Articol (foarte lung) scris de Iulia. 😁

…

Textul ăsta era cât pe ce să nu existe. Dar pentru că Vasilescu chiar e aparent în stare să vândă castraveți grădinarului… iată-l.

Vă mărturisesc sincer, săptămâna asta i-am scris și i-am spus că vreau să iau o pauză. Pe perioadă nedeterminată. Pentru că pur și simplu nu mă simt în stare să adun laolaltă suficiente gânduri coerente.

Vă zic cu mâna pe inimă, trec printr-o perioadă aiurea. Din fericire, suntem cu toții sănătoși, deși ne-a tras potaia mică niște spaime săptămânile care au trecut, dar acum totul pare să fie din nou ok.

Însă sunt multe și mărunte toate rahaturile care mă toacă și, chiar dacă poate luate unul câte unul nu par mare lucru, puse cap la cap s-au adunat precum picătura chinezească și m-au făcut să cad într-o groapă destul de neagră, în care îmi doresc în fiecare zi să nu fac altceva decât să mă ascund undeva, în întuneric, și să vină careva să mă scoată atunci când lucrurile vor reintra în normal.

Din păcate însă, asta nu prea se poate, pentru că… viață. Casă, copil, câini, muncă… toate astea nu așteaptă, doar pentru că sunt eu într-o pasă proastă și lucrurile nu merg cum trebuie.

Și știu că voi veniți aici sâmbăta ca să vă descrețiți oleacă frunțile, să uitați de ale voastre și să râdem împreună de ale mele.

Așa că, pe de o parte, nu mi se pare corect față de voi să vin aici și să vă umplu creierii cu belelele mele. Pe de altă parte, dacă nu am nimic bun de zis, mai bine tac.

Ceea ce și aveam de gând să fac. Cel puțin un timp. Până aș fi simțit că am din nou ceva de spus. Dacă acel moment ar mai fi venit vreodată.

Mihai mi-a spus încă de la primul text pe care l-a publicat aici, că pot pune stop oricând simt că vreau asta. Și, deși știu că din exterior pare un dictator căpcăun exploatator de cititori pe care-i pune să muncească pentru el și de comentatori cărora nu le plătește comentariile, în mod uluitor, când i-am spus că vreau pauză, n-a aruncat cu vreo șaormă după mine, de nervi.

Ba mai mult, mi-a spus că mă înțelege perfect și că e aici dacă mă poate ajuta cu ceva. Și m-a rugat un singur lucru: să vă scriu 3 rânduri, să vă spun eu, cu „gura mea”, cum ar veni, că o bucată de vreme n-o să ne mai „auzim” pe-aici. Că așa ar fi frumos față de voi toți, cei care veniți aici sâmbătă de sâmbătă ca să citiți inepțiile pe care le debitez eu.

Și atunci mi-am dat seama că nu, n-o să spun stop joc. Pentru că da, sunteți aici, voi, cei din spatele ecranelor.

Doi, trei, cinci, o sută, o mie… Nu are nici un fel de importanță câți. Dar sunteți aici. Și asta înseamnă că ceva-ceva oi fi făcut eu bine și că vă sunt cât de cât simpatică.

Sau măcar că vă irit suficient de tare pe unii dintre voi, încât să vă luați din timp să mă înjurați și să îmi explicați cât de capră proastă și analfabetă sunt. Dar hei, și atenția negativă e tot atenție, nu-i așa? :)))

Prin urmare, să lăsăm văicărelile deoparte, că tot nu ne ajută la nimic, și să ne râdem un pic și pe ziua de azi.

ATENȚIE: textul care urmează conține descrieri detaliate ale unor elemente produse de fizicul canin. Elemente urât mirositoare, descrise în (probabil prea mult) detaliu pe alocuri.

Așa că dacă vă știți mai sensibiloși, treceți peste și, dacă m-or mai ține balamalele, ne-om auzi din nou săptămâna viitoare.

Iar dacă ați reușit să ajungeți până aici cu lectura, să-i dăm drumul.

Se făcea că era o vineri dimineață. O vineri ca oricare alta. Însă înainte de a intra în detalii despre acea frumoasă zi, să vă dau câteva mici explicații:

Cred că v-am mai povestit că noi le facem cățeilor ceea ce în engleză se numește „crate training”. Pe românește, îi obișnuim de când ajung la noi cu petrecutul unui anumit timp din zi și din noapte, în cușcă.

Cușcă amplasată în sufragerie, nu vă gândiți că-i ținem în fundul curții, legați cu lanț și că cușca e un coteț din trei scânduri și două mâini de paie.

Nu am de gând să intru în detalii legate de ceea ce înseamnă treaba asta, cine vrea, găsește informația la un clic distanță. Ideea e că, pe lângă beneficiile pe care le oferă tipul ăsta de educație, îți mai oferă și liniștea sufletească de a ști că poți lăsa cățelul nesupravegheat atunci când nu poți fi cu ochii pe el ca pe butelie, fără ca el să-ți roadă casa, pereții, mobila, televizorul sau, doamne-fere, sticla cu clor pe care ai uitat-o din greșeală pe podea în bucătărie.

Dezavantajul apare atunci când potaia face vreo nefăcută în cușcă. Dacă nefăcuta e… lichidă, treaba mai e cum mai e. Că iei pătuțul sau pernuța sau ce e p-acolo, bagi la spălat, ștergi, usuci, aia e.

E, dacă însă nefăcuta e… solidă, atunci să te ții distracție!

Și fix asta s-a întâmplat în frumoasa zi de vineri despre care începusem să vă povestesc înainte de această interminabilă introducere.

Recte, am coborât de dimineață în sufragerie, să fi tot fost vreo 6 – 6 jumătate. Încă de pe scări am simiți că ceva nu miroase-a bine. La propriu.

Am tras aer în piept (și am regretat instant), am strâns din dinți și am deschis ușa care desparte casa scării de sufragerie, cu ochii încă închiși, ca să mai fur o clipă-două de stat cu capul în nisip ca struțul și prefăcut că totul e ok (deși era clar că nu e).

Apoi am făcut pasul decisiv, am intrat în sufragerie, am deschis ochii și am evaluat dezastrul căcăcios care mă aștepta.

Băifraților, uneori zău că mă întreb cum dracu poate o potaie așa mică să cace așa de mult! Sau dacă nu căcase chiar așa de mult, cum reușise să îl împrăștie în halul în care o făcuse.

Pentru că da. Potaia mică, aflată în cușca în care își petrecea de obicei nopțile, trăsese o ditamai căcarea. Ceea ce, iarăși, poate n-ar fi fost o dramă așa de mare, dacă japița naibii s-ar fi căcat într-un colț al cuștii și apoi și-ar fi văzut de somn în celălalt colț. Pentru că da, cușca e suficient de mare încât ar fi avut loc să facă asta.

Mă rog, și mai bine ar fi fost dacă ar fi făcut suficient scandal atunci când a simțit c-o împinge respectiva nevoie fiziologică, astfel încât s-o aud, să vin, s-o scot afară și să își facă nevoile acolo.

Însă aparent a decis că nu e de ea așa ceva, deci a dat-o în incintă. Și de aici a început cu adevărat distracția.

Pentru că nu numai c-a tras căcarea, dar a decis apoi c-ar fi o idee strălucită să o și calce în picioare bine-bine de tot, după care, prin metode numai de ea știute, s-o și arunce de colo-colo.

Și uite așa se face că, la momentul la care am descoperit eu „bucuria”, cățeaua era mânjită de rahat din cap până-n picioare, așijderea și pătuțul dânsei, din interiorul cuștii, precum și o mare parte din gratiile cuștii, caloriferul lângă care era amplasată cușca, dar și spătarul canapelei în spatele căreia s-a petrecut toată tărășenia.

Eh, ș-acu ce faci, Bobiță? De unde o apuci? La propriu. Că era așa mânjită peste tot, și cățeaua, și tot ce o înconjura, că nici n-aveam pe ce să pun mâna și nici nu știam pe ce naiba să pun mâna mai întâi.

Așa c-am zis s-o iau logic. Am început prin a da drumul la apa de la duș, să se încălzească, să mă apuc să spăl potaia.

M-am dezbrăcat în chiloți și maiou (ca să pun cât mai puține elemente de îmbrăcăminte în pericolul de a fi răhățite), m-am echipat c-o pereche de mănuși de menaj d-alea până la cot, după care am purces la scot cățeaua din cușcă și dus la baie.

Numai că, vedeți voi, asta e mai ușor de zis, decât de făcut. Pentru că mititica asta n-are decât vreo treij de kile, la cele cinci lunițe ale dânsei.

Iar când astea treij de kile mai sunt și mânjite cu rahat, și nici nu doresc neapărat să facă băiță… eheeeei, păi atunci se lasă cu distracție.

Pentru că nu, Chilli a mea nu ținea neapărat să meargă la băiță. S-o iau pe sus, în halul în care era, era evident exclus. Așa că am înșfăcat-o de zgardă cât de bine am putut ș-am purces cu ea spre baie. Unde prin „am purces” se va înțelege că ea își lăsa toată greutatea pe dos și pe lăbuțe, iar eu încercam s-o conving să vină după mine – fără prea mult succes, și fără s-o spânzur, evident.

Deci, să reluăm încă o dată scena, pentru cine s-a pierdut până acum în detalii: ora 6 dimineața, într-o zi de noiembrie, o nebună în maio și chiloți târă prin casă de o cățea mânjită cu rahat din vârful cozii până-n vârful nasului.

Cuvioasa adunare este întregită de ceilalți 3 câini ai familiei, curioși, evident, de circul care se derulează prin fața ochilor lor, precum și de soțul nebunei, care cu o mână încearcă să ușuie ceilalți câini, să nu pună boturile și nasurile pe Miss Rahat 2024, iar cu cealaltă mână manevrează un pachet de șervețele umede, cu care încearcă să șteargă de pe jos dârele pe care le lasă în urma lor delicatele lăbuțe ce sunt târâte nemilos spre baie.

După vreun sfert de ceas, așa, am reușit să ajung la baie cu tot cu cățeaua împricinată – evident, restul s-ar fi înghesuit și ei, deși nici unul nu e mare fan baie în general, dar hei, dacă primește ea, vrem și noi, firește, nu? – am îndesat-o în cabina de duș, cu mine pe lângă ea, și m-am apucat s-o frec pe la toate colțurile cu toate tonele de șampon pe care le-am găsit în casă.

După ce am terminat de igienizat pe Mamzel Duhoare, ne-am apucat să ne ocupăm de cușcă și de proximitatea acesteia.

În primă fază, am scos de la păstrare și am pus în funcțiune wap-ul (adică spălătorul cu presiune). Că mna, fiind noiembrie, nu mai ținem neapărat furtunul întins prin curte, din motive de frig.

Du-te deci la garaj, cuplează furtunul la cișmea, scoate-l pe geam, derulează tamburul cu restul de furtun, scoate wap-ul, scoate prelungitorul de exterior, cuplează toate cele.

Apoi a urmat târâtul cuștii afară din casă. Cu grijă, să încercăm să ne scape pe jos și pe pereți și pe tot ce mai era în jur, cât mai puțin din rahatul care se ițea din toate colțurile și de pe toate laturile.

Am scos toată tărășenia afară, m-am apucat mai întâi să clăbucesc bine bine de tot pătuțul, l-am spălat de l-au găsit toți dracii, după care l-am pus la uscat.

A urmat aceeași procedură și la cușcă, numai că asta n-a mai fost la fel de simplă, pentru că, vedeți voi, rahatul care se prinde de plastic (cum e podeaua cuștii), ori de niște gratii subțiri, din sârmă, dacă nu-l ștergi relativ rapid, se cam întărește.

Iar dacă producătorul rahatului a mai și tropăit prin el nevoie-mare, și l-a „bătătorit” bine prin toate colțurile, cu atât mai mult.

Așa că am scos din stoc toate sticlele de Igienol și Sgrassatore și Mr. Proper și tot ce mai aveam prin casă, am pulverizat ș-am turnat detergenți prin toate colțurile și pe toate părțile, după care am făcut ce ar fi făcut probabil orice om normal în aceeași situație – m-am dus să beau și eu dracului o cafea.

Că eram deja trează de vreun ceas – un ceas și ceva, și nu apucasem nici măcar să fac un pipi, darmite să mă mai bucur de cafea ori de-o țigară cinstită.

Așa că am lăsat produsele de curățenie să-și facă efectul și mi-am deplasat maioul și chiloții înapoi în casă, la căldură și cafea.

Pentru că nu, nu m-am mai îmbrăcat pentru operațiunea asta, pe de o parte pentru că eram plină de draci că asta fac eu într-o dimineață de vineri, la ora 6 – și se știe, când te iau dracii ăia răi în cap, te iau și căldurile alea rele

Și pe de alta, pentru că știam că oricum mă voi face fleașcă de la spălat cușcă, pătuț și alea, iar ideea de a sta afară, în frig, cu niște haine ude lipite de mine mi-a surâs chiar mai puțin decât ideea de a ieși în curte și a manevra un wap în chiloți, într-o dimineață de noiembrie.

Până la urmă, am reușit să-mi beau și cafeaua, să scap și de toate urmele de rahat de pe toate obiectele și spațiile adiacente aferente potăii, am reușit ca nici un alt câine din cei aflați în incintă să nu fie la rândul lui blagoslovit cu „noroc”, ba chiar am reușit și să ducem copilul la timp la grădiniță.

Un singur lucru n-am făcut – n-am jucat la loto în ziua aia. Deși poate ar fi trebuit, dacă stau bine să mă gândesc… 🤔