Străzii care merge de la mine înspre piață eu îi zic „strada pe care te întorci în timp”. Pentru c-așa e, la fiecare 100 de metri, te-ai mai întors în timp cu niște zeci de ani. Și uite așa, când ai ajuns aproape de capăt, adică la piață, practic te-ai parașutat în atmosfera bucolică a Medelenilor lui Teodoreanu.

Căsuțe cu verandă și prispă, liliac înflorit la geam, ici și colo mai cântă leneș câte un cocoș, iar la fiecare poartă sunt băncuțe de lemn pe care șed bătrâni ce sporovăiesc agale despre când vine perceptorul cu fonciirea și luptele înverșunate de la Cotul Donului. La unele porți sunt câte doi, la altele câte trei sau patru, ici-colo mai apare și câte o purtătoare de catrință printre ei, semn că, deși încă n-au drept de vot, muierile au voie măcar să iasă la poartă.

Iaca, cam așa mă duc eu la piață de fiecare dată, după ce dă căldura. Tot așa am mers și azi, doar că azi eram echipat regulamentar cu mască.

Dragii mei cetitori, la dus a mai fost cum a mai fost, am cules doar o mare de sprâncene ridicate a mirare și niscaiva șușoteli, dar când m-am întors, unul dintre uncheși nu s-a mai putut abține și m-a întrebat hâtru:

– De ce porți mască, taică?

– Ca să nu mor, am răspuns,

– Da’ de la ce să mori așa tânăr?

Aici, trebuie să recunosc că brusc l-am simpatizat pe uncheșul cel șugubăț, ba chiar cred c-am și zâmbit nițel pe sub mască.

– De la coronavirus.

Și gata, s-a lăsat tăcerea. Iar în privirile lor puteam să citesc limpede ca cristalul: „săracu’, e bolnav” și-un pic de părere de rău. Pe când mă îndepărtam, omu’ meu mi-a urat blajin:

– Să fii sănătos, taică.

Mno, nu că vreau să insinuez ceva, dar aproape c-aș putea să bag mâna-n foc că nicinul dintre ei n-auzise vreodată în viața lui de altă pandemie în afară de gripa spaniolă sau de ciuma lui Caragea. Voi vă dați seama cam care e situația în țară, în România aia adevărată, cu veceu în fundul curții, dacă pe-aici e așa?

Altfel, la piață, cam un om din cinci purta mască și-ăla era tânăr. De mănuși încă nu se auzise. Sau nu azi.