Săptămâna trecută am nimerit în metrou, trei zile la rând, în acelaşi compartiment cu o tipă ce n-ar fi trebuit să-mi atragă atenţia. Dar a reuşit s-o facă prin faptul că, în toate cele trei dăţi, a vorbit la telefon non-stop pe toată perioada cât drumurile noastre s-au intersectat. O găseam vorbind, o lăsam pălăvrăgind. Trec peste faptul că se înţelegea clar ce spune şi mă întrebam cum căcat poate discuta cineva în public aşa ceva. Pentru că erau chestii foarte personale, pe care le auzeam clar şi eu şi toţi ceilalţi din jur. O să ma opresc la alt aspect.

Sunt cusurgiu şi un pic misogin, dar în ciuda acestor “calităţi”, nu sunt şi înverşunat. Chiar dacă am în faţa mea o femeie pe care n-o consider deloc atrăgătoare, încerc să găsesc totuşi la ea ceva care să-mi placă. Modul în care se îmbracă, cel în care se tunde, ochii, mâinile, zâmbetul, vocea, ceva-ceva tot observ până la urmă. Dar uneori rămân mut şi total descurajat în faţa unor femei care ţipă din toată fiinţa lor că au uitat de mult cărui sex aparţin. Iar fata asta din metrou aparţine exact acestui gen. Nu mai are nimic din gingăşia, din mersul, din ţinuta, din modul de a se îmbrăca, din caracteristicile unei fiinţe care ar trebui să-ţi inspire frumuseţe doar prin simplul fapt că este femeie. Nimic, înţelegeţi, nimic?

Tunsă ca şi cum ar folosi un ciob (sunt şanse mari să fie chiar aşa), îmbrăcată şi încălţată absolut hidos, nişte mâini neîngrijite, o brumă de mustaţă, ceva păr am văzut şi pe braţe, este uşor supraponderală (nu dramatic, vreo 8-10 kile în plus).  Nimic, absolut nimic din ce se observă la ea, nu este din filmul “cuiva ar trebui să-i facă plăcere să mă f*tă”. Dar ştiţi ce este şi mai trist? După evaluarea mea ochiometrică, nu pare să aibă mai mult de 30 de ani şi, cu puţin efort, ar putea fi chiar drăguţă (are ochi albaştri, ca să fie clar).

Vă rog, nu mă luaţi cu sărăcia şi să-i căutaţi degeaba scuze pe care am încercat să i le găsesc şi eu. Femeia se duce la un job (oricare ar fi el), e tânără, vorbea la un smarphone de generaţie nouă, din discuţii (cele care se auzeau tare în compartiment) nu reieşea că ar duce-o greu. Pe scurt, nimic din atitudinea ei nu-mi inspira trai modest sau sărăcie. Aşa că, din punctul meu de vedere, nu are nicio scuză, chiar dacă o aşteaptă nouă copii acasă. Niciuna!

Nu mă duce capul să pricep de ce există femei care ajung aşa. Maică-mea are 70 de ani şi vă dau cuvântul meu că arată mai îngrijit şi mai cochet decât fata asta. Şi ca ea sunt multe, foarte multe, doar că de obicei nu le văd, pentru că am detectorul setat la alţi parametri. Nici pe asta n-aş fi observat-o, dar m-a exasperat cu vorbitul la telefon şi m-am apucat s-o studiez pe îndelete în speranţa că privirea mea plină de reproş o va face să tacă. No fucking chance!

Care naiba o fi mecanismul care declanşează dorinţa de a nu mai fi femeie? Cum ajungi să te uiţi în oglindă şi să-ţi spui “lasă, merge şi aşa că nu mă alege nimeni”? Ştie cineva?

mihai_vasilescu_rau