Pentru că noi, la cooperativa de digital, încă muncim de acasă, mi-am făcut o cafea, m-am instalat la biroul improvizat, am deschis laptopul și m-am pus pe citit primele email-uri ale zilei. Nu trecuseră nici cinci minute, când am auzit din camera cealaltă:

– Auzi, poți să vii un pic?

Chestie care așa când o citiți, s-ar putea să vă sune bine, dar în trista realitate înconjurătoare, disitinsa folosise ACEL ton care le ridică bărbaților părul de ceafă, ACEL ton care-ți strecoară fiori de gheață pe toată coloana vertebrală, ACEL ton care, deși nu s-a demonstrat științific, sunt convins c-a dus la dispariția dinozaurilor, a Atlantidei și în general a dus la toate disparițiile misterioase de pe Terra.

Știți voi, după care urmează „iar ți-ai lăsat șosetele în mijlocul casei” sau „ai mâncat și nu ți-ai strâns farfuriile, ce dracu’, te crezi la hotel?”. Nfine, ați înțeles exact ce zic, că doar motivele diferă, inflexiunile din voce și tonalitatea rămân întotdeauna aceleași.

Doar că pe mine e greu să mă mai iei prin surprindere cu din astea, sunt hârșit și viclean ca un vulpoi bătrân care a absolvit “șkoala vieți” la seral. Așa c-am făcut ce-ar fi făcut orice barbat adevărat purtător a mai mult de doi neuroni: m-am prefăcut că n-am auzit.

Doar că treaba asta a ținut doar câteva zeci de secunde. Până am auzit din nou:

– Deci? Vii un pic aici?

Da, abia ăsta a fost momentul în care a trebuit să scot artileria grea. Și-am lovit decisiv:

– Nu pot. În mod normal, la ora asta, aș fi în drum spre birou!

– Dă-le mesaj că întârzii zece minute.

(13 martie 2020)