Guest Post by Ana R.  

 

In copilaria si adolescenta mea (practic de cand ma stiu) toata lumea credea ca o sa devin avocata. Pe langa parintii exasperati de puterea mea de argumentare, dovedita din frageda pruncie, pana la restul familiei ce baga mana in foc ca imi mostenesc bunicul avocat, toata lumea credea ca voi fi aceasta noua Paula Iacob. La scoala purtam negocierile clasei cu profesorii si nu stiu daca datorita faptului ca eram cu un cap mai inalta decat ei, ma luau atat de in serios si se lasau usor convinsi de propunerile mele, sau chiar eram convingatoare. Conform liniei trasate genetic, am ajuns studenta la drept, la fel ca alte cateva milioane de tineri mai mult sau mai putin convingatori in dezbateri. In timpul facultatii trebuia sa facem practica. Si, daca tot o faceai, macar te dadeai peste cap sa fie intr-un loc cat interesant, ca sa poti sa iei cat mai bine pulsul meseriei. In stilul romanesc, am apelat evident la o cunostinta a familiei, care-si avea fiul procuror la Tribunalul Bucuresti. Asa am ajuns eu sa fac practica la tribunal. Eram infiorata si emotionata din cap pana in picioare, la gandul ca o sa am ocazia sa asist la lucru cei mai mari avocati si o sa vad criminalitatea sub toate aspectele ei.

Asa ca m-am dus din prima zi „blindata”: dosare, pixuri si foi cat sa scriu 3 romane. Eram pregatita si gata de lupta, asteptand sa inceapa actiunea. Topaiam pe hol, ca o scolarita, in asteptarea primului caz. Si dragilor apare oportunitatea. Politistii aduc un pustiulica de maxim 13 ani, in papuci de casa, pe care-l trageau pe hol ca pe sacul de cartofi. Langa ei incearca sa tina pasul o avocata. Politistii ii ingramadesc pe toti in biroul minuscul si se cara. Ramanem noi sa elucidam fapta. Incepe procurorul sa puna intrebari criminalului numarul unu al tarii. Oameni buni se apuca pispirica sa povesteasca si incepe sa descrie fapta de care se facea vinovat. Pustiulica furase un lant de aur pe care il amanetase, cumparase paine si cartofi pentru cei cinci frati de acasa. Si niste droguri pentru el, asa sa fie. Mie au inceput sa imi tremure genunchii pe sub birou, mai aveam un pic si ingiteam pixul. Si nu de socul de a fi fata in fata cu infractionalitatea, ci pentru ca locul faptei era fix la mine pe strada. Adica ala luase paine de la magazinul de unde imi luam si eu si furase lantul de la gatul unui pusti de aceeasi varsta cu el, in scara blocului unde locuia o prietena de-ale mele. I-am facut procurorului schema cu distantele de la locul faptei, in timp ce mai aveam un pic si plangeam in batista de mila tantalaului. In timp ce „criminalul” ala mic era pe hol si fuma o tigara primita de la avocata. Tot cu catusele la maini si in papucii lui flausati de casa.

Pentru al doilea contact cu tribunalul, ma milogisem de o asistenta universitara sa ma ia si pe mine cu ea la pocesele din ziua respectiva. Si m-a luat. Am vazut divorturi si partaje de bulendre si oale. Se paruiau niste cupluri foarte elegante, care inainte de a intra in sala se injurau pe hol ca la usa cortului, iar in fata instantei erau integri si plini de sobrietate. Dupa ce ieseau pe usa salii de judecata, reincepeau circul si mai abitir ca inainte, cu urari de murit in chinuri si ceva epitete nu prea magulitaoare la adresa mamelor din dotare.

Am realizat in acea zi ca asta e circoteca de rigoare a meseriei si ca am mari sanse, cel putin in primii ani, sa vad numai paruieli cinstite intre fosti soti iubitori. Mai trist era cand le vedeai indarjirea din privire. Ai fi jurat ca barbatii erau in stare sa le rupa gatul fostelor neveste numai din priviri. In schimb, femeile boceau de cum ieseau pe usa. Tabloul se incheia apoteotic pe hol, unde la o masa de marmura (era la Judecatoria Sectorului 3) stateau vreo opt avocati femei si barbati. In mijlocul mesei era scris cu pixul pe un carton cu marginile rupte: “Ofer consultanta juridica”. Una dintre avocate tricota un pulovaras. Uimita de tablou, trag cu urechea la ce discutau. Conversatia era legata de o reteta de friptura cu sos si carne de porc „d’ala de tara”.

In momentul acela mi s-a spulberat total dorinta de a pleda. Mi-am si vazut viitorul de avocata-tricotatoare-bucatareasa, milogind dupa vreun impricinat pe holul judecatoriei. Pentru ca eram constienta ca parintii mei nu aveau prieteni cu firma de avocatura, unde sa intru si eu cu un pic de „ajutor”. Asa ca urma sa fiu unul din multele milioane de absolventi de drept ai acelui an, care ar fi ajuns la „masuta cu retete”. Norocul meu ca am realizat la timp, altfel cred ca deveneam si bocitoare profesionista pe holul tribunalului, nu de alta dar la cata suferinta e pe acolo, devii sigur depresiv.

Mai e cineva pe aici care si-a schimbat orientarile profesionale din mers?

 

mihai_vasilescu_avocat

sursa foto