mă plătească, îmi validează munca. Iar asta este mai important decât toți banii din lume. Asta și cu voi, oamenii care intrați zi de zi aici. Astea două sunt singurele repere care îmi validează munca. Știți, eu încă mă întreb de fiecare fucking dată când dau publish unui articol: „oare o să intereseze pe cineva ce-am scris?”. De fiecare fucking dată.

Iar pe cei care au impresia că „ce mare căcat face ăsta, asta e muncă?”, o să-i rog să facă și ei același lucru. Indiferent ce hobby ar avea, colecționează cutii de chibrituri sau fluturi, scriu poezie abstractă, joacă șah, cântă, dansează, fotografiază, pictează, nu contează ce, să muncească până și-l transformă în activitatea care le pune pâine pe masă.

Iar după câțiva ani, să vină un neica-nimeni de pe internet și să le spună cu dispreț: „Aaa, păi tu vrei bani pentru fluturii ăștia, fotografiile, poeziile, picturile astea? Vrei să te îmbogățești pe spatele nostru?”. Iar la argumentele de genul „dar am muncit ani buni ca să ajung să fiu plătit pentru ce fac”, sa primească mereu și mereu răspunsul: „Credeam că tu ești altfel, la revedere”.

Din păcate, nu se va întâmpla niciodată nimic de genul ăsta. Pentru că oamenii care nu respectă munca altora nu vor fi în stare să construiască niciodată nimic.