Vinerea trecută am văzut un nene care efectiv plonja către metroul care se pregatea să închidă ușile și am postat șmecheria asta pe Facebook:
Voi vă daţi seama că există oameni pentru care să prindă metroul ĂLA, care se pregătește să închidă ușile, este cel mai important lucru din Univers? Practic viaţa lor n-ar mai fi la fel dacă l-ar aștepta pe următorul.
Postare la care Alex Burlacu a scris comentariul de mai jos. Comentariu pe care l-am salvat din negura feisbucului și vi l-am lăsat aici, pentru că este mult prea mișto si mult prea plin de adevărul a ceea ce se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru: oameni care-și trăiesc viața pe repede înainte, uitând să se bucure de ea.
Ăștia sunt dintre cei care claxonează la semafor (eventual cu o secundă înainte) când se face verde, din cei care trec pe roșu ca să nu mai prindă încă un semafor sau care merg cu 70-80 prin oraș, atunci când sunt la volan. Oameni care din secunda în care au ieșit din casă sunt într-o cursă contratimp individual către, probabil, propria moarte. Întotdeauna grăbiți să ajungă „acolo” sau „dincolo”, întotdeauna în întârziere, întotdeauna gata să te arunce în aer dacă le stai în cale. Partea interesantă vine când se intersectează cu unii asemenea lor. Aproape toți pe care am apucat să-i cunosc (din categoria asta) se plâng luni că nu e vineri și, în decembrie, că „a trecut parcă prea repede anul”. Și dacă-i întrebi, nu își amintesc lucruri notabile pe care să le fi făcut în perioada determinată. Ca să filozofăm de dimineață, prea grăbiți să ajungă la destinație (chiar dacă asta e viața lor) ca să se bucure de călătorie. Să ne fie ziua… liniștită și calmă.
Atât!
10+. Atat pot spune.
@Alexandru, eu i-am dat mai mult.
Nu stiu daca s-ar putea adauga cumva acestei idei insa: cu totii avem in lista oameni care toata viata lor asteapta ceva – toata saptamana asteapta weekendul, toata luna asteapta ziua de salariu, tot anul asteapta concediul, toata viata asteapta pensia.
Ca si cei grabiti, nici astia nu vor fi in stare sa memoreze prea multe chestii notabile din viata lor (cu atat mai putin sa se bucure de ele).
Acum imagineaza-ti omul care este prea grabit sa ajunga din punctul A in punctul B insa care, in acelasi timp, este cu gandul la una din chestiile de mai sus si nu este atent la micile detalii din viata de zi cu zi.
Si tocmai ti-ai desenat o mare parte a societatii din jur.
P.S.: cei care ajung la pensie incep sa se agate de foarte putinele amintiri din „tinerete”, despre cum si ce faceau ei odata. Si unii realizeaza ca viata a cam trecut degeaba pe langa ei.
Comentariu beton!20
@Cristi, și de multe ori amintirile alea din tinerețe sunt false.
Culmea nasolului! Serios!
Poate că tocmai de-asta, odată cu trecerea anilor, apare o oarecare lentoare în acţiunile Omului (mă refer la cel care gândeşte introspectiv).
Dăm vina pe vârstă, dar, de fapt, realizăm că nimic în grabă nu ne avantajează. Tot acolo ajungem, adică „dincolo” 🙂
Unii confundă viaţa grăbită cu viaţa intens trăită…
Comentariu beton!18
@Laura G, exaaaaaaact. Și când îi întrebi, n-au făcut nimic cu viaţa lor.
Ioi, ce mindfuck de dimineață mi-a dat commentu ăsta. Uau.
@Laura, și MIE, când l-am văzut.
Din pacate, din ce stiu eu, acesti oameni sunt „primii” doar cu masina la semafor. In rest… Un psiholog ar putea descrie mai bine tipul acesta de om. Sunt si femei si barbati in egala masura probabil.
@DOINA, nu sunt primii nici la semafor. Sunt mașina din spate care claxonează. 😉
Eu cred că sunt unul din acei oameni, nu neapărat grăbiți, sunt prea comodă pentru asta, dar nici nu sunt genul care „să se bucure de micile detalii” – care-or fi alea – le consider pierdere de vreme. Mna, poate unii așa suntem construiți.
@Viorela, toţi suntem construiți așa. Ca să fii altfel trebuie să lucrezi un pic la tine.
Când te gândești că poate mai ai de trăit nici jumate din căt ai trăit, te bucuri de fiecare ZI. Nu mai alerg, trăiesc.
Hai să fim fericiți azi! ?
Comentariu beton!11
Am lucrat 4 ani in Bucuresti,cred ca am pierdut 8 ani din viata.Viata mea a început cand m-am întors din Germania si am cumpărat primul tractor.Cand sunt in campanie prind multe răsărituri.Opresc tractorul,cobor,ma descalt sa simt roua sub tălpi si ma uit la cel mai misto spectacol dat de natura,răsăritul.Nu ma grabesc nicaieri,vreau sa rămân cat se poate de mult prin zona.Doar sa simt,sa ascult,sa zâmbesc văzând fericirea copiilor alergând pe iarba,sau prin lanul de grâu.
Comentariu beton!39
@edelweiss, băăă, cine ești tu și unde e edelweiss?
Cand este cald si sunt cei mici la tara,umplu curtea cu copiii de pe ulita si daca am timp si de obicei îmi fac,ma bag la niste jocuri cu masinute si obligatoriu la fotbal.Cand sunt nevoit sa stau in apartament sunt la fel de fericit ca si condamnatul la moarte.Sunt fericit cu toate:vânt,soare,ploaie atât timp cât nu sunt închis intre patru pereti.Sunt hater selectiv ce plm.
Si eu sunt țăran, rezonez la faza cu rasaritul dar nu mi-as baga picioarele goale in roua rece nici sa mă platesti.
Am prins multe partide de coasă pe roua si fara cizme de cauciuc iti fuge instantaneu romantismul.
Cum era vorba aia?
Nu destinatia este scopul ,drumul catre destinatie este scopul in sine.
@chris, călătoria, da.
Mi-o zis mie batranul Chinez de la mine din sat, cam asa: Ba,dupa tramvai si dupa metrou, sa nu alergi niciodata. Daca ai chef de alergat, alearga si-mi adu inca o halba.
Comentariu beton!27
@Redoo, al naibii, dă unde știa dă metrou?
El l-a construit 🙂
Comentariu beton!15
Ei uite un spiridus din asta este si barbata-miu. Nu inteleg neam de ce este grabit tot timpul. Grabit cand mananca, de zici ca ii ia cineva mancarea din fata. Grabit cand vorbeste. la fel si cand merge pe strada ca pieton, la fel si cand este cu masina. Pana si inima ii bate mai repede decat ar trebui. Iar eu tot incerand sa-l mai temperez, ce crezi ca devin?? Devin o cata care-l tot ” f*t la creier”. Doar ca eu fiind mai lenta in miscare nu si in gandire, nu dau doi bani si prefer sa fiu „cata”, dar vie, decat lipita de vreun stalp.
Comentariu beton!11
@cati, io sper doar că nu dai în el. :))))
@Mihai, si el spera la fel:)))))))))))))))).
Cand eram mica imi doream sa treaca timpul mai repede ca sa ajung „pe salariu”. Aveam motivele mele. Bunica-mea mereu imi zicea: nu te bucura ca trece. E timpul tau. O sa vina vremea cand o sa fii ca mine si o sa-ti doresti sa fii ca tine acum.
Acum, desi am facut cursuri de time management unde te invata cum sa separi prioritatile de urgente, tot ma trezesc cateodata in punctul in care sunt al dracului de grabita. Cateodata catre..nicaieri si nimic.
Comentariu beton!13
@Elena P, hmmm… așa-mi esplic nește lucruri. 😉
@Mihai, sa stii ca sunt cateva lucruri la care nu ma grabesc deloc. ?
Mi-aduc aminte de o întâmplare de acum vreo 30 de ani… Plecăm din București spre Buzău cu Bunicu’meu pasager în mașină (Opel Rekord 1700, 4 viteze, schimbător prins sus, lângă volan). Nu știu cum s-a stricat ceva la cutia de viteze pe drum, mai intra doar in viteza întâi și a doua. Așa am parcurs peste jumătate din drum, încet…ca melcul. La destinație, Bunicu’, încântat, zice: „Ah, ce bine a fost așa, încet, ca pe vremea tinereții mele… Am avut și eu cum să mă uit cu atenție la toate cele, la câmpuri, la culturi, la sate…” (era inginer agronom)
Deci…când ați mers ultima dată cu trenul???
Comentariu beton!18
@Ioana, anul trecut. Dar să știi că aș merge mult mai des cu trenul dacă ar fi condiții. Că nu din cauza vitezei nu-l folosesc.
Frumos spus. Viata este o calatorie pe care multi o traiesc pe repede inainte.
@Marius, și uită să se bucure de ea.
@Mihai fix asa.
ete na! Ala e unu care vrea sa ajunga la un wc!
@nicoleta, tot timpul, oriunde ar fi, el vrea să ajungă la un wc? 🙂
La fel de valabilă e și teoria alergatului după bani:cunosc mai mulți oameni care in goana lor de a face mai mulți bani uita sa mai trăiască!Și crede-mă ca ceea ce au acumulat le-ar ajunge pentru 4 generatii,dar ei sunt într-o cursă care nu are finish.De ce în mai toate cazurile in care cineva a câștigat la loto sfârșește foarte sărac?Pentru că nu stie ca banii pot cumpăra si TIMP,nu doar obiecte si servicii.Și ca să lansez un subiect de gândire,voi de câți bani ați avea nevoie pentru a vă cumpăra restul timpului care v-a rămas din viată?
@cetățeanu’turmentat, iată o idee de articol.
ok… vreo 450.000 de euro
e mult? mult, putin, oricum nu-i am 🙂
Vorbiti cumva de mine?
Asa sunt eu „repede”, doar ca e o mica observatie, tot ce nu imi face o deosebita placere incerc sa fac cat mai rapid, ca sa scap, e ca un fel de fast forward, dai skip la lucrurile neinteresante.
In Romania, asta era regula nr.1, acum am inceput sa mai incetinesc, poate si din cauza ca lucrurile neplacute s-au inputzinat, poate varsta, who knows.
@MuciFICATorU, problema e când punem pe fast forward și lucrurile plăcute.
In Madrid ajungeam in statia de metrou intotdeauna cand se inchideau usile si pleca trenul. Chiar asa coincidenta!
Mi-am dat repede seama ca trenurile erau atat de dese incat era imposibil sa nu pierzi trenul care era in statie atunci cand ajungeam pe peron.
Boss, pune si tu „Leave a reply” sus 😀
On topic: Aia care se grabesc la metrou nu sunt neaparat aceiasi cu aia de claxoneaza la semafor, in primul rand pentru ca multi nu au masina. Dar nu asta e ideea, desi intr-adevar, exista o specie aparte in mijloace de transport, unde „Hai mai avansati ca incap si eu”, oameni care te impung, imping, sa sara ei primii in fata trenului, anyway, mai exista o alta specie care genereaza traficul atat pe sosea cat si pe trotuare, alei, scari rulante etc.
Nu zic ca toti trebuie sa fim contratimp, sa fim in fibrilatii de cand te dai jos din pat pana cand ajungi in cubuletul tau de corporatie, dar uneori, te uiti asa lung la puhoiul de berbeci care se inghesuie pe scara rulanta si apoi raman acolo, ca is cum creierul li s-ar bloca si acolo e „The place to be”, intr-o mare de oameni care nu ajuta la fluidizare, oameni care merg cu nasu-n carte pe scari, jucand CandyCrush in timp ce merg din inertie pe peroane la ora 18, sau uita ca se facu verde si ei inca dorm la volan, sau se gasesc sa schimbe banda 1 cu banda 4 ca sa faca o stanga mica.Via trece repede dar cand te lovesti de unele fiinte, chiar simti asa ca parca i-ar ajuta sa le treaca a lor mai repede:)) In rest, peace and love!
Da si nu, unii nu stiu sa traiasca altfel. Mirajul oraselor mari. Ai de toate, multe de vazut da’ nu ai timp ca pleci la serviciu la 7 30 sa ajungi pana la ora 9 si cand ajungi acasa e aproape 20. Si-n weekend lungesti paturile ca sa recuperezi somnul pierdut in timpul saptamanii sau iesi in oras si esti zombie la job. Daca te muti intr-un orasel mic nu-ti ajung banii sa-ti faci toate mofturile da’ esti odihnit si ai timp pentru tine. Personal, as opta pentru varianta 2 si fac demersuri in sensul asta.
Fenomenul FOMO este real si oamenii concureaza intre ei. Nu ajunge sa-ti faci 2 concedii pe an peste hotare, mai trebuie si un city break o data la cateva luni, weekendurile la munte sau la mare. Si uite-asa ajungem la vorba lu’ Carlin, sa cumparam cacaturi care nu ne trebuie cu banii pe care nu-i avem. Pentru multi asta e viata. Munca pe branci pe bani multi care niciodata nu le-ajung da’ au nevoie ca sa-si intretina niste obiceiuri pe care de cele mai multe ori nu si le permit. Pentru ca de ce sa te relaxezi acasa, sa citesti, sa-ti gatesti, sa petreci timp cu familia, cand poti sa bei un rachiu la supra-pret intr-un loc semi salubru cu prietenii tai corporatisti si sa va plangeti de joburi si de zilele de concediu ramase?
Am și eu o părere: totul pleacă de le întreaga societate: suntem încă dezordonați și asta ne … împiedică cumva. Ia să avem un trafic fluent, o altă optică pe la ghișee (și dincolo și dincoace de geam!) și să vezi cum începem să avem 5-10 minute în plus. Aici lucrat puțin, la infrastructură lucrat puțin și … ne urnim!
Mi-a placut mult comment-ul lui Alex… Sincer… am fost candva unul din acei oameni insa… am „crescut”, m-am autoeducat si am constatat ca viata e atat de frumoasa dar nu poti sa iti dai seama pana cand nu te opresti in loc. Stai pe loc si priveste in jur, inlauntrul tau si descopera ceea ce e cu adevarat important. Mi-am dat seama de nebunia vitezei in momentul in care am aterizat in mijlocul Manhattan-ului si in valtoarea si mizeria care ma inconjura am stat pe loc, m-am asezat pe o banca si am inceput sa observ. Senzatia a fost inegalabila. Asa m-am trezit si de atunci… I do stop and smell the roses. Si… nu ma mai plang ca e luni, ca e joi, ca e vara, ca e iarna ci ma bucur de fiecare clipa, de fiecare zi, cu bune si cu rele, cu usor si cu greu si cu tot ce mi se ofera fara sa imi fusaresc propriul timp si propria-mi viata.
Cred ca primul lucru pe care trebuie sa-l faci ca sa nu traiesti mereu asteptand „altceva” este sa gasesti ceva care sa-ti placa in „acum”-ul de azi. Daca iti place ceea ce faci, daca esti nerabdator sa vezi ce-o mai fi azi de facut la job (da, inclusiv cu ce idioti o sa mai ai de-a face ca nu-s doi la fel), cum o scoti la capat cu sarcinile de peste zi, cum ajuti pe cineva, daca ai niste satisfactii la sfarsitul zilei, o mare parte din problema asta e rezolvata. Mi se pare horror sa te tarasti zilnic la un job pe care il detesti numarand mereu orele ramase pana la plecare si zilele ramase pana la weekend, sa te plangi ba ca e luni, ba ca e abia miercuri. (Da, niciun job nu e perfect si desigur ca apar si inconveniente, dar ar trebui ca aspectele pozitive sa le depaseasca pe cele negative).
Imi place mult ceea ce fac si da, ma gandesc deja de luni ce facem in weekend, ma gandesc constant unde mai mergem in vacanta, dar incerc pe cat posibil sa gasesc lucruri placute sa ma bucur de ceva in fiecare zi si in ultima vreme am inceput sa traiesc clipa parca mai mult decat inainte. Si incerc sa fac chestii personale si in timpul saptamanii, nu vreau sa existe asa o demarcatie clara de genul „asta se face doar in weekend” sau „nu iesim nu stiu unde ca maine e zi de lucru”, zici ca am fi la scoala. Ies la masa sau la film cu sotul, ies cu fetele daca pot si ele si in timpul saptamanii, ma duc in vacanta in februarie, martie, nu neaparat iulie-august si atunci nu mai e obsesia aia sa vina o data weekendul sau vara sau mai stiu eu ce.
Eu zic că-i bine așa. Că se mai echilibrează planeta. Ia gîndiți-vă ce aglomerație ar fi pe drum, dacă toți ar vrea ”să se bucure de călătorie”.
@krantz, beton!??
@krantz, doar că parea PREA echilibrată.
Cu toții ne recunoaștem in acele ipostaze, fiindcă toti am avut momente „vitezomane/contratimp”. Insă, pentru unii au devenit „un ritm de a fi” și atunci devin „disperații” de zi cu zi?(pe bune? Dupa un metrou/autobuz intern carevine la 2,5-3 min? Stai sa vezi la noi, cand astepti 15-20 min urmatorul autobuz/micro? ai timp sa privesti cum cresti iarba si cu ies puii din ou??)când ai o vârstă cred că te mai „domolești” și o lasi mai moale că te lasă „ticăitoarea”? sau nu. Mă intreb, unde intârzia nenea acela din poveste???
@kya, eu nu cred că e de la vârstă. Mama e agitată și acum, la vârsta ei. 😉
@kya, daca as putea ti-as da 1000 de like-uri pentru intrebarea din finalul comentariului tau. intr-un fel sau altul, rezuma toate discutiile pe tema „grabitului”. cine naiba sa aiba timp sa il intrebe unde intarzie?!?
Eu am mai zis de ce aceasta graba: fiindca asa am fost invatati. Daca nu ajungi repede, pierzi locul, daca nu esti printre primii, nu mai apuci, daca nu te impingi, ramai de caruta. Coada si aglomeratia sunt mostenirea regimului trecut.
Asta e societatea, o societate care alearga sa nu piarda trenul chiar daca, de multe ori, e trenul gresit. Din pacate nu avem gandirea construita in asa fel incat sa constientizam ca mai vine inca un tren.
Eu am prostul obicei sa nu alerg dupa mijloace de transport. Nici in trafic nu ma grabesc. Dar asta si datorita faptului ca imi permit. Imi permit sa intarzii la munca, imi permit sa ma bucur de drum, imi permit sa traiesc oleaca mai relaxat. Nu am fost intotdeauna in situatia asta si, probabil, nu voi fi mereu asa. Dar cati oare sunt ca mine?
Discutam cu un patron care imi spunea ca, in conditiile actuale din Bucuresti, a impune angajatilor un program foarte strict, cu pontaj, penalizari sau recuperari in caz de intarziere, este o cretinatate. Sau sa pretinzi punctualitate desavarsita de la o persoana cu care urmeaza sa te intalnesti. Dar nu sunt prea multi ca el, care sa fie constienti de asta.
Eu as zice sa ii lasam sa alerge pe cei care vor. Miscarea face bine.?
@Ionut, mi-ai adus aminte. Cel mai mult și mai mult mă distrează ăia care aleargă spre avion. Jur că nu pot să înțeleg unde se grăbesc. De plecat nu pleacă, locurile pe sacune sigur prind. Unde plm aleargă?
@Mihai, nu stiu, poate sa prinda loc de bagaj sus. Nu prea ma intereseaza subiectul cu avionul deocamdat fiindca bag copiii la inaintare, pe cel mic in special, si am prioritate.??
@Ionut, aha, lasă că crește el. 😛
Nu i-am înțeles niciodată pe ăștia, eu sunt genul ”las’ că vine altul”. Mi se pare aiurea să alerg pentru un autobuz, mai ales c-am văzut și situații când șoferul a închis ușile chiar în nasul cuiva care sprintase mai-mai să-și dea duhul…Dar na, alegerea lor…Mi se pare mai grav când astfel de oameni sunt la volan, îi vezi cum conduc agresiv, depășesc, taie fața ca să… naiba știe ce, fiindcă de cele mai multe ori îi regăsești blocați la semafor.
Totuși mă enervează și ăia pe care îi apucă ”mirositul trandafirilor” pe câte un culoar aglomerat din supermarket ori în mijlocul cărării făcute prin troianul de zăpadă…
@CrisS, păi ăia care miros trandafirii la super-market sau în mijlocul cărării prin zăpadă sunt nesimțiți, nu trăiesc clipa. 🙂
Gand la gand cu bucurie :). Nu demult, eram in intarziere la o intalnire. Am trecut pe rosu, am luat amenda si persoana in cauza n-a venit. Karma, ce sa-i faci….
Te grăbești, nu grăbești vremea trece, băi. ?
Singurul lucru bun din toată graba aia știi care e? Pentru mine, măcar. Că mă bucur că suntem mai mulți care vedem lucrurile ca Alex.
Festina lente, lume!
@simona, ar trebui să ne facem un club. 😉