Vinerea trecută, dimineață, eram în metrou și la un moment dat a început să sune un telefon mobil. Dar era un ton de apel din ăla mega-tare, ca o goarnă, care îți face creierii zob, cum au de obicei numai oamenii în vârstă. Ei bine, spre surprinderea mea de data asta cea căreia îi suna era o femeie destul de tânără. Sau, mă rog, avea sub vârsta mea, la o evaluare fugară. Adică nu mai era chiar o adolescentă, dar nici nu se îndrepta spre pensie. 😉

Claxonul se auzea din ce în ce mai tare şi tipa a început să se caute peste tot de telefon, dar șansele să-l găsească erau aproape nule. Noroc că şi-a dat seama că are două pungi de plastic în mână şi a purces să le scotocească îndelung. Nimic, frate, ghinon curat, nu de acolo se auzea sirena buclucașă.

Dacă a văzut că în sacoşele alea nu e rost să-l găsească, a început să răscolească și printr-o mare geantă. Mişcarile precise trădau ceva exerciţiu în domeniu. Se vedea clar că nu o dată mai cautase diverse obiecte, care refuzau să se lase depistate, prin taşca aia imensă.

De prisos să vă mai spun că în timpul ăsta sunetul ne făcuse timpanele varză tuturor celor din jurul ei. Vedeam în privirile oamenilor încurajări mute. Hai, fată, hai că poți, hai că mai ai un pic și dai de el. Până la urmă, evrika, l-a scos triumfătoare la suprafață. Sincronizare perfectă, apelul tocmai încetase. Când e să nu fie, nu e, ce să mai.

Și mă gândeam cum s-au schimbat lucrurile și precepțiile, odată cu evoluția tehnologiei. Acum câțiva ani, pe vremea când abia apăreau telefoanele mobile, s-ar fi uitat lumea cu respect la tanti asta doar pentru că avea un celular. Sau voi nu ați prins vremurile când mergeau șmecherii cu telecomanda de la televizor în club, ca să pară că au telefon? Nu? Păi eu aveam un amic care nici măcar televizor nu avea, furase telecomanda de la ai lui de la Vâlcea. Dar asta nu-l împiedica s-o scoată mândru în club și să bage câte un „alo, alo, nu te aud bine, sunt în club, te sun eu mâine”. Succesul era garantat, pentru că în Regie, unde stăteam pe vremea aia, nu știa nimeni cum arată un telefon mobil. Cu atât mai puțin studentele. 😉

Dar primele trei secunde gratuite le-ați prins? Vorbesc serios, pe vremuri abia din cea de-a patra începea taxarea apelului. Ajunsesem un adevărat maestru al convorbirilor fracționate pe reprize de căte trei secunde. Și nu numai eu, cred că jumătate dintre cei care aveau telefon mobil făceau asta. Îmi veneau facturi numai de câte douăzeci-treizeci de pagini. Asta în condiţiile în care eu eram mic copil, aveam prieteni ale căror facturi arătau precum cartea de telefoane a New York-ului. Jur că nu exagerez cu nimic. Le veneau facturile la Connex sau Dialog mai groase decât Dicționarul Explicativ al Limbii Române.

Am o bănuială că jumătate dintre poștașii din Bucuresti au făcut hernie în anii ăia, iar cealaltă şi-a cerut ieşirea anticipată la pensie. Păi ia gândiți-vă că trebuiau să ajungă la vreo zece abonați din ăștia pe zi. Viaţă de hamal, vă spun. Bag mână în foc că, în ziua când cei doi operatori de telefonie au anunţat că se va începe taxarea de la prima secundă, toate cârciumile din ţară au fost luate cu asalt de poştaşii ieşiţi să se îmbete.

De-aia ziceam, frate, ce s-au mai schimbat lucrurile în numai cincisprezece ani.

mihai_vasilescu_telefoane

sursa foto