Habar nu am cum mai stau lucrurile acum, dar cândva în școli exista un obicei odios: serbarea cu participarea extraordinară a părinților. Și când zic „odios”, mă refer la faptul că pot să înțeleg genul ăsta de manifestări „artistice” la grădiniță sau în clasele 1-4. Dar să obligi niște găligani și niște aproape femei de clasa a șaptea sau a opta, indiferent că au sau nu vreo brumă de talent, să-i urci pe o scenă improvizată și să-i pui să recite rahaturi de față cu toți părinții colegilor lor (ba uneori erau veniți și de la alte clase), nu mai are nimic de-a face nici cu serbarea, nici cu actul artistic, nici măcar cu bunul-simț. Ci cu ridicolul în stare pură.
Ei bine, a trebuit să trec prin supliciul ăsta an după an, până când… dar să nu anticipăm. Nu uram nimic pe lumea asta cum detestam nenorocita aia de serbare și fețele părinților veniți cu mic cu mare să asiste la imensa defășurare de talent. Ce să mai, mulțumesc cerului că pe atunci nu erau camere de luat vederi.
Mă rog, revenind, eram în clasa a șaptea și se apropia implacabil „serbarea”. Deja începusem să am coșmaruri și să mă trezesc noaptea plângând. Tovarășa dirgintă, un demn urmaș al corifeilor genului dramatic, tocmai avusese o viziune regizorală de mare excepție. O idee care ar fi putut să-i aducă munți de bani pe marile scene ale lumii dacă nu avea ghinionul sa se nască profesoară de geografie la Râmnicu Vâlcea.
Toții elevii clasei urmau să stea într-un semicerc, pe scenă, aliniați de la mare la mic. Iar marea găselniță artistică, țineți-vă bine, era că stăteam intercalați fată cu băiat și trebuia să recităm pe rând câte o strofă dintr-o poezie cretină. E? Nu că sună a inspirație de geniu? Așa am zis și eu. Vă imaginați că pentru producția asta monumentală au urmat săptămâni întregi de repețiții asidue, nervi și oboseală DUPĂ ore, de parcă trebuia în plm să luăm fiecare măcar câte un Oscar.
În cele din urmă a dat tatăl tâmplarului și-a venit și ziua serbării. Emoții ca dracu’. Când am mai văzut și fețele zâmbinde ale părinților în sală, m-a luat cu calduri de la stomac. Și-a început. Pe rând, colegii mei dădeau drumul la morișca de versuri stupide. Unul după altul, într-o înșiruire bizară și penibilă. Doar că, dragii moșului, pentru mine calvarul abia începea. Pentru că, brusc, mi-am dat seama că NU MAI ȘTIU VERSURILE. Da, da, strofa aia nenorocită de câteva rânduri nu mai voia să iasă la suprafață. Blank total, lapsus absolut, zero memorie.
Voi vă imaginați cât de cât ce era în sufletul meu? Realizați cam ce simțeam când vedeam că mi se apropie rândul la „versuri” și nu-mi aduceam aminte NIMIC? Pur și simplu îmi doream să mor, numai să nu ajung la momentul în care ar fi urmat să deschid gura și toții ochii ăia să se uite la mine cum TAC. Am început să transpir abundent în timp ce îmi storceam și ultimul neuron doar-doar îmi aduc aminte mizerabilele alea de versuri. Nimic. Atunci am început să mă rog să se deschidă pământul sau să înceapă vreun cataclism de nivel mondial. N-a ținut nici asta. Eram absolut teminat și, dacă nu aveam genunchii moi ca gelatina, vă jur că aș fi zbughit-o din sală.
Înaintea mea mai era un baiat, apoi Ana și pe urmă eu. Ăla și-a terminat turuiala, iar eu am închis ochii și i-am strâns tare de tot, măcar să nu mai văd. Așteptam să înceapă să recite Ana ca să pot să mor liniștit după. Doar că nu mai începea. Am mai așteptat un pic tot cu ochii închiși. Tot nimic. Deodată, din sală, dinspre părinți, am început să aud rumoare și o foșgăială suspectă. Am deschis ochii să văd ce se întâmplă.
Lângă mine, pusă ciuci, Ana făcea pipi pe scenă. Am și acum clar în fața ochilor firicelul fierbinte care se scurgea de sub sarafanul ei spre primele rânduri din sală.
A fost ultima mea serbare.
P.S. Ana, dacă ești pe-aici, să mă ierți! Am fost singurul om din sala aia care s-a bucurat ca nebunul.
sursa foto
Săraca fată! Cred că pentru mulţi dintre noi, serbările acelea erau un coşmar. Cariera mea artistică s-a terminat aunci când m-a apucat plânsul exact când ar fi trebuit să cânt o melodie veselă.
Comentariu beton!19
Saraca Ana! :))
La finalul ăsta, nu m-am așteptat. ??? ..căci da, am stat cu sufletul la gură. ?
Comentariu beton!15
Good old Vasilescu!
O plăcere de lectură lângă o cafea buna!
Comentariu beton!13
Pe vremea aia toate serbarile aveau cate o tematica. Intr-un an dirigintele a decis sa venim imbracati „cum vrem”. Nici nu stiu daca am avut noroc sau nu, dar cu cateva zile inainte am tras un loz si am castigat 100 lei. Mama mi-a zis ca de banii aia o sa-mi ia ceva frumos. Bă, și mi-a luat dă m-a umplut de frumos. Ie și fotă. Plus o maramă de pus in cap. Nu mai spun ca eram tunsa scurt si aratam ca dracu’. Sau dracu’ ca mine. Cand am intrat in clasa toti colegii erau civil numa’ eu in costum national si cu tricolorul la brau. Directorul scolii si dirigu’ au fost cei mai incantati de mine. Si mama pentru ca am primit o diploma cu „pionierul anului”!
Comentariu beton!54
Eu iubeam serbările: de obicei, eram singurul băiat, între 5-6 fete, care recita poezii: în clasa a 7-a, am recitat propriile versuri: am rupt inimi, MĂĂĂĂ, iar, anul următor, eram privit cu invidie de băieți (atunci am început să învăț să mă folosesc de pumni).
Știi care era faza mai mișto, pe care am descoperit-o? de câte ori luam bătaie (și, se întâmpla des), se găseau fete care să mă compătimească: AHHH; MIhai, nu ai idee ce dulce este mângâierea unei fete, în clasa a 7-a.
CU părere de rău, azi nu sunt pe aceeași lungime de undă: dacă m-aș întoarce în timp, m-aș înscrie în grpul de mandoline, la cor, plus la cercul de literatură…wait, acolo am fost…NIIICE!!!
Comentariu beton!40
Serbare de Mos Craciun la gradi . Copilul spune o poezie al carei ultim vers este :” OH ce bucurie ! (ca doar vine Mos Craciun, nu ?)
Doar puneti „Oh” undeva sus si „bucurie” cu 2 octave mai jos si fatza de inmormantarea strabunicii pe care nu a vazut-o in viata lui. Entuziasm la cote maxime !
FK man ! Chiar crezi ca au scapat ? 🙂 …acum vreo 10 ani doar…
Povestea asta ma face sa-mi amintesc cum am stricat eu serbarea de la fii’mea din scoala.
Era in clasa a 4-a si era ultima serbare. Invatatoarea, o persoana scortoasa si plina de ea, pregatise spectacolul secolului. Era ultima serbare si trebuia sa-si castige cumva cadoul consistent pe care il pregatisera parintii.
Si a ajuns toata lumea, care mai de care imbracati de parca era nunta regala….si copii si parinti si bineinteles si invatatoarea.
Eu am ajuns cand toata lumea era asezata pe pozitii si asteptau semnalul de incepere. Stiam ca toti copiii erau emotionati si imi doream sa fie o serbare si pentru ei. Asa ca am venit cu cateva sute de baloane colorate, gata umflate ca sa aiba si ei cu ce sa se distreze macar dupa.
Sala era plina ochi asa ca fiind imbracata doar intr-o pereche de blugi si un tricou, m-am asezat pe jos chiar in fata copiilor si am imprastiat baloanele in fata lor, pe jos. Am simtit sageti in ceafa de la parinti, dar m-am concentrat la fetele amuzate ale copiilor.
Vreo jumatate de spectacol a mers cum era programat, dar s-a intepenit putin cand un baiat s-a poticnit la poezia pe care o avea de spus. Doar atat mi-a trebuit! Am incercat sa-l fac sa se relaxeze si s-a dus dracu concentrarea copiilor fata de poeziile pe care oricum nu le auzea nimeni. Si uite asa am inceput sa ne batem cu baloane in timp ce parintii exasperati incercau sa acopere platourile cu prajituri, iar invatatoarea incerca neputincioasa sa-si continue programul. S-a lasat cu o petrecere monstru pe care si azi, dupa 15 ani si-o amintesc copiii.
Pentru invatatoare am devenit „inamicul public nr.1”, dar n-a mai contat ca s-a terminat scoala in curand.
Mie mi-au placut serbarile scolare si cand eram eu in scoala le organizam singuri, noi elevii, in functie de ce ne doream.
Dar am crezut mereu ca sunt serbarile noastre si am vrut sa ne distram nu doar sa recitam impasibil niste versuri fara noima.
Comentariu beton!35
O,nu ,ai trezit niste amintiri oribile din generala!Pe noi ne obligau sa megem la cor,chit ca ,cel putin eu, nu am deloc ureche muzicala,sau voce!Era horror!Imi era mie rusine ce voce aveam si preferam sa mimez ,sa nu stric toata melodia!Bine ca nu aveam si solo!
Comentariu beton!12
Corul am reușit să îl fentez. O voce mai pițigăiată și o ureche muzicala afoana pe care evident că le-am scos în evidență când s-a făcut selecția pentru cor m-au salvat.
Mai era și ansamblul sportiv (la care se juca numai handbal pe care îl uram la fel de mult că pe profesoara de sport) si pe care l-am „ratat” căci nu aveam forța în încheietura mâinii.
Va rog nu spuneți că eram un element antisocial care prefera sa citească,să facă machete și să se de-a cu bicicleta.
Nu am avut curajul sa-mi bag picioarele in serbarile lor cand eram mica,dar acum ,cand merg la serbarile copilului…..nu ma pot abtine:)).
De craciun a fost mare serbare mare….Mos craciun poftea copii pe genunchi,asculta poezia si apoi incepea sa intrebe „Cu cine ai venit?Cu mama?Unde e mama?O asculti pe mama?O ajuti pe mama?etc”Nu era de ajuns ca trebuiau sa spuna sarmanii copii o poezie in fata unei sali pline de oameni care filmau si pozau si se manifestau in functie de prestatia micutilor….nu,trebuiau sa dea si din casa,sa spuna daca o ajuta pe mama,daca fac mancare cu mama,daca fac ordine,etc.Iti dai seama ca fiecare copil mai zicea una,mai zicea alta,dar sareau parinti si il scoteau imaculat:face,drege…Ce mai incolo si incoace?!Fiecare copil era perfect in toate astfel incat ma gandeam ca poate trec si pe la mine sa mai spele o farfurie …ca ,pana mea,la ce-i trebuia joaca unui copil de 7 ani?!
Si a ajuns mosul si la copchilul meu.Poezia poezie si incepe „cu cine ai venit?Unde e mama?In picioare,mama!”…mosul asta era si nitel inconstient,numa’ zic.
Ii turuie aceleasi intrebari si numai ce o aud pe a mea turuind inapoi „nu” si „nu” si „nu” la toate.Mosul isterizat (caci avusese pana atunci numai copii perfecti si parinti care ii faceau inca si mai minunati):Cum,mami?Nu face nimic?!….si eu calma:Nu,ea este o printesa,iar printesele se joaca.Copchilul fericit adauga:Iar tu esti o regina,iubita!
Liniste in toata sala,parinti consternati ca nu am prezentat copilul perfect integrat in munca familiei….liniste care a fost sparta de copchila mea care pleca fericita de la mosul curios cu un „te iubesc,iubita”urmat de aplauzele celor prezenti care cred ca tocmai ce-si trageau un ciocan peste degete pentru ca nu au avut tupeul sa-si lase copii sa fie copii si atat.
Au urmat serbari gen claca unde copii si parintii trebuiau sa confectioneze decoratiuni pentru diverse sarbatori si unde parintii s-au inghesuit sa cumpere pachete complicate din care sa faca decoratiuni spectaculoase si la care au muncit mai mult ei decat copii…deh!sa aiba ce minunatie sa prezinte odrasla in fata tuturor!Noi am mers pe lucruri simple,realizabile de un copil de 7-8 ani,dar deja cred ca s-au obisnuit cu mine,ciudata care nu vrea un copil perfect,ci doar unul fericit.
M-am lungit,dar ideea este sa-i intrebam inainte daca vor sa participe la serbare si,daca zic da,sa facem totul sa fie o bucurie pentru ei si nu un motiv in plus sa ne ridicam noi in slavi ca suntem parinti model care au urmasii perfecti.
DECAT zic :))
Comentariu beton!49
@Anfreea T
Frumoasa atitudine ai fata da printesa ta.
Din pacate marea majoritate a parintilor vor ca, copii lor sa fie sau sa faca ceea ce isi doreau ei da fie.
Imi trimite fi-miu o filmare cu nepotelul, de la serbarea de mos craciun,. Buuun, ma uit incantata, si nerbdatoare la filmare si ce vad?? Tot timpul cantecului, nepotelul meu a stat cu spatele la public, fara sa dea doi bani pe nimic. M-am lesinat de ras.
Comentariu beton!25
tatăl tâmplarului!?
Isus era tamplar…poti sa deduci de aici.
Eu nu cred ca este adevarata povestea asta. Putea sa fuga din sala, nu sa se faca total de ras. Ii lipsea o doaga de a recurs la asa ceva?
@Simona, ce crezi tu e irelevant. Toate întâmplările nefericite ar avea alt final dacă am ști cum să reacționăm în momentul critic.
Cum, mă? Clasa a șaptea – fată – ciuci – pipi în văzul lumii?!! La mine în cap ceva face un scurt-circuit. Că la vîrsta aia începea deja gacicăreala, deci cam im(posibil)probabil pentru copilărisme de-astea de clasa întîi. Poate doar dacă săraca Ana avea deja un handicap sever.
@krantz, nu numai că nu avea, dar era una dintre cele mai frumoase fete din clasă.
Erau idioate rãu serbările. Versuri despre conducătorul iubit, despre țară și partid. Bleah! Amintiri negre. Și „spune cu intonație, nu turui ca o moară hodorogită”. De la serbări am început să înjur. Pe mine poezia și lirismul lăsându-mă relativ rece de-a lungul timpului. Preferam epigramele, almanahul urzica….de astea.
Și acum se fac momente artistice. Măcar poeziile sunt funny cât de cât. A avut fiică-mea de cinci ani o poezie despre „portul meu cel românesc”… Mi s-a părut așa chietroasă. Dar, a spus-o. Să vedem ce o mai fi.
Pot să mă laud? Știu, nu-i ”politically correct” da` nah, când mai prind eu o ocazie ca asta? Am avut parte în clasa a VII-a de un om extraordinar ca și diriginte, profesoara de limba și literatura română Angela Cristea, iar într-a VIII-a de un indolent fără margini, C.B. (mai mult de atât nu merită să pomenesc) care ne-au lăsat să punem în scenă piese de teatru (mă rog, pentru a fi corecți până la capăt e vorba de scenetele alea pionerești, cu mesaj, de 15-20 minute, dar nu erau pe tipicul ”mândră corabia, meșter cârmaciul”!). Așadar teatru. fiecare cu rolișorul lui, cu ceva costumație, blah-blah-blah…Dar aplauze la greu și considerație pe urmă și la mai greu! 🙂 Am mai repetat povestea cu teatrul într-a XII-a cu ”Două lozuri” a lui Caragiale…Mai greu cu spartul farfuriilor, că de unde Divinitatea atâtea farfurii ciobite pe-acasă? Dar și-acolo a fost mișto! Că era să-i fac una nefăcută Corinei C. (colega de clasă și la momentul ăla parteneră de scenă) când am ratat-o de puțin cu una din farfurii! Acum, ca părinte, a mers doar până-n clasa a V-a, când nici serbări n-au mai fost, nici atitudinea de stâncă a juniorului în direcția asta n-au mai dus la nimic, nimic! 😀
Intr-un post anterior am menționat că juniorul a fost un mix între Denis pericol public, Iepurașul Duracel și Joker din Batman. nu?
Serbare cred clasa a 2-a.Personajul principal :tuns chel,fără un dinte în fața,buza sparta,un ochi un pic spre vânat.
Eu în spatele clasei,pentru că în fața nu mai era loc de camere ,telefoane,mame în pragul orgasmului.Al mic ,îmi îmi tot făcea semnul ăla de roker satanist cu două degete,eu îi făceam semn să stea liniștit.
Mai o palmă după ceafă la colegul din dreapta,mai o gadilitura la colega din stânga, Eu semne,:stai cuminte.Recită colegii poeziile,el cu mâna la putză.Îi fac semn să ia mâna, el îmi transmite prin semne că îi vine pipi.Eu îi spun că imediat să aibă răbdare că nu mai e mult.Îi vine rândul ,avea o strofă mai lungă. Se face liniște.Eu îi fac semn din cap să înceapă.
,,Mă piș pe mine,tatiii!”Vreo 40 de persoane au întors instinctiv capul să vadă cine e tati….
Comentariu beton!47
Era un cantecel nostim, al carui refren il canta fii-mea in masina, de nu mai stiai cand era adevarat sau nu: ”Mi scappa la pipì papà”. 🙂
Vaaaaaaiiiii mooortaaaal zunt in aeroport ora 4 siii rad cu gura pana la urechi
O aveam pe fii-mea la gradinita si avea de spus, printre altele, o poezie care incepea asa: ”Gradinita mea frumoasa,/ Bine te-am gasit,/ Esti atata de frumoasa,/ Cum nici n-am gandit.” Si mi-o recita acasa, inainte: ”Gradinita mea frumoasa,/ Bine te-am gasit,/ SUNT atata de frumoasa,/ Cum nici n-am gandit.” Eu m-am amuzat, dar am corectat-o. Ce sa zic? S-a uitat prin mine si mi-a explicat cu rabdare, ca la prosti: ”Nu. mami, eu sunt frumoasa.” Am realizat ca are dreptate si asa a ramas.
Ca sa nu mai spun ca, in timpul serbarii, care se tinea in holul mare, foloseau un microfon care curgea lin de la etaj,ca se impiedicau ametitii de cablu daca era lasat pe jos, iar ea si prietena ei s-au incaierat pe el, in incercarea de a fi vedete. Stii ce mi-a placut? Ca o faceau razand, cu drag una de alta, dar niciuna nu dadea drumul.
În numele lui Mihai, te rog, ,,nu plânge, Ana!” ?
Bah da’ ce baftos esti!
Minunat, splendid, supertare… Traiasca Ana! Unde erai tu Ana, draga mea, cand m-am blocat in fata, nu mai stiu carui monument, cand a trebuit sa rostesc idioatele alea de versuri proslavitoare de partid si de stat… De-mi venea sa-mi inghit cravata rosie cu tot cu basca, de rusinea tracului ce m-a cuprins. Unde erai tu Ana, sa te fi pisat pe cacaturile lor de manifestari proslavitoare si terminatoare de nervi!? De aceea revin si spun ca tinerii nostri nu stiu ce bine le e astazi cand nimeni nu-i mai streseaza cu asa ceva sau cu tot felul de activitati voluntar-obligatorii si nu li se cere decat sa invete. Atat.
Am ras cu lacrimi… mvai… Mi-ai adus aminte de serbarile mele. Care esti tu din poza? Ca nu te recunosc nici batuta. Serbarile mele erau prilej de pus pampoane in par, iar eu eram tunsa destul de scurt ca sa prinzi pampoane. Asa ca mi le puneau cumva, ca era obligatoriu frate, ce tampiti, dar ma strangeau de par de lesinam de durere. La noi, ca la toata lumea era cu recitat de poezie sau cu cantat. Cum voce aveam ioc, recitam cu intonatie, in p..la mea. Ca nu pricepeam cum sa am intonatia potrivita. Ma bufnea rasul de a naibii ce eram. So… Mihai draga, mi-ai adus aminte de copilaria cu versuri de Mihai Beniuc…
Imi aduc aminte cum, pe vremea impuscatului, ii sabotam invatatoarei cantarile si osanalele zgariind tabla cu o moneda. Eram exilat in spatele corului, ca ornament. nu pt ca nu as fi putut sa cant, ci pt ca refuzam sa fac asta. Doar ascultam Europa Libera de cand ma adusesera de la maternitate. Mi-a povestit taica-miu peste ani ca s-a intalnit pe atunci cu tovarasa invatatoare( era prin 1987-88) care i-a povestit ca odorul nu vrea sa participe la serbari. Si ce e de serbat, doamna ? i-ar fi replicat babacu. Aaaaa…. Asa am scapat de serbari idioate in clasele primare. in 5-8 se facea vestitul, celebrul, …odiosul cor al scolii. Am cantat cat am putut de oribil la preselectie. Iar un simplu nu hotarat si repetat cu multa obstinatie de mii de ori m-a salvat de la recitat poezii de ziua lui Eminovici, de exemplu.
Îţi place sau nu:
0 
0
Traumele serbărilor
1. Eu în clasa a VI-a în rolul principal. Mama, inspirată mă tunde scurt, ca pe o capră, cică să arăt bine. Eu…refuz să intru pe scenă. În clasa a VII-a m-am mutat la altă școală.
2. După 30 de ani, băiețelul meu la serbarea de la grădiniță. Și acum îmi pare că era viol, nu serbare, pentru că toți copiii plângeau, cu excepția unuia. Doamnele isterice nu-i putea potoli. Eu…luat copilul și plecat la o înghețată. Nu știu cum s-a terminat serbarea.