Probabil că nu, n-o să mai am voie. Și, mai mult ca sigur, n-o să mai văd în viața mea vreo campanie Netflix, dar cineva trebuie s-o spună: La Casa de Papel ar fi trebuit să se termine, în plină glorie, după primul sezon. Cel pe care am început să-l văd într-o doară (pentru că mă enerva dezlănțuita campanie online care i se făcea), după care am dat play și nu m-am mai ridicat de pe fotoliu. Practic, am stat înțepenit, cu sufletul la gură, și l-am savurat până la ultimul hohot de râs idiot al lui Denver.

Ce-a urmat după primul sezon a fost doar o goană după bani și un “hai să mai facem, că e păcat să nu profităm”. Așa o fi, e pacat să nu faci o grămadă de bani când trebuie doar să te apleci să-i culegi.

Sezonul al doilea a fost pentru mine ca o relație din aia în care pasiunea s-a dus de mult, dar cei doi rămân împreună pentru copii. L-am văzut, dar mi-aș fi dorit să nu. Iar când s-a terminat, am sperat din tot sufletul meu că n-o să mai continue, că e gata. N-a fost.

A ieșit sezonul trei pe care l-am urmărit ca pe o naștere dificilă în care doctorii sunt nevoiți să scoată copilul cu forcepsul. Cert e că mi-a fost rușine să spun că l-am vazut. De câte ori mai vorbeam cu prietenii și venea vorba despre asta, îi mințeam, le ziceam c-am auzit că se termină în coadă de pește și că mai bine aștept sezonul patru, ca să-l văd și pe trei. O minciună nevinovată, dar cât se poate de utilă, pentru că-n secunda doi încetau discuțiile, ca să nu-mi dea oamenii spoilere. Îmi pare rău, dar a fost o minciună necesară.

Dar acum, că s-a lansat sezonul patru, nu mai am cum să mint. E prost, e atât de prost încât, deși îmi propusesem să fac maraton, voiam să-l termin într-o zi, pur și simplu n-am reușit. Din când în când eram nevoit să-l opresc și să mă uit la orice altceva ca să-mi revin și să am puterea să-l duc până la capăt. L-am dus, dar o dată la două scene mă surprindeam gândind unul și același lucru: Doamne, cât e de prost.

Mno, cam atât, trebuia s-o spun pentru că în online e din nou aceeași campanie dezlănțuită, doar că de data asta nu se mai bazează pe nimic. Doar pe acel prim sezon care ne-a fermecat pe toți acum trei ani. Sau, mă rog, ne-a fermecat pe noi, ăștia, cărora ne-a plăcut.

Ca să nu săriți de fund în sus. pe motiv că gusturile nu se discută și că “mie-mi place, boss, care e problema ta?”, o să vă fac atenți că n-am scris nicăieri că n-ai dreptul să-ți placă. Și mie mi-au mers la inimă multe filme și seriale infecte, în această viață. Dar nu te apuca să spui că e bun, pentru că nu e. E ca atunci când te apucă o poftă din aia dementă de parizer cu pâine. Și mănânci, și-ți place. Dar bun n-are cum să fie.