Eram in avion, spre Londra. Intre timp, scapasem de senzatia de “scapat pe mine”, care mi-a insotit primele zboruri. Inca din sala de asteptare, incercam sa ignor prezenta Valentinei Pelinel. Cu destul de putin succes. Adica ma holbam ca boul. Acu’, sa nu va aud, gusturile nu se discuta. Imi place Pelinel de mor si an de an o votez “cea mai cea”, in topul meu personal. Stie si nevasta-mea, da’ zice ca exagerez. N-as prea crede.

mihai_vasilescu_valentina_pelinel

sursa foto

Pe cand ma gandeam sa-mi iau figura de macho in calduri si sa ma duc sa-i arunc un “what is up, baby”, urmat de un facut cu ochiu’ semi-libidinos, il observ in peisaj si pe barba-su’. Na, mai du-te si fa pe cocosul. Asa ca m-am multumit sa-i arunc, in gand, un “hasta la vista, baby”. Nu fara oaresce regrete.

Dau sa-mi pun un film, da’ parca n-am chef. Ma uit imprejur. In stanga mea e o batoza. Se chinuie sa-si desfaca o punga de sticks-uri. Una din multele care aveau sa apara din plasuta pe care-o tinea cu ea. II urez, mental, succes. Si ma rog s-o ia mai usor cu haleala, altfel o sa ne chinuim binisor, la aterizare, s-o extragem din saunul ala. In care si asa incapuse cu greu.

In dreapta e tot o fata. Ma scuzati! In dreapta e o fata, pentru ca ce aveam in stanga, cu greu putea fi descris ca apartinand sexului “slab”. De data asta mai stam de vorba, pen’ca nu e “rea”. Citeste ceva in engleza. Iar cand se intrerupe prima oara observ si titlul. Ceva psihologie. Ba’ da-te-n spanac. O “ardem” pe limba lui Shakespeare cu tratate de psihologie? La fix. Eu aratam fix ca un “hooligan” care se ducea la meci. Ceea ce si faceam.

Imi ignora suveran foiala si privitul peste umar. Da’ nu stia cu cine s-a pus. Cand apare fata aia din echipaj, care ne intreaba daca nu cumva vrem sa dam cinci euro pe un sandwich cat o gamalie de chibrit (nu, nu vrem), profit ca isi ia ochii din carte. Si-i arunc privirea mea “numarul doi”. Cea cu “papuse nu vrei tu sa stai de vorba cu baiatu’, ca se plictiseste de moarte”? Da’ cred ca nu a avut efectul scontat. Ca n-a vrut.

Pana la urma a pus singura cartea, in buzunarul ala din fata. Cred ca voia sa doarma. A ramas la stadiul de “voia”. Ca eu asa afront n-am mai suportat si m-am bagat singur in vorba: “buna, eu sunt Mihai…bla, bla bla”.  Se prezinta si ea si apoi incepem sa vorbim. Asa fata, vezi ca se poate.

Nu mai tin eu prea bine minte ce-am vorbit, dar stiu ca incercam sa fac pe desteptul. Adica ce, tu citesti “d-alea grele” in engeleza si eu sunt venit cu pluta? Cel mai “subtire” subiect pe care l-am atacat, a fost “influenta lui Schopenhauer asupra operei lui Cioran”. Neee, ti-ai gasit. Dupa vreun sfert de ora de convorbire d-asta elevata, tipa se uita la mine si zice:

– Si, tu te duci la meci, nu?

Femeie esti nebuna? De unde vezi tu ca ma duc la meci? Scrie pe fata mea? Da’ de ce nu m-ai intrebat daca ma duc la un simpozion pe tema “aparitiei crestinsmului pe teritoriul vechii Galii”? Ale dracului ba, femeile astea. Partea buna a fost ca, macar am renuntat sa mai fac pe desteptul (nici nu cred ca mai facea fata mult inteligenta mea sclipitoare).

De-aici incolo am vorbit normal, pe limba mea. Si aflu ca dom’soara locuise o vreme in Londra. Un an sau doi, pe-acolo. Maxim trei. Acum se ducea sa-si vada ceva prieteni ramasi prin zona. Da’ mie mi-a sunat bine. La fix s-o rog sa ma plimbe si pe mine, prin ceva locuri pe unde nu calca picior de turist. Nu de alta da’ tare as fi vrut sa nu mai ajung din nou pe la “London Eye” sau “Buckingham Palace”.

Demoazela nu zice nici da, nici nu. O tot dadea din colt in colt, ca vedem, ca nu stiu ce. Ca are programul stabilit si incarcat. Stai femeie ca nu te-am obligat, am zis “daca vrei, ai timp si iti face placere”. Se pare ca nu voia, nu avea, nu-i facea. Pentru orice eventualitate, schimbam numere de telefon, urmand sa sune ea, daca prinde o “fereastra”. Stiti voi, tipul ala de refuz politicos: “va mai sunam noi”.

Aterizam la Londra. Hmmm, e un fel de-a spune. Luton-ul e la mama dracului. Abia dupa vreo 80 de kilometri, ajungem cu autobuzul la Victoria Station. Ne dorim multa “la revedere” si ramane ca ma suna ea, daca poate. N-a putut. Mi-am vazut de ale mele. Cu Buckingham and stuff.

A doua zi, tocmai ma bucuram ca am ajuns accidental in muzeul Beatles. Da’ n-am apucat sa-l vad, ca mi-a sunat telefonul.  Era fosta detinatoare de viza de flotant in capitala Regatului. Cica are doua-trei ore libere si poa’ sa ma duca sa-mi arate ceva fain. Bine asa.

Si m-a dus. A vazutara si baiatu’ BFI. A, nu stiti ce e asta? Pai normal. De un’ sa stiti? Ca nu va zice nimeni cand va suiti in London Eye. British Film Institute, da? Fara comentarii stupide, ca n-am gresit. Englezoii sunt cu “film”, americanii sunt cu “movie”. Daca ajungeti in Londra, vi-l recomand. Nici macar nu e departe de “ochiu’ Londrei”. Si in ziua de azi imi pare rau dupa o chestie de acolo. Aveau o harta a metroului londonez (ala de-i zice “undergrund”) la scara mare. Iar denumirile reale ale statiilor, erau inlocuite cu numele filmelor ce fusesera turnate in zona respectiva. Foarte tare era. Da’ m-am kkt pe mine pentru 20 de pounds si n-am luat-o. Bou!

Inainte sa se intoarca la treaba ei, m-a mai dus la Southbank Centre. Unde mi-a facut si o mare mustruluiala pe tema “c-asa sunteti voi romanii”. Dupa ce eu facusem niste remarci mai picante la adresa unui englezoi obez cu sosete roz, care se tot intersecta cu retina mea. Cica “de ce punem etichete si judecam oamenii”? Si da-i cu morala. Nu zic, poate avea si ea dreptate. Dar sosete roz? Si flausate?!

mihai_vasilescu_sosete_roz

sursa foto

Cale de un capuccino mai tarziu, ne uram toate cele bune, ne schimbam “feisbuci” si pleaca unde avea treaba..Iar eu ma duc la buda, chiar in Southbank. Foarte curate toaletele. Si misto. Asta in care intrasem eu mirosea usor a levantica. Un singur defect avea: nu am mai putut sa ies de acolo. Nu stiu cum ma consderati voi, dar retard nu sunt. Am incercat in fel si chip. Am tras din nou apa. M-am spalat pe maini, de mai aveam un pic si faceam dus. M-am sters si la fund, desi facusem doar un pipi nevinovat. M-am uitat dupa butoane ascunse. M-am catarat. M-am tarat pe jos si ma uitam pe sub usa. Dar eu de acolo nu reuseam sa ies. Dupa o portie zdravana de panica, mi-am scos telefonul si am sunat-o pe saraca fata:

– Buna, sunt eu Mihai. Nu esti atat de amabila sa te intorci la Southbank. Sunt intr-un wc la etajul unu si nu mai reusesc sa ies,

Stupid enough or what? A venit saraca si m-a scos. Da’ n-am lasat-o pana n-am bagat-o si pe ea inlauntru. Sa incerce sa iasa. Macar sa vada ca nu-mi curge scuipat din gura. N-a iesit. Ca daca iesea, muream.

M-am intrebat multa vreme ce faceam daca nu aveam pe cine sa sun. Sau ii murea bateria la telefon. Sau pur si simplu nu-mi mai raspundea. Era Sambata in jurul pranzului si destul de pustiu pe acolo. Tipul cu sosete roz si inca vreo doi, ce mai aparusera prin peisaj. Dar Southbank ala e o imensitate. Deci, ce naiba faceam… ???

mihai_vasilescu_southbank

sursa foto

P.S. Valentina Pelinel era si in avionul cu care m-am intors. 😉