Ce mi-a plăcut (săptămâna 126)

Solandi, pe paragrafe, din articolul lui Zoso, aka Vali.
‘’Cum ar fi să inveți copilul să stea locului sau să se joace nesupravegheat? Și nu la mare, unde e lume multă și se pierde, începi progresiv, în cameră, la un loc de joacă, în curte la bunici. Ca să îl poți lăsa singur să se joace și la mare și la munte și să nu stai cu grijă că îți fuge de sub ochi.’’
Sfatul nu este rău deloc, dar am observat că mulți copii (inclusiv ai mei, care sunt foarte des incluși în categoria ‘’băi, dar ce liniștiți/cuminți sunt’’ când ieșim cu ei în locuri publice neadaptate eliberărilor de energie ale copiilor), expuși unui mediu atât de incitant precum cel de la mare, uitau când erau mai mici ceea ce poate că în camera lor, la bunici, în fața blocului, la școală, la supermarket, la restaurant, la locurile de joacă sau în orice alte spații unde aveau posibilitatea să exerseze acest lucru des sau zilnic, reușeau să facă exemplar. În plus, cred că marea are o capacitate fantastică de a-i excita și obosi pe copiii mici foarte repede (e aerul, apa, e sarea, e căldura chiar), transformându-i pentru tot restul zilei în niște pachete de agitație, nervozitate și mofturi. Am fost și eu pe vremuri un astfel de pachețel, nu mă manifestam ca atare în public, în schimb le tocam mărunt, mărunt, nervii și răbdarea părinților când mergeam la mare în familie. ‘’Când vedeți copii pierduți prin magazine nu interveniți niciodată! NU! Acolo e un joc psihologic, mama i-a zis să se țină după ea, copilul a zis că știe el mai bine și acum rupe plămânii plângând după mă-sa. Așa își învață lecția. Nu din vorbe, ci plângând un pic că a fost bleg și n-a ascultat.’’
Acum ceva timp am văzut un băiețel în supermarket (vreo 6 ani), era agitat, se uita buimac în toate direcțiile, își freca mâinile. De obicei nu vorbesc cu copii străini în absența părinților, dar ceva mi-a spus că acel copil era panicat și nu m-am putut abține. Citisem la un moment dat o povestire de-a Rodicăi Ojog-Brașoveanu despre o fetiță care a dobândit o formă foarte agresivă de diabet în urma unui astfel de șoc (a crezut că mama n-a mai reușit să se urce în tren și că a rămas singură). M-am dus la el, m-am bazat pe faptul că nu sunt o apariție înfricoșătoare care să-l înspăimânte și mai mult și l-am întrebat dacă s-a pierdut. Da, se pierduse de părinți, ok, nu te impacienta, îi găsim, mergem la paznici. S-a anunțat prin stație, au venit părinții, au certat copilul că s-a pierdut (pe mine vă rog să mă scuzați, dar nu rezonez deloc la ‘’copil care se pierde de părinți’’, ci la ‘’părinți care-și pierd copilul’’- mai ales la 6 ani). Poate am greșit, poate Zoso are dreptate și ar trebui să nu intervenim în astfel de cazuri, adevărul e că ar fi de neiertat să stricăm așa o lecție, căci cu diabet sau traume psihice din fragedă pruncie mai trăiește omul. Plus că, la o adică, la 6 ani copilul ar cam trebui să știe că teama de abandon este perfect nejustificată. 🙄
‘’Iar cu mersul la mare e simplu: mami și tati sunt aici. Fructele sunt în sacoșă. Lopățica e aici. Marea e acolo. Hai cu tati un pic să îți explic ce e marea. Hai, intră un pic. Hai, mai mult. Opa, ai luat două guri de apă și era să te îneci? Asta e marea, dacă intri singur, ai belit-o. Dacă n-ai înțeles asta după ce era să mori o dată, fuck that kid, ești mai bine fără el, crești un idiot care se va lovi de pragul de sus non stop.’’
Aici mă abțin să scriu prea mult acum, mi-e să nu mă ia valul, dar acesta este paragraful care a inspirat analogia cu felul în care ne creștem copiii să se raporteze la alți oameni, mai ales la cei care aparțin sexului opus, pentru că pentru mulți dintre noi aceștia sunt cei mai fascinanți, dar și cei mai periculoși, în același timp. Hai cu tati/mami să-ți explice ce e cu marea/bărbații/femeile e ceva ce mulți părinți se simt datori să-i învețe pe copii, de pe margine, eventual fără să știe să înoate nici ei, pentru a-i proteja. Intenția e foarte bună, dar metoda asta, care aduce ușor a dresaj, eu nu o consider benefică pentru oameni în general,
și mai ales pentru copii.
„Al meu nu stă în scaunul de copil. Al meu nu stă cu centura. Al meu nu stă cuminte. Al meu nu. Al meu nu. Al meu nu. Fuck that kid! Crești un răzgâiat, în loc să crești un free range kid, un copil care înțelege și ascultă și poate lua singur decizii.’’
Stă, nu stă, eu când văd un copil peste 12 ani fără centură, sau sub 12 ani fără scaun adaptat vârstei, îmi zic în minte ‘’fuck that parent’’, nu ‘’fuck that kid’’. În plus, n-am auzit până acum vreun părinte/bunic etc care să declare ‘’așa-i trebuie, copil neascultător, că n-a stat în scaun/cu centură’’, despre un copil de 1-2-3-4-5…x ani zburat prin parbriz din brațele sale (sau de pe banchetă) la un impact, deseori chiar minor.