Acesta este de departe cel mai bun text scris de Duamna Vio, chiar daca nu e pe modul funny. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să fie chiar cel mai bun de pe acest blog. Aia e. Am descoperit o comoară, acu’ trebuie doar s-o fac să dea cea are mai bun în ea. Aveam pregătit alceva pentru azi, dar pentru că tot se leagă cu ce a scris ieri, savurați-l pe ăsta.
……………………………………………………………………..
Cea mai modernă ciumă este singurătatea. Societatea a decis că este un status nu o stare. Apoi a decis că e un statement nu o trăire. Practic, strigătul de ajutor din tine nu se aude pentru că ești alimentat/ă aiurea crezând că ești al naibii de empowered şi poți cuceri lumea, singur/a. Doar că lumea s-a micșorat şi o vezi prin lentila ta sihastră şi meschină. Ratezi niște momente esențiale în doi, frumoase poate tocmai prin banalul şi firescul lor.
Intri seara în grota ta modernă şi mobilată de la Ikea, fericit/a că ești independent/a şi o arzi cool dar în sufletul tău știi că îți lipsește ceva, de fapt cineva. Deschizi Facebookul să-ti confirme că mai există alte mii ca tine, care se mint. Simţi undeva în adâncul fiinţei tale o lipsa… poate e a vocii celuilalt care te-ar întreba cu un amestec de sictir, extenuare şi drag, ce draci bălţaţi ai făcut azi la birou, cum mama melcilor ţi-a fost ziua sau dacă vrei ciorbă din aia de la maica-ta, încălzită la microunde sau comandaţi iar pizza ca leprele.
Sunt momentele alea mici pe care le ratăm din egoism, elitism, aroganță sau poate ignoranță. Construim cu încăpățânare și aplomb ziduri în loc de poduri și apoi ne întrebăm că proștii de ce nu ajunge nimeni la noi. Ratăm marile întâlniri ale vieții pentru că ne-am preluat himerele din filmele americane și din minciunile altora. Avem mii de minute gratuite ca să nu ne mai spunem nimic și preferăm să mergem la zeci de cursuri de dezvoltare personală crezând că vom descoperi alfa și omega și vom reinventa roata, în loc să-i spunem cuiva cât se poate de franc „băi, ești chiar mișto” sau „cumva, se face că mi-e dor de tine”.
Credem cu naivitate că ceilalți știu oricum ce gândim sau simțim și ne bazăm pe asta, însă în realitate lucrurile nespuse dor și dăunează cel mai mult. Orgolioși și singuri, contestăm înverșunați status quo-ul și rețetele care au făcut fericite zeci de generații înaintea noastră, dar nu avem nimic de pus în loc. Contestăm, pentru că noi chipurile suntem mai deștepți. Știm noi mai bine. Îi disprețuim pe ei, dar fără să fi aflat ce ne mai definește pe noi și ce mai prețuim.
Ai noștri părinți au renunțat să ne mai întrebe și să mai spere orice, doar bunica octagenară te mai întreabă naivă dacă și când te măriți/însori și îi răspunzi că trăiești alte vremuri și că independența e acum „adevărul, calea și viața mamaie”. Bunica se resemnează și visează în continuare la strănepoții zvăpăiați care să-ți semene, pe care însă tu nu te grăbești să îi faci că „trăim vremuri grele, bre„.
Trăim alimentați perpetuu de dinamica lui „una caldă, una rece” și ne hrănim din dezamăgiri cosmice de durată și din mici bucurii efemere. Prin casă, printre zecile de gadgeturi de care te-ai înconjurat, se găsesc și antidepresive și vin din ăla de care bei trist seara și prea multe bonuri fiscale de la mall, de când ai încercat să umpli ultima dată golul din viața ta, cu shopping, lucruri și etichete. Nu mai știm dacă fericirea ar trebui să fie o sumă sau o medie dar o căutăm disperați adesea unde nu trebuie. Pentru că așa ne spune societatea. Așa ne spune mass media. Așa scrie în revistele glossy cu femei photosopate și minciuni colorate, frumos împachetate, ce prezintă o viată care nu există.
Fericirea absolută și perfecțiunea nu există. Există doar iubirea care spală păcate grele și umple goluri mari. Generația asta de sihaștri se va trezi la 60 de ani, însingurată, chinuită de reumatism, bântuită de reproșuri și speriată că a ratat iubirea pentru că era ocupată să caute cai verzi pe pereți, carieră, bani și imagine. Alienați și hăituiti, fugim de noi și de ceilalți.
Cea mai modernă ciumă este, de fapt, însingurarea.
Superb, adevarat si trist!!
Life as it is…
Mno, aci ma daramai la post. Si ce sa vezi, chiar asa e. Sa ajungi la o varsta care deja incepe sa iti arate ca ai varsta aia, singur cuc, bogat (poate chiar putred de) si sa vezi ca nu ai cui sa ii spui o vorba draga, e o chestie care… ne-o cam facem cu mana noastra. Stam cu gandul la One Night Stand-uri, mergem in cluburi, poate „babardim” si noi ceva (in cazul baietilor) sau „prindem vreunu sa ne faca cinste” (pentru fete, a se observa, nu ii numesc barbati sau femei) si cand colo, ajungi acasa, te culci (cu ala, cu aia) si te trezesti dimineata, te inchei la slit si pleci. Ajungi acasa, trece saptamana, cu munca, cu tot. Si ne mai ajuta si tehnologia cu Tinder. Aplicatie facuta sa cupleze doar de One Night Stand. Ma rog, nu oi fi eu in ton cu moda, dar mi se pare absurd sa nu ai cu cine sta la un pahar de vorba seara, dupa munca. Doar ca ne-o facem cu mana noastra.
Se intampla intradevar si dintr-un accident (maica-mea a ramas singura pentru ca taica-meo a murit, iar acum ii e greu, in schimb, isi cauta o alinare, eu fiind la 150+ km de ea, in prietenii pe care ii are acasa, si slava cerului, o gaseste).
Comentariu beton!36
@ Alexandru: Stiu bine retetele astea. In urma cu vreo 3 ani incetasem sa cred pentru ca toata povestea se derula cum ai desris tu mai sus. Incepusem sa ma intreb cu ingrijorare si deznadejde unde naiba sunt oamenii cu care poti sa povestesti ceva si cu care poti gasi o punte de legatura. Mno…secsuletul asta e important, nu zic, dar eu tanjeam dupa oameni, dupa o conversatie de calitate, dupa un zambet sincer si dupa lucrurile mici impartite cu cineva. Toata tehnica moderna imi aducea in cale tot soiul de neispraviti si oportunisti. In cluburi tot din astia imi puneau piedica. In fine…incetasem sa cred cand, la un protest fiind, mai exact la un lant uman in jurul parlamentului…m-am tinut de mana cu un tip. Am glumit si fiecare a plecat in drumul lui fara sa stim cum ne cheama sau ce tel sau FB avem. Dupa 2 saptamani dadeam un interviu la un post TV, tot in piata la protest si am auzit din spate…”in sfarsit te-am gasit…ai zis frumos acolo” Care-i pentru tine apare cand nici nu te astepti si de unde nu te astepti. Trebuie sa crezi si sa fii deschis si flexibil pentru ca nimeni nu-i perfect….dar ce frumos si usor ne ducem imperfectiunile in compania unui om cu suflet si cap.
Comentariu beton!47
@Vio: Deschis sunt. Si am gasit. Am de 6 ani si sincer tin cu dintii de asa. Eu dadeam exemplu majoritatea.
Fie-ti gura aurita. 🙂
Toti va plangeti ca vai, sunteti bogati si singuri, iar eu ma zbat in saracie. Cum naiba vine asta ? Sunt singurul sarac din Romania ?
Comentariu beton!15
Iubești si esti iubit?
Cat de mult adevăr! Felicitări pentru textul extraordinar.
@Ina: Da…mult si dureros…
Multumesc!
La insigurare contribuie foarte mult retelele de socializare. Pare un paradox dar nu este. Te duci la intalnire cu prietenii si butonezi de zor pe telefon sa vezi ce-a mai postat pe feisbuc X, Y, …, uitand complet de comunicarea cu cei de la masă. Destul de trist!
Comentariu beton!11
@Iote: Acest singuri in mijlocul tuturor devine sinistru cand privim din perspectiva retelelor de socializare care ne iau mintile. Uneori ni le dau inapoi…dar mai rar :))
Eh…mai sunt si d’aia care se trezesc din amorteala pe care o zugravesti. Cel mai bun exemplu esti tu. Si ca tine mai sunt o gramada care haladuiesc despovarati de superficialitatile lumii,nu-ti bate capu’. Ramai vesela,draga Vio! Viata e prea scurta ca sa-ti si sa ne umpli de fiere diminetile. Te citesc cu mare placere si mi-e mai mult cu un gram drag de Vasilescu de cand te gazduieste. 🙂
@Sofia: Multumesc. I-am zis eu lui V ca n-as vrea sa va bagam in depresie dar V a zis ca va scoatem zilele urmatoare. Promit sa aduc caterinca si el sigur o sa bage carbuni rautaciosi si ironici la greu 😀
Eu am scapat de vreo 3 ani de ciuma asta…cand nu mai credeam ca gasesc un Om. Dar a aparut si mi-a aratat ca „binili invinge” 😉
Comentariu beton!15
@Vio …I love to hate you…..:)
Csf…n-am csf 🙂 Vasilescu a decis sa va bage in depresie de tot in astea doua zile. Eu i-am zis sa puna caterinca si rautacisme dar el batman. batman. Promit sa redevin regina caterincii de saptamana viitoare 😀
@Vio…sper ca ai inteles corect mesajul…mi-a placut foarte mult postul, mai ales ca m-am regasit in el….parca l-as fi scris eu…de aia mixtul de feelings. Pentru prima data, dupa mult timp, am ramas fara cuvinte…daaaamn.
@sorin b, TU, fara cuvinteeeee?????????
e un punct de vedere, duamna Vio, toată teoria de mai sus. dar mai depinde şi de cum îţi asumi singurătatea asta şi cum ţi-o trăieşti.
sigur că, decât aşa cum ai descris-o, mai bine în doi. adică, deh, e ca şi cum ai spune: decât sărac, bătrân şi bolnav, mai bine bogat, tânăr şi sănătos, e la mintea cocoşului.
daaar… ştim noi bine, nu-s astea două singurele variante. există acele mii de nunaţe de gri, există singurătatea în doi, există lucrurile frumoase pentru care merită să traieşti indiferent dacă acasă dormi singur sau în braţele cuiva. nu există? 😉
Comentariu beton!16
@Catherine: Oooo…ba da. Mare dreptate ai cand zici ca aia in doi poate fi uratica. Eu am prezentat o speta dar singuratatea are multe chipuri si multe suflete. Din ziua in care te gasesti pe tine nu mai esti singur. Am reusit si asta si eram chiar bine cu mine si cu rutina mea…dar imi lipsea cineva cu care sa impart „the little things”. Si l-am gasit. Singura nu-s si nici plictisita ci ies scantei si e interesanta negocierea.
Stiu oameni care se incapataneaza sa stea in siguratatea prezentata de mine…dar si in cea descrisa mai sus de tine.
măi duamnă 😉 bătăioasă şi sufletistă mai eşti!
am o vârstă şi o experienţă care îmi permit să trag oareşce concluzii. aşa că, cu riscul să îmi sară în cap toţi tradiţionaliştii şi toţi susţinătorii vieţii în doi, eu aş încuraja tinerii, mai ales tinerii, să aleagă să trăiască singuri. apoi, dacă lucrurile merg bine, se vor găsi şi cu sufletul pereche.
Dacă nu putem găsi niciun strop de fericire în noi, nu o să o găsim în altcineva.
True story! Din ziua in care ne gasim…nu mai suntem singuri o clipa 🙂 In caz contrar, o sa ne simtim singuri chiar si in mijlocul tuturor.
O iubesc pe Duamna Vio !!!!!!!!
Di fiicare dată cîn şitesc un articol referitor la duuomnia sa, di fiicare dată reuşăşte să mă binedispună. Nu-mi pot explica fienomenu aista ci ma cuprinde, dar aşa ieste. Pi bunii ! Chiar ş’acuma, criedeţi-mă, is atît de ferişit şi de binedispus, că aş putea chiar să mă duc la şefu să cer conşediu. Miedical. M-am tzăcănit di tăt de fericit ce sînt… totuşi nu cried că pentru boli cauzate din pre multă fericire se poate da conşediu… păcat… n-ar mai munşi nime…
@Sorin: Nu-ti lua inca concediul ala ca nu pot sa scriu in fiecare zi sa mentin gradul de extaz la maxim :))
OMFG…. As vrea sa ti-o fur eu pe duamna :). Poate ne luptam pt ea. O sa te inving!
@Doina: Nu-l las eu pe BO$$ :)) Numa cand o fi sa-mi fac blog. da mi-e lene, cum bine ati aflat din primul articol. Plus ca prind drag de voi si nu mai plec :*
”Meglio soli che male accompagnati”
Singuratatea e o alegere, dar nu una facuta ”de drag”. De cele mai multe ori, insingurarea e un mijloc de autoaparare.
@Vali: Ai surprins perfect esenta! Oricum ar fi…ne framanta si ne sacaie.
Unii se simt bine de unii singuri. Si asa e.
Eu fac parte din categoria singura si disponibila 🙂
Mi se spune ca am o problema. Da, asa e si mi-o asum. Am o problema ca vreau sa am un partener de viata.
@D: Cunosc bine problema asta. Nu m-am lasat pana nu am gasit rezolvare pe doua picioare 😀
Am revazut recent un film, o comedie usurica … si ca de obicei m-a strapuns o intrebare> „spune-ne cine esti tu?” si de aici sa te tii, ba descrierea jobului, ba descrierea personalitatii sau a hobby-urilor etc etc
Indiferent de ce/cate realizari avem, totdeauna vom avea nevoie de confirmare. Confirmarea celui de langa tine. Care sa-ti spuna ca este acolo, pentru tine, orice si oricum ai face sau nu ai face 🙂 . Poti sa te simti perfect singur dar undeva inlauntrul stii ca iti lipseste o aripa. Iubirea.
@Mona: Frumoz ai zis! Fix la asta ma gandeam acum…cum zborul si echilibrul cer doua aripi.
Hehehe, este mottoul vietii mele> gandirea si iubirea. A spus-o unu destept, Blaise Pascal.
Pai nu am vrut noi capitalism cu orice pret? Na, avem si partea lui nasoala, singuratatea omului cu familie! Imi amintesc de anii petrecuti in cealalta orinduire, cind faceam ceaiuri, mai in adolescenta, apoi petreceri cind m-am insurat. Azi, la sfirsit de saptamina, tinerii, ca sa zic asa, dau iama in cluburi unde se imbata lemne si cica asta-i scoate din cotidian si ii deconecteaza! Apoi de luni o iau ” de coada” iar vinerea, repetir! Pina cind? Pina trec anii peste ei si isi dau seama ca au imbatrinit si au devenit niste „tineri batrini” cu hachite si tabieturi. Totusi am observat ca tineretul de la tara nu are „cutuma” asta, deci nu e totul pierdut. Adevarat a spus Blaga, poetul nu politicianul, ca vesnicia s-a nascut la sat! Pina cind se muta la oras, unde pierde tot!
@ Gheo: Nici nu stiu daca e de vina capitalismul, consumerismul sau orasul sau ritmul asta nebun in care traim si muncim. E un cumul de factori. Mie capitalismul mi-a cam dat de papa in ultimii 10 ani si scot palaria…n-as trai in comunism nici sa ma bati! M-ar impusca astia naibii pe strada ca am gura mare :)) Adevarul e ca nu stii unde naiba sa fugi dupa o saptamana crancena petrecuta intr-un acvariu de sticla, langa prosti si isterici. Prima sticla de vin sau bere e a ta vineri seara si o imbratisezi ca pe un prunc. Mai facem si altele dar nu prea vorbim despre ele. Nu stiu daca gresim sau nu cu distractiile astea ( la 32 deja nu mai bat cluburile si simt ca imbatranesc) dar vrem sa evadam si ne dam seama ca te poti ascunde dar nu poti fugi. Luni ajungi tot la birou…asa ca tragi de week-end cat poti. Nu stiu cand si daca o sa ne oprim. Sunt copil de la tara si cred ca vesnicia s-a nascut la sat. De cate ori ma intorc acolo imi dau seama insa ca am lasat la Bucuresti tot ce era specific etapei si varstei actuale. Teatru, concerte, cursuri de tot felul, jobul, un cico in gradina de vara si interactiunea cu cei din tribul meu. Acolo fug cateva zile pana ma limpezesc, dar crucea ma cheama sa o duc aici, in marele oras care ma iubeste si ma pedespeste in fiecare zi.
„Adevarul e ca nu stii unde naiba sa fugi dupa o saptamana crancena petrecuta intr-un acvariu de sticla, langa prosti si isterici.”
… si astfel, mai punem cateva (chiar multe) caramizi invizibile la zidurile noastre, cele construite cu migala zi cu zi. acele caramizi pe care le-am putea pune podurilor, daca am avea disponibilitatea de a gasi ceva frumos in fiecare persoana din jurul nostru. 🙂
Si singuratatea in doi e tot un fel de ciuma.Dupa casatorie oamenii uita sa iubeasca, uita ce i-a adus impreuna.Uita sa rada, sa se distreze, sa faca haz de necaz.Prefera sa spuna ca celalalt s-a schimbat, sa-i vada defecte, sa se enerveze.Oamenii uita sa comunice.Uita sa priveasca omul de langa ei ca-n ziua in care s-au indragostit.Se pierde iubirea si ramane doar o inertie.In doi.E atat de usor sa fii fericit si sa nu pierzi iubirea.Trebuie doar sa privesti omul de langa tine la fel ca la inceput si sa-ti aduci aminte de ce esti langa el.Sa razi si sa faci haz in loc sa te enervezi si sa reprosezi.Nu stiu eu multa filozofie dar stiu de ce sunt fericita cu omul de langa mine si dupa 22 de ani.Si singuratatea in doi e tot o ciuma.
@Vio, uite ca fara sa apuc sa citesc raspunsul tau pentru @gheo, ai descris exact ce am spus eu despre mine si sot :))))
@Vio: Bine zici de singuratatea in doi.E crunta. am patit in trecut pentru ca din caramizile relatiei eu construisem juma de pod si el juma de zid. Trist. Oamenii se insingureaza impreuna pentru ca pierd conexiunea si uita de ce s-au ales unul pe altul. Comunicarea e cheia. Oricat de spinoasa ar fi o situatie si oricat de dureros un adevar trebuie sa il pui pe tapet si daca ai langa tine un om care poti vorbi, treceti peste. Mototoliti sau lamuriti, treceti impreuna. Dupa 3 ani de relatie mi se pare cea mai mare realizare. Nu caut inel si nici vila cu piscina. Am vrut Om cu care sa devin frumos si cu care sa impart si sa dezbat. Poate mi-am dorit prea putin dupa gustul unora. Dar eu cred ca nu e nevoie de figuri, fite si averi si avem tot ce ne trebuie sa ajungem la 22, ca voi.
Nu vrea sa fiu cinica, dar mie imi pare cel putin la fel de trista singuratatea in doi. In plus, se poate dovedi mult mai paguboasa, destructiva si deprimanta. Cat timp esti singur iti poti imagina forme ale perfectiunii in doi. Ale iubirii. Si poate chiar se intampla cateodata. Dar sa vedeti ura in doi cum e. Parfum! Una peste alta, fericirea e in noi. Suntem singurii capabili sa ne-o oferim si functioneaza brici, indiferent cati sunt in ecuatie. Partea proasta e ca, pana inveti asta…
@Monica: Nu esti cinica pentru ca esti realista si zici bine. Exista multe tipuri de singuratate si eu am vorbit doar despre unul. Ura in doi e cea mai distructiva. Etape si etape…
Cam asa 🙁
Ufff a surprins perfect esentialul.Mai avem speranta, poate ne revenim 🙂 Si iti confirm, este un text excelent ce a intrat direct in top 3.
@Violeta: Ne revenim sigur. O sa scriu si despre asta o postare. O sa va placa mult.E cu poveste si love.
Am crezut ca „prietenia” mea cu singuratatea, a disparut atunci cand l-am intalnit pe actualul sot. Wrong,s-a strecurat intre noi perfid, incet dar sigur. Nu spun ca nu imi este bine, sunt inca multe lucruri care ne leaga, dar parca nu reusim sa ne mai apropiem. De respectat ma respecta, de oferit daca ar putea mi-ar oferi si luna, dar…. undeva ,cumva, ceva scartaie. Nu zic, ca as vrea sa fie totul ca la inceput…. si totusi parca mi-as dori nebunia inceputurilor. De multe ori imi propun sa stam de vorba pe tema asta… si mereu aman pentru alta data.
@Cati: Ehe, toți am cam vrea asta. Mă refer la ”nebunia începuturilor”. Numai că, ce să vezi, din păcate nu suntem Benjamin Button-i. Și ca atare, ”scîrțîitul” e ceva normal. Stai să vezi mai tîrziu cum e cînd ”scîrț” devine ”pîrț”. Și-o să regreți vremea cu scîrțîitul.
Oricum, un lucru e clar: nu poți avea și înțelepciune și nebunie în același timp.
Comentariu beton!13
@krantz: ai o stella, fara alcool, pentru „incurajare”:)))) Poate pana atunci ma lasa ori mirosul, ori auzul :)))
Mie mi se rupe de cai verzi pe pereti, cariera (un job e totusi bun la casa omului), bani (doar cativa acolo, de rate si un trai uman) si imagine (de asta chiar mi se rupe), dar mi-e atat de frica de singuratatea in doi (am vazut niste exemple in copilarie-nu la parinti- si in prima tinerete de mi s-a zbarlit paru-n cap si zbarlit a ramas), ca pare mai sigura singuratatea de unul singur.
Macar te intorci cu drag la tine acasa, fie si doar sa te ascunzi, si nu dormi pe la birou doar-doar sa nu ajungi acasa, care teoretic e populata, dar practic e ca si cum te-ai duce in Sahara sau la puscarie/in iad.
Pai e o forma de irosire si asta. Sa iti imaginezi ca viata in doi inseamna singuratate in doi. Nimeni si nimic nu iti garanteaza ca va fi cu happyend. Dar macar iti acorzi o sansa. O sansa sa gusti si sa te bucuri. O zi, doua, noua, ani.
De colecție mi se pare formularea: ”Construim cu încăpățânare și aplomb ziduri în loc de poduri și apoi ne întrebăm ca proștii de ce nu ajunge nimeni la noi.” Chiar dacă a zis-o altul înainte, unul Newton, e drept, în engleză.
Și aș avea o întrebare pentru autoare: textul (altminteri mișto și rotund) e scris ca un strigăt actual și personal de disperare, sau e doar (ca să păstrăm amprenta) ”another brick in the wall”?
@Krantz: O fi zis-o Newton dar eu am trait-o si mi-am permis sa pun aicisa in cuvintelele mele. Orice strigat se transforma in brick in the wall dupa un timp 😉 Curiosity killed the cat 🙂
@krantz: [off-topic] Oau! cred ca esti prima persoana din ultimii ani pe care o aud folosind notiunea de „text rotund”. Niiice… cred ca a fost printre putinele comentarii care mi-au atras, cu adevarat, atentia 🙂 Multumesc!
Later edit: am vazut, am mai descoperit un blogger fain. 🙂
@Sabina, mulțumesc de apreciere. Mai poftiți! Program: 24/7 😉
@krantz: manata de curiozitate, am poftit deja 🙂 scrii fain, omule, scrii foarte fain. nu stiu daca ai ceva studii de literatura la baza (desi cam asa imi pare), dar pornind de la comentariul Forster-ian am descoperit niste scriituri exact pe gustul meu 😉
@Sabina, ne străduim, ca fiecare, să scăpăm de ”singurătatea” din lumea asta a blogurilor. Asta ca să păstrăm tema articolului de bază.
Singuratatea provine si din egoism. Ne credem mai buni in orice privinta fata de ceilalti. Nu ne plac colegii de servici pentru ca una e prea bagacioasa, unul e prost si tot asa. Prietenii ne deranjeaza prin felul lor de a fi. Si asa in bula noastra ne credem speciali si ca de fapt, noi nu avem nevoie de ceilalti. Ne pierdem toleranta. Credem ca problemele noastre sunt cele mai importante si ca suferintele altora sunt inchipuite. Si tehnologia ne alimenteaza egoismul. Suntem singuri pentru ca nu vrem si nici nu stim sa fim receptivi si sa ne conectam cu persoanele din jur. Punem etichete si judecam.
Duoamna Vio e duoamna Vasilescu???
Tare misto articolul, multumesc…..
@Adina, tocmai tu care ești prietenă pe fb cu mine poți să întrebi așa ceva?
Dragul meu, eu te cunosc doar pe tine, nu pe duoamnele…..
@ Adina: Nu m-a cerut Vasilescu inca :)))
Zic și eu ceva- este despre viata, comunicare, singurătate. ….nu știu acum sa dau un titlu.
Știu doar ca asta trăiesc acum- pendulez intre zile superbe petrecute pe terasa cu un pahar de proseco alături și zile în care plâng pana la epuizare. Și asta pt ca……cel mai nasol este când te descoperi pe tine daaar….dai vina pe celalalt!
Este mai ușor sa spun ca ” este un bou și abia acum îmi dau seama ca habar nu am avut lângă cine stau”…..decât sa încerc sa înțeleg candoarea și adevărul din cuvintele: ” nu înțeleg ce vrei, eu asa m- am purtat întotdeauna cu tine și pana acum a fost superb ce am trăit, de ce m- as purta de acum altfel? Nu înțeleg de ce ești nefericita”!!!
Și DA……abia acum îmi dau seama ca de fapt am uitat cat l am iubit, am uitat zilele și nopțile de dragoste și imbratisari- și au fost fff fff multe în 25 ani- acum, când stam mai mult timp împreună parca văd totul altfel, – ma enervez când pătează fata de masă, ca nu îmi aduce paharul potrivit și. ……tot asa.
De fapt problema este la mine și la adevărul pe care îl văd.
O fi bine, o fi rău? ???
Nu știu acum, știu doar ca este real, ca face parte din viata și ca de fapt este fascinant sa imparti binele și greul cu cineva și sa descoperi adevărul cu ajutorul celuilalt.
Ca singur…..e mai greu. Pana la urma fiecare alege ce poate duce.
@Mara: Devenim diferit si de aici cred ca vine ruptura asta si omul pe care l-ai iubit si l-ai dorit atatia ani devine nesuferit si pana si respiratia lui te sacaie. Un un proces de evolutie personala prin care trecem si evolutia asta a noastra poate duce la un clivaj in cuplu. Nu mai e din povestea noastra. Vorba ta, nu stiu daca e bine sau rau…stiu doar ca suntem alti oameni si cautam maestri noi si in noi.
O parte din tine ar pleca dar o parte se teme si sta pe loc desi inima e goala de bucurie si drag. Ti-e dor de oameni pe care nu i-ai cunoscut inca dar nu te induri nici de cel de langa tine. Una dintre cele mai dure decizii in viata…
Frumos scris !
Multumesc! Mai fac 😉
Toti anii pe care-i port am fugit de colo-colo ca sa nu ma gaseasca viata acasa. Ba am trait-o pe altilor, ba a fost traita a mea, inca mai „lucrez” la construirea ei.
M-am regasit in fiecare virgula din textul tau, are dreptate Vasilescu cand zice ca esti o comoara la casa omului.
Semnat: Singuratatea in mijlocul multimii.
@lectorarumana: Ne tot pitim dar n-avem unde sa fugim…mai ales de noi. Cand ne gasim, deja nu mai suntem asa singuri.
Nu stiu cum se face, dar ma regasesc in randurile scrise de tine sau mai bine spus ma regasesc in ultimele postari ale tale si una de-a lui Mihai. Trist dar adevarat. Un text din realitatea ce ne inconjoara. Simplu: Felicitari!!!
@Marius: Multumesc!Ma bucur ca ti-a fost de folos lectura. Mai facem. Pregateste-te sa razi next time, ca ne revenim si inlocuim melancolia cu veselia 😉
Nu stiu daca melancolie cat tristete, furie interioara dar cumva gasim resurse sa trecem peste toate. Pai zic sa inceapa show-ul. :)) Sa-mi iau musai un pahar de vin langa mine. Si Mihai si tu sunteti de belea cand e vorba de ras so keep going!
Hai ca m-ai topit!!!!comentariile sunt de prisos!
stii ce e trist? citind comentariile realizezi ca nici macar acum unii nu recunosc ca-si traiesc viata in minciuna, ca afiseaza o imagine care „da bine pe facebook”, gen ” eu sunt singura pt ca vreau si e bine asa, sau am auzit eu..dar eu nu..nu ..EU sunt ok ” si ..cum marea majoritate deja ne cunoastem..din comentarii…si aici se controleaza sa nu-i scape ceva..care „da rau la imagine”.
Cred cu toata taria ca raul vine din noi! Din educatia lui ” ce spune lumea”..si alui ” lasa ca vad eu”..
Suntem o natie de atrofiati ! Daca s-ar putea sa vina „Fat Frumos/Cosanzeana” sa sune la usa si sa zica: ” sunt perfect/a, ia-ma”…iar tu sa strambi din nas..
…am zis n-am dat cu parul..
@Renegata: Natia e in denial si mai e mult pana departe. E pacat ca astea sunt cerintele ubei societati care nu accepta vulnerabilitatea si firescul si ne impovareaza cu grija mastilor. E o suferinta colectiva dar lectiile sunt individuale si fiecare pricepe cat ne lasa minte si sufletul. Ne trezim pe rand si fiecare in ritmul lui. Taria vine din noi si recunoastem binele dupa ce ne-a teoznit si lasat lati raul.
Fat frumos exista dar probabil ca bine pe jos si s-a ratacit…prin desert pe undeva. La fel si Cosanzeana. In lipsa lor…trebuie sa ne multumim cu cei de langa noi, umani si imperfecti cu sunt…si suntem.
Foarte frumos scris. Interesante si unele comentarii.
Un fel de sfat sau sugestie: daramati „zidurile” alea, renuntati la aroganta si elitism, incercati sa cunoasteti oameni diferiti de tiparul cu care sunteti obisnuiti, mai simpli sau mai complicati, invatati sa ii intelegeti si invatati-i sa va inteleaga. Si veti avea surprize placute. Asta e tot. Ne inconjuram de indivizi asemeni noua, cu aceleasi preocupari, hobby-uri, din aceeasi categorie sociala, ii respingem, ii dispretuim sau ii invidem pe cei care nu „se incadreaza” in normele impuse de noi si dupa aceea ne plangem de aceasta „insingurare”. Sigur, cautam si „caii verzi”, si banii, si cariera, si imaginea. Dar ar fi bine sa le cautam zambind, sa le cautatam impreuna cu altii ca sa avem pe cineva care sa faca misto de noi cand nu le gasim. ?
Din fericire, nu am simtit asta niciodata. Poate fiindca retelele de socializare si „minciunile colorate” nu aveau o influenta atat de mare cand am inceput sa ma formez ca individ, poate din cauza mediului…hai sa zicem…divers in care am crescut, poate fiindca am dat o sansa oricui sa „ma cucereasca”, fara sa ridic acele „ziduri” preventiv, habar n-am. Nu, nu prea am simtit chestiile scrise in articol. Nici macar nu am timp de asta si nici nu am avut vreodata. Sunt prea ocupat cu traitul. Si deocamdata imi iese partea asta.?
P.S. Si daca tot nu va iese si nu va iese, si golul, pustiul acela e tot acolo, faceti copii. ?? Orizontul si cercul de fiinte care va inconjoara se vor largi brusc si in directii total surprinzatoare. Sigur, independenta se duce dracului, timpul se contracta, perspectivele se schimba. Dar cui ii pasa?
@Ionut: Eu le-am trait si a fost crunt. Mai crunt decat am pus in cuvinte. De ce? Pai pentru ca brusc am ramas doar eu cu mine. Nu mai aveam o relatie de care sa ma agat si in care sa am ascund de mine. Cea mai grea intalnire a fost cu mine si cel mai dur si mai critic partener am foat eu. Au fost niste ani intensi de introspectie dar fara ei era o minciuna sa ma arunc iar intr-o relatie. Cand am inceput sa ma imprietenesc cu mine, cu bunele si relele mele…mi-am dat seama ca voi putea cu aproape oricine. Si voi intelege mai bine si mai empatic ce se intampla cu cel de langa mine. Am invatat sa daram zidul si am iesit din impas. Am pastrat insa caramizile si am facut punte spre un Om fain. Nu se stie ce aduce ziua de maine si s-ar putea sa fac iar zid din ele si sa imi pitesc iar neputinta, intrebarile si singuratatea dupa el. Nu ma mai tem de singuratate acum pentru ca stiu ca voi fi ok si voi gasi oameni ok.. Partea buna e ca nu exista retete. Tot asta e si partea proasta cand nu stii incotro sa apuci.
Am vazut si oameni singuri in relatii…si singuri langa copiii lor pentru ca erau single parents si tanjeau dupa cineva.
Acum am reusit sa citesc intregul post fiind intre avioane. Sintem atit de falsi/ipocriti, chiar si cu noi insine, incit nu acceptam mizeria/mocirla din viata noastra. Acceptam falsitatea realitatii sau ceea ce credem ca este „cool” in viata noastra si ne incintam cu niste relatii animalice, bifand pe rabojul vietii inca un prost/proasta. Ne bucuram imbecil ca am dat submit pe Tinder si a meritat abonamentul. Ne-am scos ! De fapt, v-ati pacalit si/sau futut viata in mod constient. Acum sintem satui, cu burta plina si satisfacuti. Se poate lesne vedea generatia viitoare de septuagenari singuri, ex-Tinderi, care vor juca bingo sau isi vor cauta jumatatea la vreo petrecere organizata de vreo primarie. Uitati-va in centrul vechi cati oameni singuri sau grupuri de baieti sau de fete, singure, transpunind in realitate reversul medaliei Tinder/Facebook, anume, alienarea!
Le place ! Mai prost este ca nu au gustat viata, asa cum este ea. Frumoasa !
” La vita e bella ” ( recomand filmul ).
@georgewes: Filmul e minunat!
Relatiile urmeaza un pattern pagubos si dupa ce ca se leaga greu…nu sunt atat de stabile pe cat am fost invatati sa credem. Cand lumea imi spune ca uite ce faini suntem si o sa tina cinci mii de an si zece vieti eu zic mereu ca nu se stie si oamenii ma privesc suspect. Dar am dreptate. E asa o nesiguranta venerala. Jumate din prietenii mei casatoriti inainte de 30 au divortat sau sunt pe cale sa. Naiba ne mai intelege ce cautam sau de ce renuntam asa de usor cand gasim. Ne-am obisnuit de la toale si pantofi…aruncam in loc sa reparam. Asa facen si cu oamenii. Da…e greu…suntem diferiti si nu primim de-a gata romance ca in filmele americane. Dupa ce trec fluturii in stomac tre sa fii coechipier adevarat si sa infrunti greul, sa comunici, sa te zbatu, sa argumentezi. Sa conteibui, sa intelegi, sa analizezi si uneori sa lasi de la tine. Nu suntem perfecti si mai suntem si nervosi si stresati pe deasupra. Se tine greu cosmelia asta numita relatie dar jur ca cel mai frumos moment e cand el adorme si pun urechea pe piept si ii aud inima. Vulnerabil, adorabil si om. Momentul ala merita toate luptele si toate framantarile. La finalul zilei povestea e despre cei care ne iubesc si despre devenirea noastra langa ei. Am stat vreo 3 ani singura pentru ca am vrut sa fac ordine si am inteles ca aveam furtuna in mine si aduceam calamitati in toate relatiile. Am stat si am analizat si am invatat scheletele din dulap sa danseze si sa fie nice cu ale celui pe care il voi intalni intro zi. Si ne-am gasit cand nu mai speram. Uite asa…renuntasem si botarasem ca aia e…ma bine calitate decat imbecili si necinstiti care imi pierd timpul si nervii.In anii astia am vazut so many wrong people. Eu insami eram in continua schimbare. Anii astia au fost necesari pentru a recunoaste si a pretui Omul atunci cand mi-a iesit in cale. E o lupta dar jur ca merita fiecare secunda.
Excelent scris si crunt de adevarat…. Din pacate…..
@Stanca: Multumesc. Nu e adevarul absolut…doar cel trait de mine.
Mult, mult, mult adevar in tot ce se spune in postarea Duamnei. Am devenit exact ce ne-am dorit… in ’89. Ne miram atunci ca nemtii nu sunt sociabili, ca nordicii sunt reci, sau ca francezii socializeaza greu… Am vrut occident, asta avem. Totusi la noi e ceva mai deosebit. La noi totul e original. Si din atata originalitate, ne-am transformat in roboti. In entitati de sine statatoare si singuratice. Si la asta au contribuit, cu varf si indesat, toate guvernarile de dupa…impreuna cu setea noastra de supratehnologizare informatica. Se spune ca, cu cat e mai destept pc-ul, laptopul, telefonul…cu atat e mai prost utilizatorul. Pe noi nu numai ca ne-a tampit dar ne-a si insingurat. Asta cu vrerea noastra. Am uitat sa empatizam, sa privim cerul, sa vedem lucrurile frumoase din viata noastra dar si a celorlalti. Ne-am indepartat de natura. Pe care o batjocorim cu orice ocazie. Si astea toate fiindca nu am fost pregatiti ptr. tot ce ni se intampla astazi, ieri, alaltaieri si de vreo 20 de ani incoace. Parerea mea.
i@vanly: Nu deveni noi ca nordicii. Sangele nostru latin nu ne lasa. Ce-i drept, au venit toate peste noi si nu stim cu sa gestiona viata, jobul si relatiile. Prea mult, prea repede si prea superficial. Ajungem la cer, empatie si natura dupa ce ne prajim la vreun job nepotrivit, ne dam deoparte si ne amintim despre ce e viata de fapt. True story!
Corect!
Eu vă urez să nu aflați niciodată cât de bine este să fii singur de unul singur și cât de greu este să fii singur în doi.
Da! Există cazuri în care ești fericit/fericită singur/ă. Foarte!
Eu am fost singura si cu mine si in doi si nu a fost placut deloc. Necesar pentru a invata niste lectii…dar nu placut.
Sa inteleg ca singurul scop in viata e „finding the one”, restul aspectelor fiind o reprezentare trista doar pentru ca …nu ai pe nimeni langa tine?! Dupa noile statistici se pare ca aproape jumatate de planeta nu isi gaseste jumatatea si doar 3 din 10 cupluri sunt functionale. Cert este faptul ca …intr-un mod paradoxal nimeni nu vrea sa fie singur. Motivele?! De la cele mai profunde la cele mai superficiale. In articol se pune accentul doar pe motivele superficiale. Parerea mea e ca nu insingurarea ne face sa fim singuri ci tocmai cautarea asta disperata de a ne gasi jumatatea. Defapt ne afecteaza fiecare aspect al vietii si ne trage in jos. Devenim dezechilibrati emotional, ursuzi, apare frica de implicare, de a fi raniti, de a esua. Vreau sa pun altfel problema. Ce se intampla daca intr-o buna zi cineva ne citeste viitorul si ne spune negru pe alb ca nu vom gasi nici o „jumatate”. Cum ne construim viata de acum incolo?! Nu mai traim?! Ne adancim in depresie cu ganduri de urcat pe bloc doar pentru ca orice altceva am face e considerat fara sens?! Cred ca fiecare dintre noi avem planuri care nu implica „the one” langa noi. Nu stiu daca ne putem conditiona viata de acest aspect. Tind sa cred ca tocmai atunci ne luam o piatra de pe inima si suntem mai deschisi si mai apropiati fata de cei din jur cand incepem sa traim fara presiunea de a gasi ” the one” de care sa ne conditionam fericirea. Noi suntem singurii responsabili de fericirea noastra. Nu putem astepta pe cineva pe cal alb sau zana din boarea diminetii sa apara si sa ne schimbe existenta. Cand te simti bine cu tine insuti te poti simti bine si cu ceilalti. Desigur, e super cliseic si din cartile de dezvoltare personala, dar e foarte valabil. Cineva ar trebui sa apara in viata noastra in mod firesc fara presiuni ca ticaie ceasul sau din frica ca o sa ajungi la 60 o baba cu catel compatimita si arata cu degetul te arunci pe primul „Tinder”. Eu nu-i condamn pe cei singuri, fiecare are dreptul sa isi aleaga propriul destin….nu inseamna ca al meu e mai important decat al batranei de 60 de ani doar petru ca am o verigheta pe deget. Nu stiu daca putem stabili o reteta universal valabila pentru toti oamenii despre cum ar trebui sa-si construiasca viata doar pentru ca asa consideram ca e „etic” si „moral” . Sunt multi oameni singuri, din diverse motive…de multe ori stigmatizati si fara a se analiza motivele…sau numai cele superficiale gen facebook. In primul rand cred ca trebuie sa devenim mai toleranti, mai intelegatori cu cei din jur, sa fim mai uniti si cu mai putina ura. Finding „the one ” nu stiu daca este atat de important. Nu zic ca nu avem nevoie la un moment dat de compania cuiva….we are f* human. Dar sa faci un scop din asta?! Sa consideri ca viata ta e trista si faci umbra degeaba la asfalt?! Fiecare om e deosebit in felul lui, singur sau in compania cuiva …we are f* equal.
@Dana: Eu nu detin adevaruri absolute si nici nu pretind ca am abordat problema singuratatii cu toate nuantele si spetele ei fine. Departe de mine un asemenea gand. E un blog de opinie, nu un studiu aprofundat al singuratatii. Nu zic niciunde ca e numai despre the one dar the one e important pentru unii ca mine. Altii or fi mai tari si n-au nevoie. Bravo lor! Cred ca degeaba il gasesti pe the one daca nu te-ai gasit pe tine si degeaba e misto daca in tine e furtuna…o sa fie furtuna si afara si intre voi. Tu zici foarte bine mai sus si fiecare punct de vedere e absolut valabil si important. Am pus situatia mea asa cum am simtit-o la vremea aia. Pledez la randul mei pentru toleranta si empatie si aici rezonam. Mi se pare nitel deplasat sa fiu „certata” ca n-am scris si aia si ailalta. Da, mah, eu am cautat un Om si l-am gasit si il pretuiesc.M-am dat cu capuld e pereti multi ani si am meritat tot ce am primit bun. Nu am facut musai un scop din asta dar nici nu l-am exclus de pe lista bucuriilor mari. Nu stiu daca e the one si nu zice nimeni ca n-o sa ajung la 60 singura cu o pisica. Nu mai am certitudini…numai suprize.
Nu era o „mustrare” sau nu una foarte virulenta :p . Mi se parea un atac mai dur la adresa oamenilor singuri, preocupati de „mobila de la Ikea” si mai putin de lucrurile spirituale. Nu stiu daca cineva s-a gandit la asta, dar mobila de la Ikea e cumparata tocmai in scopul ca poate , intr-o buna zi vom gasi pe cineva. Nimeni nu vrea sa fie singur oricat de sarac cu duhul ar fi. Pana si blugii de saptamana trecuta si faptul ca ne chinuim sa slabim n kilograme sunt in scopul ca maybe, just maybe someday cineva va fi acolo sa observe. Motivele pentru care suntem singuri nu tin neaparat de superficialitatea unui om. Cunosc oameni cu calitati deosebite care sunt singuri, sau oameni total superficiali si de o rautate iesita din comun care au pe cineva langa ei. Finding „the one” e mai degraba o Loterie, un amestestec de be in the right place at the right moment. Nu vom gasi niciodata pe the one…dar poate fi cineva decent cu care sa ne intelegem. Aici apare adevarata problema! Intelegerea. Nu prea ne intelegem unii cu altii…si asta in general…in cuplu devine si mai complicat. Acesta e si motivul pentru care multi raman in relatii toxice, pentru ca nu stiu pana unde trebuie continuata lupta si cand trebuie sa renunte. Frica de singuratate creeaza mai degraba monstrii. Ce vreau sa zic este ca nu egoismul si fuga dupa lucrurile materiale ne fac sa devenim singuri. Nu iti garanteaza nimeni ca daca urmezi pasii unui om cu valori spirituale ridicate la capatul celalalt vei gasi pe acel cineva pe care ti-l doresti, sau ca daca esti ultimul superficial de pe Pamant nu iti vei gasi jumatatea. In realitate lucrurile au o cu totul alta dinamica si intr-un mod paradoxal „findind the one” nu prea tine de nici o regula. Tocmai de aceea eu apreciez oamenii singuri, care au o tarie de caracter aparte si reusesc sa se bucure de viata asa cum este ea…sa se bucure de catel, de pisica…si poate de simplul fapt ca se trezesc inca o dimineata.
Probabil ca am buba, sunt prea natzy, pur si simplu m-am blocat la primele randuri cand am vazut invazia de romgleza, n-am mai avut chef sa citesc restul articolului asa ca nu am putut descoperi comoara. Fara suparare sau, ma rog, no offence.:)
@Oana: Nu-i bai! Noi sa fim sanatosi!
trist, dar adevarat …..din ce in ce mai multi oameni (si aici ma refer inclusiv la copii ) se ascund in spatele imaginilor false de pe net si isi petrec din ce in ce mai mult timp in compania prietenilor „imaginari” din jocurile online pe care le joaca….trist, dar adevarat….exista din ce in ce mai mult viata „imaginara” si din ce in ce mai putin viata „normala” pt multi dintre noi ….pt simplul fapt ca in loc sa iasa din casa si sa socializeze ..isi petrec timpul in fata computerului ….cu computerul dorm si cu el se trezesc …de multe ori nici timp de dus sau de scoala nu mai au din cauza computerului …foarte trist …..Einstein avea dreptate …..”atunci cand tehnologia va lua locul relatiilor sociale, o sa avem parte de o generatie de idioti ” ….si la idioti nu cred ca se referea neaparat la cei care nu sunt in stare sa treaca clasa ..ci mai mult la cei care nu sunt in stare sa aiba niste conexiuni sociale …si nu sunt in stare sa spuna mai mult decat ” salut, ce faci, cum a fost jocul …aseara” …sau „cine ti-a dat like pe facebook”……sau „ai vazut cati prieteni am pe facebook ” ….si cam atata ….
si ce ne facem cu singuratatea in doi ?
Cei mai celebri intelepti si cele mai celebre genii ale istoriei umanitatii si-au refuzat apartenenta la multime supusa mereu procesului de idiotizare generala conceput si initiat de toate sistemele politico-sociale. S-au insingurat pentru ca au realizat realitatea societatii. Majoritatea socializeaza, dar socializarea are si ea consecintele ei mai putin fericite. Cel mai simplu este sa ramai ancorat in religie cand stiinta iti depaseste puterea de intelegere, cel mai simplu este sa arati cu degetul spre oamenii singuri din simplul motiv ca tie insuti ti-a fost o teama iepureasca de singuratate. Oamenii cu inteligenta modesta nu fac fata singuratatii pentru ca deficitul intelectual nu le permite sa descopere, singuri in mijlocul multimii, realitatile si substraturile lumii din jur. Singuratatea te lipseste de dialog si comunicare, dar si de marea multime de amici in care nu exista niciodata vreun prieten. Oamenii foarte inteligenti se simt toata viata lor singuri, chiar daca au pe cineva aproape. Si asta pentru ca in extrem de rare cazuri vor gasi macar o persoana care sa simta la fel. Casatoria devine o schimbare a starii civile si o dorinta de a avea urmasi. Dar cuplul de cuget, simtire si constiinta nu va exista niciodata, oricati ani ar trai. De aceea cei mai multi devin singuratici. A scrie un articol in care sa tratezi mecanismul insigurarii intr-un mod atat de superficial, e justificat doar de apartenenta la acea categorie de oameni mereu multumiti si fericiti ca au scapat (in sfarsit!!!) de „ciuma” singuratatii in care aveau cosmaruri cu bau-bau. 🙂
@un cititor, să începi un comentariu cu „cei mai celebri” înseamnă că nu mai contează ce-ai scris după. Iar partea și mai mișto este că nici măcar nu înțelegi de ce.
Ba conteaza. Pentru ca pe cei din anonimat nu-i poti da ca exemplu concret. Nu-i cunosti. Altfel, ideea e aceeasi. Si celebritatile si anonimii sunt oameni care simt, cugeta, analizeaza, fiecare cu puterea sa de perceptie. Afirmatia ta rezida din simpla opinie contrara. Sigur e una gresita.
@un cititor, boss, ce opinie contrară? Textul nu e scris de mine. Afirmația mea se bazează pe faptul că „celebru” nu are grad de comparație.
O, da. E un superlativ absolut, e adevarat. Insa daca asta e singura problema a postarii mele, e ok.
Desi nu stiu cum de am comis-o, pentru ca nu le prea comit.