Am trecut ieri cu mama pe la cimitir să aprindem o lumânare pentru tata.

La un moment dat, de pe una dintre băncile pe care își făcea veacul, se ridică un tip, cam pe la 50 de ani așa. Era înalt, cu puțină barbă, destul de curat îmbrăcat, deși se vedea că cimitirul este locul pe unde-și face veacul. Pe scurt, nu aducea a cerșetor. Se uită la maică-mea, își scoate căciula, o frământă în mâini și spune sfios:

– Sărutmâna, doamna dirigintă!

– Bună ziua! Mi-ai fost elev?

– Da, doamnă, mi-ați fost chiar dirigintă.

Ajunși în punctul acesta al discuției, maică-mea, care n-a fost niciodată vreun monument de tact și dipolmație, îl chestionează scurt:

– Și de ce stai pe aici? De ce nu te duci acasă?

Omul lasă privirea în jos și spune trist și atât de încet că abia am putut distinge:

– Pentru că nu mai am, doamnă.

Mama simte că a făcut o gafă dureroasă și încearcă s-o dreagă cum poate:

– Ah, te-au fraierit alții…

– Nu alții, doamnă, alta.

Maică-mii îi crește un nod în gât care se putea vedea și din stratosferă, mai apucă să articuleze ceva de genul „voi, bărbații, așa pățiți mereu”, îi pune niște bani în mână și apoi a plecat de lângă el, până nu începea s-o umfle plânsul.

Nici nu vreau să mai spun cât de trist mi s-a părut gestul în sine, cât de traumatizant trebuie să fie să accepți bani de la o femeie care ți-a fost dascăl și cam ce s-o fi petrecut în sufletul omului ăla atunci când i-a luat. Nu vreau și nu pot să mă gândesc, mi se pare mult prea dureros.

Dar chestia asta ar trebui să ne dea măcar un pic de reflectat tuturor celor care am petrecut Crăciunul cu un acoperiș deaspura capului, cu căldură din belșug, cu mâncare în față, cu familia și prietenii, cu poze, cu pisici, cu câini, cu cei/cele care înseamnă bucurie în viața fiecăruia dintre noi. Și cu toate astea, am găsit de cuviință să ne mai lamentăm un pic pe vreun motiv absolut banal. Și zic eu că trebuie să învățăm să ne plângem mai puțin. Mult mai puțin.

Să nu uităm că există oameni pe lumea asta pentru care Sărbătorile înseamnă doar speranța că n-o să ningă, că nu va veni gerul și că încă nu vor muri de frig.

Există oameni pentru care primii fulgi nu vor reprezenta un motiv bun să pui o poză pe Facebook, ci însăși spaima cruntă că poate va fi ultima iarnă din viața lor.

Există oameni pentru care Crăciunul mai are doar o singură semnificație: mai multă lume care va intra în cimitir, mai multe șanse pentru niște bani care-i vor ține în viață și-n următoarele zile.

Există oameni pentru care cuvintele „planuri de viitor” înseamnă „poate voi mai trăi și peste o săptămână”.

Hai să ne gândim un pic și la ei data viitoare când ne vom întrista pe motiv că „fără zăpadă, Crăciunul parcă nu mai e Crăciun”. S-ar părea că pentru unii dintre noi chiar este.

Atât.