Aseara, dupa munca, m-am oprit sa beau o bere (a se citi „un ceai”) cu un prieten. El a baut chiar bere. Bine, berea pe care a baut-o el nu poate fi insotita de articolul nehotarat feminin singular „o”, ci de cel la plural „niste”. E un bar mic, ce-mi place mult, chiar langa statia de metrou unde cobor eu. Pana aici toate bune. Partea nasoala a fost ca aseara era de serviciu chlenerita care nu ne place. Sunt doua chelnerite in locul ala, care lucreaza pe sistemul o zi una, o zi cealalta. Cea de aseara nu ne place pentru ca are doar doua viteze: lent si foarte lent (cam ca Dodel asa, cunoscatorii stiu ce zic). Dar noi cunosteam marfa, asa ca am comandat tot ce ne trebuia la un singur drum. Maxim doua. Socul adevarat a venit abia in momentul cand ne-am trezit cu chelnerita cea incet miscatoare, venita sa ne schimbe scrumiera. Prietenul meu chiar a intrebat-o daca e totul in regula. Se gandea ca se simte rau sau ceva. Era bine. Ne-a facut si cu ochiul. Eh, noroc ca n-am stat foarte mult. Doar ca, in momentul cand ne pregateam sa cerem nota, prietena noastra cea lenta era profund cufundata in niste activitati care tin de site-urile de socializare. Am zis sa n-o deranjam si am mai fumat cate o tigara. Se pare ca prietenii ei aveau ceva activitate, pentru ca tigarile noastre zaceau de mult stinse in scrumiera cea proaspat schimbata. Nu stiu cum e la voi, dar mie nu prea-mi place momentul ala cand agiti mainile prin aer, intr-un local, ca sa atragi atentia asupra ta. Moment insotit de obicei de privirile curioase ale consumatorilor. Asa ca aseara am zis sa evit acest moment. Sa astept sa ma vada chelnerita. Nu m-a vazut. Si sansele sa ma vada scadeau, pe masura ce se indesau „like-urile”. Atunci m-am gandit ca tre’ sa fac ceva. Dar cu mainile in aer nu stau, nici de-ar fi sa dorm in bar. Noroc cu tehnologia. Am scos telefonul si am cautat pe net numarul de telefon al localului. Aveau telefon. Continuarea ?
– Buna seara, suntem pub-ul „cutare”, cu ce va putem fi de folos ?
– Buna seara! Daca se poate, am dori si noi nota la masa din colt.
Privirea prietenei noastre, care o sa traiasca o suta de ani, priceless!
Da, stiu, n-o sa comand niciodata ceva de mancare, acolo. 😉
Frate eu m-as fi ridicat si as fi mers la dansa, as fi atins-o usor pe umar si i-as fi spus: „scuza-ma, dar trebuie sa plecam si vrem nota! Multumesc!” Zambet + facut cu ochiul.
Unde vom ajunge frate daca va trebui sa sunam in restaurant pentru nota, sa comandam pe email, sa asteptam confirmarea in scris din partea responsabilului bucatarie…”
Stiu, asa as fi facut si eu in mod normal. Dar aseara veneam de la sala, facusem deja miscare. Nu aveam chef de nici un efort ne-necesar. Plus ca mi s-a parut funny. 🙂
Nu pot sa-l intrec pe fratele Tzucu in intelepciune, dar pot macar sa mimez:
„Uneori asteptarea ne maturizeaza, alteori ne omoara. V-ati gandit vreodata ca o asteptare nu seamana cu alte asteptari? Asteptarile difera intre ele ca oamenii”
Pt tine Tzuculica 😉
@Gabi Tachescu si cu asta se demonstreaza inca o data ca „cititorii nostri sunt mai destepti decat noi”. Mandru de voi! :):):)
Gabi,pt tine timpul(iar revenim la un subiect mai vechi,il vom considera de acum inainte si unitate de masura si medicament) trece altfel ,datorita varstei dar nu iti recomand sa ramai in asteptare.Astepti prea mult 🙂 …s-au l-ai luat ca medicament si nu-si face efectul 🙂 😉
Ca sa continuam in aceeasi nota serioasa si pseudofilozofica:Mihai,era buna chelnerita aia?
@tzucu, din pacate, raspunsul este negativ. Macar buna sa fi fost, ca i-am fi iertat lentoarea.
*sau