Sunt pe balcon, fumez. Jos, pe stradă, de după colț, apare o duamnă care împinge un cărucior din care se zărește ceva bebeluș. Paralel cu ea, pe trotuar, merg două adolescente care par copiii ei mai mari. Or fi, n-or fi, nici nu mai contează, tot ce contează este că, probabil în continuarea vreunui dialog anterior, duamna cu cărucior tocmai rostește tare, foarte tare:

– Cine o mai ia p-aia? O să-i crească mărăcini la pixdă…

Fetele, adolescentele, se uită parcă a neîncredere la duamna cu căruciorul, iar femeia simte că poate n-a fost suficient de convingătoare, așa că pune punctele pe ü:

– Da, da, ascultați-mă pă mine, mărăcini la pixdă o să-i crească.

Ajunse în acest moment al dialogului-monolog, una dintre fete întreabă timid:

– Da’ Minel?

Duamna ridică o mână de pe cărucior și dă din ea a dispreț:

– Minel e un ipotent.

Discuția continuă, dar, din nefericire, protagonistele s-au îndepărtat deja binișor de balcon, și să cobor după ele ar fi totuși cam mult până și pentru mine.

Problema e alta: cum naiba mai reușesc io acum să-mi șterg de pe creier imaginea aia cu mărăcinii.

Și mi-e milă și de Minel ăla.

(20 septembrie 2020)